„Atunci, sire, să-mi dai banii pe care mi-i datorezi”, a spus săracul.
Regele a înțeles dilema în care se afla și i-a dat mărul de aur.
Povești și fabule din folclorul armean, repovestite de Charles Downing, 1993
Pe măsură ce înalta societate a auzit despre acest nou „sistem”, Ninon a devenit ținta unei ostilități intense. Faptul că răsturnase raporturile ei cu clienții a scandalizat-o pe regina-mamă și, odată cu aceasta, întreaga curte. Spre marele lor necaz, însă, noua situație nu i-a descurajat deloc pe adoratori – dimpotrivă, numărul lor a sporit, iar dorința i-a înflăcărat și mai tare. Ajunseseră să se considere onorați să facă parte dintre plătitori și s-o ajute pe Ninon să trăiască
pe picior mare, să-și păstreze salonul unde se întâlneau personalitățile cele mai sclipitoare, s-o însoțească uneori la teatru și să se bucure de plăcerile iatacului atunci când dorea ea. De un statut încă și mai distins beneficiau martirii, cei care se aflau în compania lui Ninon fără a o plăti și puteau trage speranța, oricât de îndepărtată că, într-o zi, vor deveni favoriți. Această șansă posibilă
îi îmboldea pe mulți tineri aristocrați, mai ales că se răspândise zvonul că nicio curtezană nu o întrecea în arta amorului. Astfel, însurați și holtei, bătrâni și tineri, se lăsau prinși în plasa curtezanei
și optau pentru una dintre cele două variante oferite, care, ambele, îi aduceau acesteia satisfacția dorită.
Comentariu
Acest fel de viață îi conferea lui Ninon o putere ce îi era refuzată femeii căsătorite, dar presupunea, ce-i drept, unele primejdii clare. În esență, bărbatul care întreținea o femeie avea asupra ei un drept de proprietate; el hotăra când o întâlnește și, mai târziu, când o părăsește definitiv. Pe măsură ce îmbătrânea, opțiunile femeii se restrângeau – din ce în ce mai puțini erau bărbații dispuși s-o aleagă. Pentru a nu-și sfârși zilele în mizerie, ea era silită să adune bani în tinerețe. Legendara lăcomie a curtezanelor reflecta, așadar, o necesitate practică, deși le făcea mai puțin tentante, întrucât, pentru un bărbat, iluzia de a fi dorit contează foarte mult și ideea că ar fi acceptat numai pentru banii săi riscă să-l îndepărteze. Prin urmare, bătrânețea reprezenta coșmarul curtezanelor, obligate să facă față unei sorți cât se poate de grele.
Ninon de Lenclos avea oroare de orice formă de dependență.
Deja cunoscuse gustul egalității cu adoratorii ei și nu se mai putea resemna să accepte o perspectivă atât de dezgustătoare. În mod destul de straniu, noul sistem pus la punct de ea părea să-i satisfacă
și pe clienți la fel de mult pe cât o mulțumea pe ea.
Plătitorii trebuiau într-adevăr să plătească, dar faptul că Ninon nu-i primea în alcov decât când voia le crea o tensiune erotică pe care nu le-o oferea nicio altă curtezană și le flata orgoliul – le ceda pentru că dorea să le cedeze. În ceea ce îi privea, scutiți de
„întinarea” obligației de a scoate banul, martirii se simțeau superiori. Ca membri ai fraternității de admiratori ai lui Ninon, puteau căpăta și ei într-o zi darul atât de râvnit de a-i deveni favoriți. În sfârșit, Ninon nu silea pe nimeni să intre într-o categorie sau alta. Ei înșiși o „alegeau” pe aceea pe care o preferau – libertate de natură să le întrețină iluzia orgoliului masculin.
Iată ce putere izvorăște din faptul că oamenii pot opta – sau, mai degrabă, au impresia că ar opta – când, în realitate, joacă numai cu cărțile pe care li le-ai servit tu. Dacă alternativele stabilite de Ivan cel Groaznic implicau un anumit risc (una dintre opțiuni presupunea pierderea puterii), Ninon a creat o situație în care
oricare ar fi fost alegerea, ea însăși continua să fie în avantaj. De la plătitori primea banii necesari întreținerii salonului, iar prin martiri, își asigura puterea cea mai mare: se înconjura de un stol de admiratori, de un adevărat harem masculin, de unde putea să-și aleagă iubiții.
Totuși sistemul depindea de un element cheie: posibilitatea, oricât de vagă și de îndepărtată, ca un martir să parvină la rangul de favorit. Iluzia bogățiilor, gloriei sau satisfacției erotice care, într-o bună zi, ar putea să se reverse asupra victimei tale constituie momeala irezistibilă ce trebuie să însoțească lista opțiunilor. Oricât ar fi de slabă, speranța aceasta îi va determina pe oameni să accepte situațiile cele mai ridicole, pentru că le asigură atât de importanta șansă de a-și împlini visul. Iluzia alegerii întrețesută cu promisiunea unui viitor plin de lucruri bune va aduce în plasa ta ispititoare până
și pe cea mai încăpățânată dintre victime.
