Singur, cerbul nu vărsa lacrimi. Și, pe bună dreptate, cum s-ar fiputut altfel? Moartea reginei îl răzbuna. Nu cu mult înainte, îi ucisesesoția și feciorul. Un curtean a crezut cu cale să-l informeze pe monarhulîndurerat despre acest lucru, și a adăugat chiar că îl văzuse pe cerb râzând.
După cum spune Solomon, mânia unui rege este cumplită, mai alescând este vorba de regele-leu. „Pădurar nenorocit”, a izbucnit acesta, „oarecutezi a râde în vreme ce toți în jur varsă lacrimi? Nu ne vom mânjiregeștile noastre gheare cu sângele tău nevrednic! Tu, viteazule lup, să fiiacela care să ne răzbuni regina jertfindu-l pe acest trădător în onoareaaugustului ei suflet.” La acestea, cerbul a răspuns: „Sire, timpul jeluirii atrecut. Acum suferința este de prisos. Chiar adineaori mi s-a arătatvenerata voastră soție, odihnindu-se pe așternut de trandafiri. Amrecunoscut-o pe dată. «Prietene», mi-a spus, «pune capăt acestei ceremoniifunerare pompoase, fă să înceteze aceste inutile șuvoaie de lacrimi. Aici, peCâmpiile Elizeene, viața mea este o desfătare înmiită și îmi petrecceasurile stând de vorbă cu cei care sunt sfinți, ca și mine. Pe rege mailasă-l să sufere o vreme, căci disperarea lui îmi face plăcere». Nici nu îșiînchisese cerbul gura că toți au început să strige: „Minune! Minune!
Minune!” În loc să fie pedepsit, cerbul a primit un dar bogat. Nu pierdeocazia să hrănești visele unui rege, să-l tămâiezi și, din când în când, să-ispui niscaiva minciuni gogonate – oricât de mânios ar fi pe tine, va înghițimomeala și vei deveni prietenul său cel mai drag.
Fabule, Jean de La Fontaine, 1621–1695
La început, Mamugnà nu a făcut uz de demonstrații vulgare ca să convingă oamenii de priceperea sa într-ale alchimiei. Palatul somptuos, veșmintele bogate, clinchetul aurului din mâinile sale furnizau dovezi grăitoare, mai puternice decât orice argument logic. Și așa se perpetua ciclul vieții de profitor pe care o ducea: vizibila sa bogăție îi confirma reputația de alchimist, astfel încât patroni ca ducele de Mantova îi ofereau banii necesari luxului care, din nou, îi amplifica renumele de alchimist și așa mai departe.
Numai după ce această reputație devenea solidă, iar ducii și senatorii se băteau pentru el, catadicsea, în sfârșit, să le facă un fleac
p
de demonstrație. Atâta doar că atunci îi venea foarte ușor să-i înșele
– toți doreau să creadă și credeau. Senatorii venețieni care l-au văzut înmulțind aurul voiau cu atâta încrâncenare să fie adevărat, încât nu au observat țeava subțire de sticlă din mânecă, prin care lăsase să se scurgă praful de aur în amestecul de minereu.
Strălucitor și capricios, cipriotul era alchimistul din visele lor și, o dată ce își crease o asemenea aureolă, nimeni nu mai băga de seamă
niște scamatorii dintre cele mai simple.
Dacă vrei să spui minciuni credibile, nu vorbi despre adevărulincredibil.
Împăratul Tokugawa Ieyasu al Japoniei, secolul al XVII-lea Mare este puterea fanteziilor care prind rădăcini în noi, mai ales în vremuri de sărăcie și decădere. Oamenii nu cred decât rareori că
necazurile își au originea în propriile lor greșeli, în propria lor prostie. Preferă să dea vina pe altcineva sau altceva din afară –
ceilalți, lumea, zeii – iar salvarea nu poate veni decât tot din exterior. Dacă Bragadino sosea în Veneția înarmat cu o analiză
amănunțită a cauzelor declinului economic al orașului și cu un program dur de redresare menit să revigoreze economia, venețienii l-ar fi acoperit de dispreț. Realitatea era prea urâtă, iar soluția prea dureroasă – în mare, ea presupunea cam aceleași eforturi susținute, aceeași muncă tenace pe care strămoșii lor le vor fi depus atunci când au clădit falnicul „imperiu” acum ajuns la sapă de lemn. Pe de altă parte, fantezia – în acest caz, ficțiunea alchimiei – era mult mai lesne de înțeles și infinit mai plăcută.
Ca să pui mâna pe putere, trebuie să fii sursa bucuriei celor din jurul tău, iar bucuria izvorăște din visele și fanteziile oamenilor.
