„fiindcă dacă stau acum și mă gândesc bine, este adevărat că mi-am camluat obiceiul de a vorbi cu asprime și nu încape îndoială că oamenii simpliși cei care nu au darul elocinței se zăpăcesc și nu mai sunt în stare să-și

apere bine cauza. Voi avea grijă ca pe viitor să nu se mai întâmple așaceva.”

Astfel, după această discuție, a pus să i se aducă o râșniță de ceai și să-i fie așezată dinainte chiar în sala de judecată, iar în fața ei, acoperit cuhârtie, avea vasul cu frunze de ceai. Shigemune se ocupa de măcinareaceaiului și, în acest mod, își păstra calmul și răbdarea de a-i asculta peîmpricinați. Putea să-și dea seama cu ușurință dacă izbutea sau nu să-șițină firea, după cum vedea că iese ceaiul râșnit, care, dacă judecătorul seenerva, nu mai cădea egal și fin, așa cum trebuia. Astfel, se asigura că facedreptate la toată lumea, fără părtinire, iar oamenii plecau de la judecată

satisfăcuți.

Cha-no-yu: ceremonia japoneză a ceaiului, A. L. Sadler, 1962

Așa se întâmplă cu izbucnirile mânioase. În primul moment, pot genera frică sau chiar teroare, dar numai asupra unora și, odată

cu scurgerea timpului și risipirea norilor furtunii, apar alte reacții –

stânjeneala, îndoiala în capacitatea „furiosului” de a se controla și resentimentele create de spusele sale. Când îți pierzi cumpătul, este imposibil să nu arunci acuzații nedrepte și exagerate. Îngăduie-ți câteva astfel de „scene” și oamenii vor începe să numere zilele ce ți-au mai rămas în funcția pe care o ocupi.

Confruntat cu o conspirație împotriva sa, urzită de cei mai importanți doi miniștri, Napoleon avea, ce-i drept, toate motivele să

fie mânios și neliniștit. Dar o asemenea reacție publică nu a făcut altceva decât să-i dea la iveală frustrarea. A-ți arăta frustrarea înseamnă a mărturisi că ai pierdut puterea de a stăpâni evenimentele – este o atitudine similară cu a unui copil care recurge la micile lui istericale ca să i se facă pe plac. Oamenii puternici nu își dezvăluie niciodată o atât de flagrantă slăbiciune.

Napoleon dispunea de o serie de alte opțiuni comportamentale în situația dată. Faptul că doi demnitari de o eminentă clarviziune se întorseseră contra sa ar fi trebuit să-i dea serios de gândit – ar fi putut să îi asculte și să învețe de la ei; ar fi putut să le recâștige sprijinul; ar fi putut să se și descotorosească de ei, transformând condamnarea lor la închisoare sau la moarte într-o demonstrație (altminteri, de rău augur) a forței sale imbatabile. Fără tirade violente, fără furii infantile, fără consecințe jenante – doar o curmare drastică a situației.

Ține bine minte: izbucnirile de mânie nici nu intimidează, nici nu inspiră loialitate. Creează doar îndoieli și dovedesc instabilitatea puterii tale. Întrucât îți dau la iveală slăbiciunea, aceste „ieșiri”

furtunoase ajung adeseori să-ți prevestească prăbușirea.

Dacă este cu putință, ar trebui să nu existe niciun fel de animozitate,față de nimeni. […] A-i vorbi cuiva cu mânie, a-ți arăta ura prin vorbe sauprin priviri este un lucru nefolositor – primejdios, prostesc, ridicol șivulgar.

Mânia și ura nu ar trebui dezvăluite niciodată altminteri decât princeea ce întreprinzi, iar simțămintele se vor vădi cu atât mai puternice înfapte, cu cât te ferești să ți le dai pe față în vreun alt fel. Otrăvitoare estenumai mușcătura animalelor cu sângele rece.

Arthur Schopenhauer, 1788–1860

RESPECTAREA LEGII

Spre sfârșitul anilor 1920, Haile Selassie aproape că își atinsese țelul de a aduce sub controlul său Etiopia întreagă, țară despre care știa că avea nevoie de o conducere fermă și unificatoare. Ca regent al împărătesei Zauditu (fiica vitregă a defunctei regine) și moștenitor al tronului, Selassie a continuat ani în șir să slăbească

puterea diverșilor șefi de triburi războinice. Nu îi mai rămăsese în cale decât un singur obstacol: împărăteasa și soțul acesteia, Ras Gugsa. Își dădea bine seama că cei doi îl urau și doreau să scape de el și, pentru a pune capăt comploturilor, l-a numit pe Gugsa guvernator al provinciei nordice Begemeder, obligându-l să

părăsească Addis-Abeba, capitala țării, unde se găsea reședința împărătesei.

Timp de câțiva ani, Gugsa a jucat rolul administratorului loial.

Selassie nu avea însă încredere în el: știa că, împreună cu împărăteasa, punea la cale să se răzbune. Cum vremea trecea, iar Gugsa nu făcea nicio mișcare, șansele complotului păreau să

sporească. Selassie a înțeles cum trebuia să acționeze: să-l scoată pe dușman din vizuină, să-l zăpăcească și să-l împingă la fapte înainte ca acesta să fie pregătit.