J. P. Morgan, Sr. i-a spus odată unui bijutier pe care îl cunoștea că
dorea să cumpere un ac de cravată cu perle. După numai câteva săptămâni,bijutierul a văzut o perlă splendidă, i-a făcut o montură pe măsură, aîmpachetat-o și i-a trimis-o împreună cu nota de plată, care se ridica lacinci mii de dolari A doua zi, pachetul i-a fost returnat. Pe biletul ce îlînsoțea, Morgan scrisese: „Îmi place acul, dar nu îmi place prețul. Dacă
acceptați cecul alăturat, în valoare de patru mii de dolari, vă rogreexpediați-mi pachetul cu sigiliul intact”. Furios, bijutierul a refuzatcecul și, plin de năduf, i-a dat drumul comisionarului. A deschis cutia casă scoată acul, dar acesta nu mai era acolo. În locul bijuteriei se afla un cecde cinci mii de dolari.
Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985
CHEILE PUTERII
Noțiuni ca „libertate”, „opțiune” și „drept de a alege” au capacitatea de a evoca o putere cu mult mai mare pe plan virtual decât pe planul beneficiilor reale promise. Dacă analizăm cu atenție opțiunile ce ne stau în față – în piață, în alegeri, la bursa locurilor de muncă – constatăm existența unor limite evidente: adeseori nu se pune decât problema de a alege între A și B, fiindcă restul literelor alfabetului lipsește. Cu toate acestea, îndată ce licărește, oricât de
vag, mirajul opțiunii, rareori ne mai concentrăm asupra variantelor absente. „Alegem” să considerăm că situația este corectă și că
dispunem de libertatea de a decide. Preferăm să nu ne gândim prea mult la semnificația ei profundă. Acest refuz de a cerceta restrângerea câmpului opțional pornește din senzația că prea multă
libertate produce un fel de anxietate. Expresia „opțiuni nelimitate”
sună infinit de promițător, însă o gamă nelimitată de variante ne-ar paraliza și ne-ar inhiba capacitatea de a alege. Numărul limitat al opțiunilor ne liniștește.
Acest fapt le furnizează indivizilor inteligenți și inventivi o sumedenie de ocazii de a ne înșela, întrucât celor care oscilează
între alternative nu le vine a crede că sunt manipulați sau induși în eroare. Nu își dau seama că, în schimbul unei mici doze de liber arbitru, le impui propria ta voință. Prin urmare, din înșelătoriile tale nu trebuie să lipsească prezentarea unei game reduse de opțiuni. Dacă reușești să convingi pasărea să intre în colivie de bună
voie, va cânta cu atât mai melodios.
Iată cele mai obișnuite forme de controlare a opțiunilor: Colorarea variantelor. Era tehnica preferată a lui Henry Kissinger. Ca secretar de stat al președintelui Richard Nixon, Kissinger se considera mai bine informat decât șeful său și era convins că, în mai toate situațiile, ar fi fost capabil să ia el însuși decizia cea mai bună. Dar dacă ar fi încercat să dirijeze singur politica externă, l-ar fi jignit și, poate, l-ar fi înfuriat pe acest om în mod notoriu nesigur de sine. Prin urmare, Kissinger propunea trei sau patru variante de rezolvare pentru fiecare problemă și le prezenta în așa fel încât aceea la care se fixase el părea întotdeauna și cea mai atrăgătoare. De fiecare dată Nixon mușca momeala fără
să-i treacă prin minte că făcea ceea ce îl determina Kissinger să facă.
Este un procedeu excelent atunci când ai de-a face cu un șef șovăielnic.
Înfrânge-le rezistența. Una dintre principalele probleme cu care se confrunta doctorul Milton H. Erickson, pionier al hipnoterapiei din anii ’50, o constituiau „recidivele”. Pacienții păreau să se vindece rapid, dar aparenta lor receptivitate la tratament masca o rezistență profundă: curând, reveneau la
deprinderile anterioare, aruncau vina pe medic și renunțau să mai vină la ședințele de hipnoterapie. Ca să evite acest lucru, Erickson a început să le ordone unora dintre ei să sufere o asemenea revenire a stării maladive și să se simtă la fel de rău ca atunci când se hotărâseră să-l consulte. Îi aducea, așadar, înapoi la punctul de plecare. Punându-li-se în față această opțiune, pacienții „alegeau”, de regulă, să refuze recăderea în starea inițială, ceea ce, bineînțeles, era exact scopul vizat de Erickson.
Această tehnică dă rezultat cu copiii și cu acele persoane încăpățânate cărora le place să facă tocmai contrariul a ceea ce li se cere: silește-i să „aleagă” varianta dorită de tine dându-le impresia că pledezi în favoarea celei opuse.
Modifică datele problemei. În anii de după 1860, John D.
Rockefeller plănuia să creeze un monopol al petrolului. Dacă ar fi încercat să cumpere direct toate companiile mai mici, acestea nu ar fi întârziat să-și dea seama de situație și ar fi ripostat. În loc să
procedeze așa, a început să achiziționeze în secret companiile transportatoare de petrol. Apoi, când a încercat să preia o companie producătoare