Manevrează-le. Să nu promiți niciodată ameliorarea situației prin sacrificii și eforturi serioase; mai bine promite-le luna de pe cer, schimbările radicale și spontane, ulcioare de aur.
Nimeni nu trebuie să-și piardă speranța de a găsi adepți ai chiar celeimai extravagante ipoteze, dacă este destul de abil ca s-o înfățișeze în culoriatrăgătoare.
David Hume, 1711–1776
CHEILE PUTERII
Fanteziile nu se nasc din nimic. Au nevoie de fundalul banalității și al excesului de monotonie prozaică. Tocmai realitatea sufocantă este aceea care favorizează înrădăcinarea și înflorirea fanteziilor. În Veneția secolului al XVI-lea, realitatea o constituia declinul și pierderea prestigiului. Fantezia „corespunzătoare”
înfățișa o bruscă recucerire a gloriei trecute prin miracolul alchimiei. În timp ce realitatea luneca din rău în mai rău, venețienii se refugiau într-o lume de vis, în care orașul lor își redobândise ca peste noapte fabuloasa bogăție și putere de până mai ieri, transformând praful în aur.
Cine este în stare să scoată o fantezie dintr-o realitate deprimantă își asigură accesul la o putere nemaivăzută. Căutând acea fantezie în stare să pună stăpânire pe mulțimi, nu uita, deci, să
fii atent la adevărurile banale care ne apasă pe toți. Nu te lăsa niciodată fermecat de portretele împodobite și retușate prezentate de oameni ca fiind ale persoanei sau vieții lor. Cercetează în profunzime ce frustrări îi încătușează. O dată ce ai aflat acest lucru, ai în mână cheia magică de la porțile puterii.
Deși atât vremurile, cât și oamenii se schimbă, să examinăm câteva dintre aceste elemente de realitate sufocantă și oportunitățile pe care le oferă ele:
Realitatea: Schimbarea este lentă și treptată. Necesită multă muncă,un strop de noroc, o doză serioasă de abnegație și un munte de răbdare.
Fantezia: O transformare bruscă va aduce o schimbare totală desoartă, fără a fi nevoie de muncă, noroc, sacrificiu de sine și consum detimp, totul petrecându-se ca printr-o atingere a unei baghete magice.
Bineînțeles, aceasta este fantezia cea mai exploatată de șarlatanii care mișună în jurul nostru dintotdeauna – cheia succesului lui Bragadino. Promite marea schimbare radicală: de la sărăcie la bogăție, de la boală la sănătate, de la nefericire la extaz și vei avea o mulțime de adepți.
Cum a făcut Leonhard Thurneisser, marele șarlatan german din secolul al XVI-lea, de a ajuns medicul de curte al electorului de Brandenburg, fără să fi studiat boabă de medicină? În loc să
recomande amputări, lipitori și purgative cu gust oribil (leacurile epocii), oferea bolnavilor elixiruri dulci și promisiuni de vindecare instantanee. Curtenii de vază doreau mai ales poțiunile lui din praf de aur, care costau o avere. Dacă se întâmpla să cazi bolnav, Thurneisser consulta horoscopul și prescria un… talisman. Cine putea să reziste la o asemenea fantezie – sănătatea și bunăstarea fără sacrificiu și fără dureri?!
Realitatea: Viața socială este guvernată de reguli stricte și deinterdicții inflexibile. Le cunoaștem și știm că trebuie să ne mișcăm dedimineața până seara în interiorul acelorași cercuri familiare.
Fantezia: Putem pătrunde într-o lume cu totul nouă, unde există
reguli noi și promisiunea aventurii.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea, Londra vuia de zvonurile despre un străin misterios, un tânăr numit George Psalmanazar.
Venea din ceea ce, pentru majoritatea englezilor, era o țară
fantastică: insula Formosa (astăzi, Taiwan), situată în largul coastelor Chinei. Universitatea Oxford l-a angajat să predea limba țării sale. După câțiva ani, a tradus Biblia în limba formosană, apoi a scris o carte (devenită imediat, cum am spune astăzi, un „best-seller”) despre istoria și geografia Formosei. Familia regală britanică
îl copleșea cu invitații la palat și, oriunde apărea, omul zilei își desfăta anturajul cu povești minunate despre patria sa și bizarele ei obiceiuri.
După ce Psalmanazar a murit, testamentul său a dezvăluit că, de fapt, fusese un francez înzestrat cu o imaginație debordantă. Tot ce spusese despre Formosa – alfabetul, limba, literatura, întreaga ei cultură – constituise rodul inventivității sale. Profitase de ignoranța publicului englez și ticluise un eșafodaj de ficțiuni care să răspundă
nevoii acestuia de exotism și de bizarerie. Controlul rigid pe care cultura britanică îl impune visării periculoase a oamenilor îi furnizase terenul propice exploatării fanteziei.