De mai mulți ani, unul dintre triburile din nord, Azebu Galla, se afla, practic, în stare de rebeliune împotriva tronului, membrii săi

dedându-se la jafuri asupra satelor din regiune și refuzând să

plătească impozite către stat. Selassie nu luase măsuri contra lor, lăsându-i să devină din ce în ce mai puternici, în cele din urmă, în 1929, i-a ordonat lui Ras Gugsa să ia comanda armatei ce trebuia să-i aducă la ordine pe rebeli. Gugsa a acceptat, dar în sinea lui, clocotea de furie: nu avea nimic cu Azebu Galla-șii, iar ordinul de a lupta împotriva lor îi jignise mândria. Nu putea să nu se supună, dar, în vreme ce își grupa și instruia trupele, a început să răspândească un zvon urât: că Selassie ar fi fost mână în mână cu papa de la Roma și că plănuia să convertească țara la catolicism, transformând-o într-o colonie a Italiei. Armata lui Gugsa devenea tot mai numeroasă, iar unele dintre triburile din care proveneau soldații se înțeleseseră, în secret, să se ridice împotriva lui Selassie. În martie 1930, o forță

impresionantă de treizeci și cinci de mii de oameni a pornit în marș, dar nu către nord, ca să-l înfrunte pe Azebu Galla, ci către sud, în direcția capitalei Addis-Abeba. Încrezător în capacitatea sa militară

din ce în ce mai redutabilă, Gugsa nu mai ascundea faptul că ducea un război sfânt, ca să-l răstoarne pe Selassie și să redea țara adevăraților creștini.

Nu și-a dat seama de capcana care i se întinsese. Înainte de a-l numi pe Gugsa la comanda trupelor ce trebuiau să restabilească

ordinea în nord, Selassie își asigurase susținerea bisericii etiopiene, iar apoi, când revolta acestuia amenința să se concretizeze în fapte, îi mituise pe unii dintre aliații săi cheie, astfel ca să nu participe la confruntarea armată propriu-zisă. Pe când forțele rebele înaintau spre sud, din avion erau lansați asupra lor o sumedenie de

„fluturași” în care se spunea că cei mai înalți ierarhi ai bisericii îl recunoscuseră pe Selassie ca adevăratul conducător creștin al Etiopiei și că îl excomunicaseră pe Gugsa pentru că era pe cale să

dezlănțuie un război civil. Aceste mici manifeste au dat o lovitură

nimicitoare motivației emoționale a „cruciadei sfinte”. În plus, pe măsură ce bătălia se apropia și aliații nu își făceau apariția, soldații au început să dezerteze.

Când a sosit și momentul declanșării ostilităților, armata rebelă

a cedat foarte repede. Refuzând să capituleze, Gugsa a fost ucis în luptă. Distrusă din cauza morții soțului ei, împărăteasa a murit câteva zile după aceea. Pe 30 aprilie, Selassie a emis o proclamație oficială, prin care își făcea cunoscut noul său titlu – acela de împărat al Etiopiei.

MAIMUȚA ȘI VIESPEA

Pe când înfuleca plescăind cu poftă o pară zemoasă, pe capul uneimaimuțe a căzut pacostea vizitei unei viespi obraznice și nepoftite, care, cusau fără voia ei, cerea și ea să-și capete tainul. După ce a amenințat-o pemaimuță că se va înfuria rău dacă mai stă pe gânduri și nu îi dă partea, s-a așezat pe fruct. Maimuța a alungat-o îndată.

Acum, viespea cea arțăgoasă a trecut la invective și, după ce a folositlimbajul cel mai jignitor cu putință, la auzul căruia cealaltă și-a păstratcalmul, s-a aprins singură de-o furie atât de mare, încât, nemaigândindu-se la ce o aștepta, s-a repezit la fața maimuței și a înțepat-o așa de adânc,încât nu a mai fost în stare să-și scoată arma și s-a văzut silită să sesmulgă, sfâșiindu-și trupul și lăsând-o în înțepătură – și-a atras astfel omoarte lentă, în dureri cu mult mai mari decât cele provocate dușmancei.

Fabule, Jonathan Birch, 1783–1847

Comentariu

Haile Selassie făcea parte dintre strategii capabili să calculeze totul cu câteva etape înainte. Înțelesese că dacă îl lăsa pe Ras Gugsa să stabilească momentul și locul confruntării, pericolul era mult mai mare decât în situația în care l-ar fi forțat să acționeze în contextul ales de el. Astfel, l-a împins la rebeliune vexându-i orgoliul – adică

obligându-l să lupte împotriva unor oameni pe care nu îi dușmănea, în numele unei persoane pe care, în schimb, o ura de multă vreme.

Planificând totul în perspectivă, Selassie și-a luat măsurile necesare ca să se asigure că nu va ieși nimic din revolta lui Gugsa și că, profitând de ea, avea să scape de ultimii săi doi dușmani.

Aceasta este esența legii de față: dacă lucrurile sunt calme, adversarii au timp suficient să-și pună la punct acțiunile îndreptate contra ta. Deci, nu lăsa vânatul în vizuină – ațâță-l să iasă la lumină

și adu-l în bătaia puștii înainte de a ști cum să se apere sau încotro să fugă. Răpește-i, așadar, atuul inițiativei. Metoda cea mai bună

este să-i manipulezi starea emoțională – orgoliul, vanitatea, iubirea, ura. Odată ce ai tulburat apele, peștii nu mai au ce face și apucă

momeala. Cu cât sunt mai mânioși, cu atât își pierd mai iute cumpătul, iar, în cele din urmă, nu mai au scăpare.

Un suveran nu ar trebui niciodată să-și arunce armata în luptă dinmânie; un conducător nu ar trebui nicicând să dezlănțuie un război doarpentru că este furios.

Sun- u, secolul al IV-lea î. Hr.

CHEILE PUTERII