În ambele cazuri, aparenta sa supunere conformistă i-a asigurat libertatea de a lucra netulburat și de a gândi în felul său și nu în al altora. A supraviețuit în două țări, în două epoci periculoase, prin mici balete de aparent convenționalism și a dovedit că era mai puternic decât forțele de represiune.

Nu numai că oamenii aflați la putere trebuie să evite greșelile comise de Pausanias și Salk, ci e necesar și să învețe jocul abil al

„pozei” populare. Este un truc folosit de toți escrocii și de toți politicienii din toate timpurile. Conducători ca Iulius Cezar și Franklin D. Roosevelt au știut să renunțe la prestanța lor aristocratică înnăscută pentru a cultiva familiaritatea calculată cu oamenii de rând. Și-au manifestat această familiaritate prin mici gesturi, adeseori simbolice, ca să arate poporului că îi împărtășesc valorile, în ciuda diferenței de statul social.

Concluzia logică a acestei practici: cultivă-ți neprețuita

capacitate de a fi exact ceea ce dorește să fii cel alături de care te afli.

Când ieși în lume, lasă-ți acasă ideile și valorile personale și pune-ți masca cea mai potrivită grupului în mijlocul căruia te găsești.

Bismarck a jucat cu succes acest joc, timp de ani întregi – unii își dădeau seama, vag, de acest lucru, dar nu suficient de bine ca să-i dejoace manevrele. Oamenii înghit momeala pentru că se simt flatați când văd că le împărtășești opiniile. Dacă ești îndeajuns de atent, nu te vor lua drept ipocrit – cum să te suspecteze de ipocrizie când nu le permiți să ghicească ce crezi tu cu adevărat?! Și nici nu te vor considera un om fără crez. Bineînțeles că ai un crez – al celor lângă care stai.

Ultimul cuvânt: Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu care cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie. (Evanghelia după Matei, 7:6)

Imagine: Oaia neagră. Turma de oi ocolește oaia cea neagră, neștiind sigur dacă este sau nu de-a lor. Astfel, aceasta se răzlețește de celelalte, rămâne în urmă sau rătăcește drumul, și, rămânând singură, lupii o înconjoară și o devorează imediat. Stai în mijlocul turmei – unde-s mulți, puterea crește. Păstrează-ți gândurile înăuntru, nu în afară.

CONTRAARGUMENT

Singurul moment în care merită să ieși în evidență este atunci când deja ai ieșit în evidență: după ce puterea ta s-a consolidat și îți poți permite să marchezi diferențele față de ceilalți, ca semn al distanței ce te separă de ei. Pe când era președinte al Statelor Unite, Lyndon Johnson ținea uneori ședințe în timpul cărora stătea pe closet. Cum nimeni altcineva nu putea sau nu dorea să-și aroge un atare „privilegiu”, Johnson arăta tuturor că nu era silit să respecte protocolul sau regulile de politețe. Împăratul roman Caligula făcea același joc: se îmbrăca în haine femeiești sau în ținută de baie ca să

primească în audiență persoane importante. A mers până acolo încât să-și ridice calul la rangul de consul. Jocul s-a întors însă

împotriva sa, pentru că poporul a ajuns să-l urască, iar

excentricitățile acestea i-au adus pieirea. Adevărul este că înșiși oamenii cei mai puternici ar face mai bine măcar să dea impresia că

sunt asemenea celor de rând, întrucât, mai devreme sau mai târziu, vine și clipa în care vor avea nevoie de sprijin popular.

În sfârșit, oaia neagră, pacostea incomodă care reușește să

sfideze convenționalismele și să-și bată joc de aspectele osificate dintr-o cultură, își găsește întotdeauna un loc al ei. Oscar Wilde, de pildă, a dobândit o putere considerabilă din punct de vedere social tocmai pe această cale: a arătat tuturor că disprețuiește felul de viață al societății, iar atunci când ținea lecturi publice din creația sa, publicul nu numai că se aștepta să fie ținta batjocurii, ci se și bucura de ea. Trebuie remarcat totuși, că și în cazul său, excentricitatea s-a dovedit fatală. Dar chiar dacă ar fi sfârșit bine, amintește-ți că era un geniu: fără darul său de a amuza și seduce lumea, criticile sale răutăcioase ar fi rămas simple insulte.

LEGEA 39

SCOATE VÂNATUL DIN VIZUINĂ ȘI

ADU-L ÎN BĂTAIA PUȘTII

ARGUMENT

Din punct de vedere tactic, furia și, în general, excesul de emotivitatesunt contraproductive. Trebuie să-ți păstrezi întotdeauna calmul șiobiectivitatea. Pe de altă parte, dacă reușești să-ți enervezi adversarii,rămânând absolut imperturbabil, îți asiguri un avantaj decisiv.

Destabilizează-i. Descoperă în ce fel îi poți irita și deruta vexându-leorgoliul și se vor afla la cheremul tău, ca niște marionete.

ÎNCĂLCAREA LEGII

În ianuarie 1809, agitat și neliniștit, Napoleon se îndrepta în grabă spre Paris, după războiul cu spaniolii. Spionii și oamenii săi de încredere îi confirmaseră zvonul că ministrul său de externe, Talleyrand, conspira împotriva sa, împreună cu Fouché, ministrul poliției. Imediat după ce a sosit în capitală, i-a convocat la palat pe cei doi. Pătrunzând în sală după venirea acestora, a început să

umble cu pași mari de colo până dincolo și s-a pornit să vorbească

vag despre complotiști care urzeau contra sa, despre speculanți care urmăreau să distrugă stabilitatea pieței bursiere, despre parlamentari care voiau să întârzie aplicarea politicii sale – și despre unii miniștri ce îi subminau autoritatea.

