Pe de altă parte, dacă le limitezi opțiunile, se întâmplă uneori ca, indirect, să le limitezi și pe ale tale. Există împrejurări în care este în avantajul tău să le acorzi rivalilor un grad mai mare de libertate: urmărindu-le acțiunile, beneficiezi de ocaziile create pentru a-i spiona, a aduna informații și a-ți pune la cale înșelătoriile. În secolul trecut, bancherului James Rothschild îi plăcea foarte mult metoda aceasta – simțea că dacă ar încerca să
controleze prea îndeaproape mișcările adversarilor, ar pierde prilejul de a le studia strategia și de a-și elabora planuri eficace. Cu cât le acorda o mai mare libertate pe termen scurt, că atât mai dur putea să-i lovească prin manevre de perspectivă.
LEGEA 32
FOLOSEȘTE-TE DE FANTEZIA
OAMENILOR
ARGUMENT
Adeseori, adevărul este evitat pentru că pare neplăcut sau urât. Nuvorbi despre el și nu invoca drept argument realitatea decât dacă eștipregătit să faci față exploziei de furie pe care o vei declanșa prindestrămarea iluziilor. Viața este atât de grea și de deprimantă, încâtoamenii în stare să creeze o atmosferă de elan romantic și să stimulezefantezia sunt asemenea oazelor din deșert: toată lumea se înghesuie înjurul lor. Dacă reușești să înflăcărezi imaginația maselor, ai în mâna ta oputere enormă.
RESPECTAREA LEGII
Orașul-stat Veneția era înfloritor de atâta vreme, încât cetățenii săi ajunseseră să creadă că destinul le purta o grijă deosebită. În Evul Mediu și epoca Renașterii timpurii, datorită virtualului monopol exercitat asupra comerțului cu Răsăritul, mica republică
devenise statul cel mai bogat din Europa. Beneficiind de o guvernare generoasă și luminată, venețienii se bucurau de o libertate pe care foarte puține state italiene o cunoscuseră vreodată.
Cu toate acestea, în secolul al XVI-lea, situația s-a schimbat brusc.
Descoperirea Lumii Noi deplasase puterea din Mediterana în Atlantic, favorizând țările cu deschidere la ocean, întâi Spania și Portugalia, iar mai târziu, Olanda și Anglia. Veneția nu a rezistat concurenței economice și imperiul său a intrat în declin. Lovitura de grație a constituit-o dezastruoasa pierdere a unei râvnite posesiuni mediteraneene, insula Cipru, cucerită de turci în anul 1570.
Î
În această situație, numeroase familii nobile au scăpătat și băncile au început să-și închidă obloanele. Deprimarea și dezamăgirea au cuprins orașul. Oamenii îi știau trecutul strălucitor, fie că îl trăiseră ei înșiși, fie că auziseră povestindu-li-se despre el, de la cei bătrâni. Faptul că anii de glorie erau atât de aproape făcea prezentul încă și mai umilitor. Venețienii spuneau, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, că zeița Fortuna le juca un simplu renghi și că zilele bune de altădată nu vor întârzia să se reîntoarcă.
Dar, pe moment, ce le rămânea de făcut?
În 1589 au început să se răspândească zvonuri despre apropiata sosire la Veneția a unui individ misterios numit „Il Bragadino”, maestru în alchimie care își făcuse o avere imensă, după cum se spunea, datorită priceperii sale de a înmulți aurul cu ajutorul unei substanțe secrete. Vorba s-a dus repede, cu atât mai mult cu cât, trecând prin Polonia cu doar câțiva ani în urmă, un nobil din partea locului auzise de profeția unui învățat, care susținea că Veneția avea să-și recapete gloria și puterea de altădată dacă izbutea să găsească
un inițiat, un om capabil să fabrice aur prin metodele alchimiei.
Astfel, îndată ce au aflat de fabuloasa lui bogăție – Bragadino avea mereu în palmă câteva monede de aur, pe care le făcea să scoată un clinchet plăcut, iar palatul său era plin de obiecte din același metal –
unii venețieni au prins să viseze: cine știe, poate că datorită acestui străin, orașul va deveni prosper.
Ca urmare, câțiva membri ai celor mai de vază familii aristocratice din cetate au plecat împreună la Brescia, unde locuia Bragadino. Au dat ocol palatului și au văzut, uluiți, cum omul și-a demonstrat capacitatea de a produce aur din ceea ce părea a fi un praf de minerale fără valoare, care s-a transformat în mai multe uncii de praf de aur. Senatul venețian tocmai se pregătea să ia în discuție trimiterea unei invitații oficiale lui Bragadino, pe care să-l poftească să stea în Veneția pe cheltuiala statului, când s-a aflat, pe neașteptate, că oferta lor venea în concurență cu aceea formulată de ducele de Mantova. Se vorbea despre o petrecere fabuloasă dată de Bragadino la palatul său, în onoarea ducelui, unde apăruse în veșminte bogate, cu nasturi de aur, despre ceasornice și farfurii de aur și așa mai departe. Îngrijorați că Mantova le-ar putea-o lua înainte, senatorii venețieni au adoptat aproape în unanimitate propunerea vizând invitarea lui Bragadino, promițându-i munții de bani necesari traiului luxos pe care îl ducea – orice, numai să vină
cât mai repede.
Misteriosul Bragadino a sosit la Veneția în cursul aceluiași an.
