adunată pe străzi își sporea numărul. În sfârșit, pe 3 ianuarie 1565, a sosit o scrisoare din partea țarului, în care acesta spunea că nu mai putea suporta trădările boierilor și că, odată pentru totdeauna, se hotărâse să abdice.
Citită cu glas tare în piață, scrisoarea a avut un efect uimitor: oamenii de toată mâna au început să dea vina abdicării țarului pe boieri, drept care au ieșit pe străzi, iar furia lor dezlănțuită a băgat groaza în întreaga nobilime. Curând, s-a alcătuit o delegație cuprinzând reprezentanți ai bisericii, nobililor și norodului, care s-a pornit la drum către cătunul lui Ivan, ca, în numele sfântului pământ al Rusiei, să-l implore să se reîntoarcă pe tron. Țarul i-a
primit, dar nu și-a schimbat hotărârea. Totuși, după câteva zile în care le-a ascultat rugămințile, le-a oferit supușilor săi posibilitatea de a alege: ori îi recunoșteau puterea absolută de a guverna după
cum voia, fără amestecul boierilor, ori nu aveau decât să-și găsească
alt țar.
Cancelarul german Bismarck ajunsese în culmea furiei din pricinacriticilor repetate ale lui Rudolf Virchow (medic și politician germanliberal) și și-a trimis martorii la el să-i comunice că îl provoca la duel. Încalitatea mea de parte provocată la duel, am dreptul să aleg armele, iar eule voi alege pe acestea”, a răspuns Virchow, ridicând doi ditamai cârnații,aparent identici. Unul este infectat cu niște microbi ucigători; celălalt esteun cârnat obișnuit. O las pe Excelența-Sa să aleagă ce cârnat preferă să
mănânce, iar eu îl voi mânca pe celălalt”. Secunzii s-au întors aproapeimediat aducând mesajul prin care cancelarul anunța că a decis să anulezeduelul.
Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985
Pusă în fața alternativei război civil – despotism, aproape fiecare categorie socială rusă a „optat” pentru consolidarea puterii țarului, pentru rechemarea lui Ivan la Moscova și reinstaurarea legii și ordinii. În februarie, întâmpinat cu mare bucurie, țarul a revenit în capitala sa. Rușii nu au mai putut să se plângă de comportamentul său tiranic – îi acordaseră ei înșiși această putere discreționară.
Comentariu
Ivan cel Groaznic se lupta cu o situație dilematică: cedarea în fața nobilimii ar fi dus la o distrugere sigură, dar, pe de altă parte, războiul civil ar fi avut cam același rezultat. Chiar dacă ar fi ieșit el învingător, țara s-ar fi aflat în ruină și mai divizată ca oricând. Până
atunci, în trecut, arma sa predilectă fusese atacul curajos și neașteptat. Acum, însă, o asemenea manevră s-ar fi întors împotriva sa – cu cât și-ar fi înfruntat mai cutezător dușmanii, cu atât riposta acestora ar fi fost mai cruntă.
Cel mai de seamă inconvenient al unei demonstrații de forță
este că produce resentimente și sfârșește prin a declanșa o reacție
care îți lezează autoritatea. Extrem de creativ în utilizarea resurselor puterii, Ivan a înțeles repede că unicul drum care ducea spre acel gen de victorie pe care și-l dorea era drumul unei false retrageri.
Astfel, evita să-și silească țara să adopte punctul lui de vedere. El nu obliga pe nimeni la nimic – le-a prezentat opțiunile: ori abdicarea și o anarhie garantată, ori recunoașterea puterii sale absolute. Ca să-și consolideze poziția, le-a spus clar că, în ceea ce îl privește, ar prefera să abdice: „Nu aveți decât să nu mă credeți și veți vedea ce se va întâmpla”, le-a spus. L-au crezut. Retrăgându-se doar o lună, și-a făcut țara să întrezărească tenebrele coșmarului ce s-ar dezlănțui după abdicarea sa – năvălirile tătărăști, războiul civil, foametea și pieirea (care, toate, au și căzut pe capul rușilor îndată după moartea lui Ivan, în epoca numită „a nenorocirilor”).
Îndepărtarea și dispariția constituie metode clasice de a ține jocul opțiunilor sub control. Le permiți oamenilor să-și dea seama de haosul ce s-ar instala după plecarea ta și apoi îi lași să „aleagă”: ori stau deoparte, iar voi suportați consecințele, ori revin, dar în condițiile dictate de mine. Aplicând această metodă de controlare a opțiunilor, oamenii o vor prefera pe aceea care îți conferă puterea, pentru că alternativa este prea înspăimântătoare pentru a fi acceptabilă. Le forțezi mâna, dar indirect – le acorzi dreptul de a alege. Ori de câte ori simt că beneficiază de libertatea opțiunii, oamenii cad mai lesne în capcana pe care le-o întinzi.