În timp ce împăratul se dezlănțuise, Talleyrand stătea sprijinit de consola șemineului, părând total indiferent. Oprindu-se în fața lui, Napoleon a spus, furios: „Pentru acești miniștri, trădarea a început în clipa în care și-au permis să aibă îndoieli.” Se aștepta ca la cuvântul „trădare”, Talleyrand să dea vreun semn de teamă.

Acesta, însă, nu a făcut decât să surâdă calm și ușor plictisit.

Vederea unui subaltern în aparență senin, deși tocmai i se aruncaseră acuzații ce l-ar fi putut duce la spânzurătoare, l-a făcut pe împărat să-și iasă cu totul din fire. Există unii miniștri, a spus el, care îi doreau moartea și a mai înaintat un pas spre Talleyrand.

Impasibil, acesta continua să îl privească. În cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, Napoleon a izbucnit: „Sunteți un om laș”, i-a azvârlit acestuia în față, „un om nevrednic de încredere. Nu aveți nimic sfânt. V-ați vinde și tatăl. V-am acoperit cu bogății și totuși nu v-ați da înapoi de la nimic ca să mă distrugeți.” Ceilalți miniștri se uitau unii la alții, nevenindu-le să-și creadă urechilor –

nu îl mai văzuseră niciodată pe neînfricatul general, care cucerise aproape întreaga Europă, atât de furibund.

„Ați merita să vă zdrobesc ca pe un ciob de sticlă”, a continuat el, bătând din picior. „Am puterea să o fac, dar vă disprețuiesc prea mult ca să-mi dau atâta osteneală. De ce nu am pus să vă spânzure de porțile [palatului] Tuileries? Dar încă nu este timpul pierdut.”

Urla, sufocându-se de mânie, cu fața congestionată și ochii gata să-i iasă din orbite: „Nu sunteți altceva decât un rahat într-un ciorap de mătase!… Și soția dumneavoastră? Nu mi-ați spus niciodată că

prințul Carlos este amantul ei!” „Într-adevăr, sire, nu m-am gândit nicio clipă că această informație ar putea spori cu ceva gloria majestății-voastre sau pe a mea”, a răspuns Talleyrand absolut calm.

După alte câteva insulte, Napoleon a părăsit scena în trombă.

Talleyrand a traversat încet încăperea, șchiopătând din cauza vechii sale infirmități. Pe când un valet îl ajuta să-și pună pe umeri pelerina, s-a întors către ceilalți miniștri încremeniți, care se temeau că nu îl vor mai revedea vreodată și a spus: „Ce păcat, domnilor, că

un om atât de mare este atât de prost crescut.”

În ciuda izbucnirii sale, Napoleon nu l-a arestat pe ministrul său de externe. S-a mărginit să-l scoată din funcție și să-i interzică

accesul la curte, convins fiind că îl pedepsise suficient, umilindu-l.

Nu și-a dat seama că vestea exploziei sale de furie se răspândise cu mare repeziciune – toată lumea discuta despre felul în care împăratul își pierduse stăpânirea de sine și despre faptul că, în fond, Talleyrand fusese cel care îl umilise pe el, rămânând imperturbabil și plin de demnitate. Se întorsese definitiv o pagină: pentru prima oară, oamenii își văzuseră suveranul pradă unui acces necontrolat într-o situație de mare tensiune – semn sigur că se îndrepta către declin. Așa după cum avea să spună Talleyrand ceva mai târziu: era

„începutul sfârșitului”.

Comentariu

Așa și era. Până la momentul Waterloo urmau să mai treacă șase ani, dar Napoleon luneca pe panta descendentă către înfrângere, care avea să prindă a se cristaliza peste doar trei ani, în 1812, odată

cu dezastruoasa campanie din Rusia. Talleyrand a fost primul care să detecteze simptomele acestui declin, mai ales din cauza necugetatului război cu spaniolii. Încă din cursul anului 1808, înțelesese clar că, pentru pacea și stabilitatea Europei viitoare, împăratul trebuia să dispară. Așa se face că împreună cu Fouché a hotărât să-i pună la cale pieirea.

Este posibil ca această conspirație să nu fi fost, în această fază, decât o stratagemă – provocarea care să-l împingă pe Napoleon să-și piardă controlul, pentru că este foarte greu de crezut că doi dintre cei mai realiști și mai pragmatici oameni din istorie s-ar fi oprit la jumătatea drumului. Poate că au vrut doar să scoată „vânatul” din vizuină, să-l determine pe Napoleon să comită o eroare revelatoare, să facă un pas greșit. Într-adevăr, au găsit exact provocarea în stare să-l scoată din fire, în văzul tuturor. De fapt, curând notoria sa

„ieșire” din acea după-amiază s-a dovedit a avea un efect profund negativ asupra imaginii sale publice.

ITAKURA SHIGEMUNE ÎȘI RÂȘNEȘTE SINGUR CEAIUL

Judecătorul Itakura Suwo-no-kami Shigemune din Kyoto era un adeptfervent al ceremoniei ceaiului și obișnuia să-și mărunțească singurfrunzele de ceai, chiar în timp ce judeca pricinile. Motivul era acesta:cândva, discutând cu un prieten al său pe nume Eiki, în compania căruiapractica ritualul ceaiului, îi ceruse să-i spună sincer ce părere aveauoamenii despre el. „Ei bine”, a răspuns Eiki, „oamenii zic că te enervezidin cauza celor care nu depun mărturie cu destulă claritate și că le faciobservații aspre, astfel încât se tem să-și aducă pricinile înaintea ta, iardacă vin la judecată, se tem că nu li se va face dreptate.”

„Ah, mă bucur că mi-ai spus toate acestea”, a spus Shigemune,