Cu ochii lui negri sfredelitori, adânciți sub streașină sprâncenelor dese și cu cei doi buldogi negri enormi, care îl însoțeau peste tot, omul avea un aer respingător, dar impresionant. S-a stabilit într-un palat somptuos de pe insula Giudecca, iar republica venetă a început să plătească pentru banchetele, hainele scumpe și toate celelalte capricii ale doritului său oaspete. Întreaga Veneție a căzut pradă unei adevărate febre a alchimiei. Pe la colțuri, vânzătorii ambulanți îmbiau trecătorii cu mangal, aparate de distilat, foaie, cărțulii explicând metoda de fabricare a aurului. Toată lumea s-a apucat să practice alchimia – toată lumea, mai puțin Bragadino.
Alchimistul nu părea grăbit să producă aurul care putea salva Veneția de la ruină, în chip destul de ciudat, acest fapt nu a făcut decât să-i crească popularitatea și alaiul de admiratori. Veneau, îngrămădindu-se, oameni de tot felul, din toată Europa și chiar din Asia, numai și numai ca să-l cunoască pe acest personaj remarcabil.
Lunile treceau una după alta și Bragadino se lăsa răsfățat și copleșit de daruri din toate părțile, dar încă tot nu dădea niciun semn că ar înfăptui miracolul pe care venețienii, plini de încredere, îl așteptau de la el. În cele din urmă, cetățenii și-au cam pierdut răbdarea și au început să se întrebe dacă avea să-i lase să aștepte o veșnicie. Întâi, senatorii i-au sfătuit să nu îl preseze – era un ins capricios, care avea nevoie de lingușire și răsfăț. Mai apoi, totuși, până și nobilimea a intrat la idei, iar senatul a fost somat să prezinte un rezultat al acestei din ce în ce mai umflate investiții a vistieriei orașului.
Bragadino nu avea decât dispreț pentru cei ce se îndoiau, dar a binevoit să le răspundă. Deja depusese la monetăria statului substanța misterioasă cu ajutorul căreia înmulțea aurul, a spus el și putea să producă de două ori mai mult metal, dar cu cât procesul de fabricație era mai lent, cu atât cantitatea rezultată era mai mare.
Dacă o lăsau acolo, sigilată în caseta ei, vreme de șapte ani, substanța avea să multiplice aurul din vistierie de treizeci de ori. În majoritatea lor, senatorii au fost de acord să aștepte cât trebuia ca să
culeagă apoi roadele minei de aur promise de Bragadino. Alții, însă, s-au înfuriat: încă șapte ani în care să plătească din punga tuturor traiul regesc al acestui om! Mulți dintre cetățenii de rând au prins să
gândească la fel. În sfârșit, dușmanii alchimistului i-au cerut să facă
dovada științei sale: să fabrice repede o cantitate substanțială de aur.
Arogant, părând devotat artei sale, Bragadino a răspuns că, în nerăbdarea ei, Veneția l-a trădat și, ca atare, nu avea să mai beneficieze de serviciile sale. A părăsit orașul, îndreptându-se întâi către Padova, apoi, în 1590, spre München, la invitația ducelui de Bavaria care, asemenea republicii venețiene, cunoscuse viața îmbelșugată, dar se afla în ruină din cauza propriei sale risipe și spera să-și recapete averea mulțumită serviciilor celebrului alchimist. Și așa, Bragadino a încheiat același gen de înțelegere cât se poate de profitabilă pe care o avusese cu Veneția – și după același tipar, reluat iar și iar.
Comentariu
Tânărul cipriot Mamugnà trăise câțiva ani buni la Veneția înainte de a-i veni ideea să se „reîncarneze” în alchimistul Bragadino. Văzuse cu ochii lui cum orașul căzuse pradă deznădejdii și cum mai fiecare om spera într-o salvare miraculoasă, venită de nu se știe unde. Dacă alți șarlatani tâlhăreau lumea prin iuțeala mâinii, Mamugnà cunoștea firea omenească. De la bun început ținta sa fusese Veneția, dar a călătorit mult prin străinătate și a adunat ceva bani cu trucurile lui de alchimie, după care s-a întors în Italia și s-a stabilit la Brescia, unde și-a clădit o reputație despre care știa prea bine că se va duce vestea până la Veneția. De fapt, de la distanță, puterea sa avea să pară cu atât mai impresionantă.
ÎNMORMÂNTAREA LEOAICEI
Cum leul își pierduse pe neașteptate regina, fiecare s-a grăbit să
prezinte monarhului omagiile sale și să-l consoleze. Dar, vai, acesteamabilități nu făceau decât să-i sporească văduvului durerea. S-a dat deveste, după cuviință, în întreg regatul, că înmormântarea avea să fie lacutare ceas și în cutare loc. Dregătorilor regelui li se poruncise să fie defață, să vegheze asupra ceremoniei și să-i poftească pe cei veniți la locul cei se cuvenea fiecăruia, după cinul său. Se înțelege că nu a lipsit nimeni.
Monarhul s-a lăsat în voia durerii și întreaga peșteră – căci leii nu au altetemple – a prins a răsuna de bocetul său. Urmându-i pilda, toți curtenii auînceput să se jeluiască, fiecare pe limba sa. Curtea este un loc în care toată
lumea ori se supără, ori se veselește, ori nici că-i pasă de nimic, după cumdomnitorul ei crede potrivit; unde, dacă vreunul nu o face, încearcă măcar
să pară că ar face-o; toți se străduiesc să-și maimuțărească stăpânul. S-arspune, într-adevăr, că un singur spirit însuflețește o mie de trupuri,arătându-se limpede că ființele omenești sunt doar niște mașinării. Dar să
ne întoarcem la ale noastre.