RESPECTAREA LEGII (II)
Ninon de Lenclos, faimoasa curtezană din Franța secolului al XVII-lea, era de părere că viața pe care o ducea își avea plăcerile ei.
Amanții săi proveneau din familia regală și din marea nobilime, o plăteau bine, o distrau cu spiritul și cultura lor aleasă, îi satisfăceau destul de exigentele ei pretenții erotice și o tratau aproape ca pe o egală. Un asemenea trai era de departe mai plăcut decât o căsnicie.
Totuși, în 1643, Ninon și-a pierdut mama și, la vârsta de douăzeci și trei de ani, a rămas singură pe lume, fără familie, fără zestre și fără
niciun mijloc de subzistență. Cuprinsă de panică, a intrat într-o mănăstire, întorcând spatele iluștrilor săi adoratori. Un an mai târziu, a părăsit mănăstirea și s-a mutat la Lyon. Când, în 1648, a revenit, în sfârșit, la Paris, aceștia s-au înghesuit cu toții, la ușa ei,
mai numeroși ca oricând, pentru că femeia era într-adevăr pe cât de fermecătoare, pe atât de spirituală și tuturor le fusese foarte dor de ea.
Au descoperit repede însă că Ninon își schimbase vechile deprinderi și își stabilise un nou sistem de opțiuni. Ducii, seniorii și prinții care doreau să o răsplătească cu bani puteau continua să o facă, dar nu mai hotărau ei regulile jocului; curtezana urma să
aparțină doar celui ales de ea și în momentul ales de ea, după bunul ei plac. Banii pe care i-i ofereau nu le asigurau nicio garanție –
numai o șansă. Dacă ea nu era dispusă să facă amor cu unul sau cu altul decât o dată pe lună, decizia ei rămânea definitivă.
Bărbații care nu doreau să fie ceea ce Ninon numea plătitori nu aveau decât să îngroașe rândurile din ce în ce mai numeroase ale grupului de (tot după expresia ei) martiri – adică cei ce o vizitau mai cu seamă ca prieteni, pentru a se bucura de replicile ei scânteietoare, de talentul ei de cântăreață la lăută sau de compania celor mai strălucite minți ale vremii, între care Molière, La Rochefoucauld și Saint-Évremond. Martirii beneficiau și ei, totuși, de o șansă: în mod periodic, Ninon îl alegea pe unul dintre ei ca favorit, situație ce îi asigura dreptul de a-i fi iubit fără a o plăti și căruia i se dăruia loial atâta timp cât dorea ea – o săptămână, câteva luni, rareori mai mult. Un plătitor nu putea aspira la rangul de favorit, iar martirii nu aveau nici ei certitudinea de a promova până
la această situație privilegiată, riscând să rămână martiri o viață
întreagă. Poetul Charleval, de pildă, nu a fost niciodată amantul lui Ninon, dar nu a încetat nicicând s-o viziteze – nu putea trăi fără
prezența ei.
MINCINOSUL
A fost odată ca niciodată un rege al Armeniei care, curios din fire și încăutarea unei distracții noi, și-a trimis heralzii de-a lungul și de-a latulțării ca să dea citire proclamației ce urmează: „Către tot poporul! Oricaredintre voi poate dovedi că este cel mai mare mincinos din Armenia vaprimi un măr cu totul și cu totul de aur din mâinile măriei-sale, regeleînsuși”.
La palat, au început să se adune o mulțime de oameni veniți dinfiecare târg și din fiecare cătun din țară, inși de toată mâna, prinți,negustori, țărani, popi, bogătani și sărăntoci, înalți și scundaci, burtoși și
pirpirii. Țara nu ducea lipsă de mincinoși și fiecare i-a spus regeluipovestea sa. Numai că, asemenea tuturor conducătorilor, acestuia îi fusesedat să audă tot felul de minciuni și niciuna dintre cele ascultate acum nu aizbutit să-l convingă că ar fi cea mai gogonată.
Regele începuse să se plictisească de noua sa distracție și se gândea să
pună capăt întrecerii mincinoșilor fără să desemneze câștigătorul, cândînaintea lui s-a ivit un amărât îmbrăcat în zdrențe, care ținea sub braț unulcior mare de lut:
„Ce pot face pentru tine, omule?”, a întrebat măria-sa.
„Sire”, a zis săracul oarecum uimit, „păi, măria-ta nu-și mai duceaminte? Îmi ești dator un ulcior de galbeni și am venit să-mi iau înapoidatoria.”
„I-auzi! Da’ știu că ești cel mai mare mincinos din lume!” a exclamatregele. „Nu-ți sunt dator cu nimic!”
„Cel mai mare mincinos din lume, zici?”, a răspuns săracul. „Păiatunci, dă-mi mărul de aur!” Pricepând că omul încerca să-l păcălească,regele a început să dea din colț în colț. „Nu, nu! Nu ești mincinos!”
