Considerându-se de acum invulnerabil, Pausanias a tocmit un emisar și l-a trimis cu o scrisoare la Xerxes, dar solul a dus mesajul autorităților spartane. Acestea doreau să afle amănunte în plus, drept care l-au pus pe emisar să stabilească o întâlnire de taină cu generalul într-un templu unde să se poată ascunde ca să asculte discuția de după un paravan. Ceea ce l-au auzit spunând le-a creat un adevărat șoc – nu își închipuiseră niciodată că un spartan nutrea atâta dispreț și vorbea cu atâta neobrăzare despre felul lor de viață.

Au dat dispoziții pentru arestarea imediată a lui Pausanias.

Pe drum spre casă, acesta a prins de veste despre ceea ce tocmai se întâmplase. A dat fuga la un alt templu ca să se ascundă, dar a fost urmărit și templul înconjurat de soldați. Pausanias a refuzat să

se predea. Nedorind să facă uz de violență într-un asemenea lăcaș, autoritățile cetății nu au mai insistat și l-au ținut acolo, izolat, până

când a murit de inaniție.

Bene vixit qui bene latuit – „Trăiește bine cine se ascunde bine.”

Ovidiu, circa 43 î. Hr.–18 d. Hr.

Comentariu

La prima vedere, s-ar spune că Pausanias se îndrăgostise de o altă civilizație decât cea căreia îi aparținea, un fenomen vechi de când lumea. Nesimțindu-se în largul său în mijlocul ascetismului spartan, s-a lăsat sedus de dragostea perșilor pentru lux și desfătări senzuale. A adoptat moda veșmintelor și parfumurilor orientale ca pe o eliberare din chingile disciplinei și simplității grecești.

Aceasta pare să se întâmple atunci când oamenii aleg o cultură

diferită față de cea în care au fost crescuți. Adeseori, însă, este vorba de altceva: îndrăgostindu-se de această nouă cultură, își manifestă

disprețul pentru a lor. Se folosesc de aparența de exotism ca să se detașeze de vulgul care, fără a le pune vreodată în discuție, respectă

tradițiile și legile ținutului de baștină – adică pentru a-și arăta superioritatea. Altfel ar acționa cu ceva mai multă demnitate și i-ar respecta pe cei care nu le împărtășesc aspirațiile. Dar nevoia lor de a-și sublinia unicitatea în mod atât de teatral le atrage dezaprobarea celor ale căror convingeri le contestă, este adevărat, indirect și poate, subtil, dar nu mai puțin agresiv.

Înțelepții [ar trebui să fie] asemenea cuferelor cu fund dublu în care,deschise fiind, cei ce se uită, să nu vadă toate lucrurile care se găsescînăuntru.

Sir Walter Raleigh, 1554–1618

După cum scria Tucidide despre Pausanias, „prin disprețul său față de legi și prin imitarea unui fel de viață străin, i-a făcut pe foarte mulți să-l bănuiască de faptul că nu dorea să se supună

regulilor obișnuite.” Culturile au norme ce reflectă secole întregi de convingeri și idealuri împărtășite. Nu te poți aștepta să sfidezi toate acestea și să scapi nepedepsit. Într-un fel sau altul, pedeapsa tot vine, fie și numai prin izolarea în care te trezești – o situație în care ești cu totul fără putere.

Mulți dintre noi, asemenea lui Pausanias, auzim ademenitoarea cântare de sirenă a exotismului, a atracției elementului străin.

Temperează-ți această dorință. Etalarea preferinței pentru alte feluri de a gândi și de a trăi decât ale culturii tale va evidenția intenția ta de a-ți demonstra superioritatea asupra alor tăi.

RESPECTAREA LEGII

Spre sfârșitul secolului al XVI-lea, în Italia a izbucnit o violentă

reacție

împotriva

protestantismului

Reformei.

Așa-numita

Contrareformă și-a creat propria sa versiune a Inchiziției, care avea misiunea de a eradica toate devierile de la doctrina catolicismului.

Printre victime s-a numărat și Galileo Galilei, dar persecuții încă și

mai mari a suferit un mare filosof, călugărul dominican Tommaso Campanella.

Discipol al gânditorului materialist roman Epicur, Campanella nu credea nici în minuni, nici în rai și iad. Biserica a răspândit aceste superstiții, scria el, pentru a-și păstra controlul asupra oamenilor de rând, întreținându-le teama. Asemenea idei frizau ateismul, iar Campanella a făcut imprudența să și le exprime deschis. În 1593, Inchiziția l-a aruncat în temniță pentru erezie. Șase ani mai târziu, a fost eliberat numai „pe jumătate”: avea să rămână închis într-o mănăstire din Neapole.

Partea de sud a Italiei se afla, pe atunci, sub stăpânirea spaniolilor, iar la Neapole, Campanella s-a amestecat într-un complot ce urmărea alungarea acestora din peninsulă. Spera să

pună bazele unei republici întemeiate pe noile sale idei asupra unei

„cetăți ideale” – utopia sa. Cu sprijinul inchizitorilor spanioli, cei italieni l-au prins și l-au băgat iarăși la închisoare. De data aceasta, l-au și torturat, ca să descopere adevărata natură a convingerilor lui eretice: i-au aplicat teribila tortură numită la veglia: l-au ținut suspendat de mâini, în poziție ghemuită, la câteva degete deasupra unui scaun în care erau înfipte țepușe, una lângă alta. Victima nu putea rămâne în această poziție și, cu timpul, ajungea să se așeze pe vârfurile ascuțite de metal, care îi sfâșiau carnea la cea mai mică

atingere.

În cursul acestor ani, Campanella a învățat câte ceva despre putere. Perspectiva de a fi executat pentru erezie l-a determinat să-și schimbe strategia: nu avea să renunțe la ideile sale – trebuia totuși să le ascundă fața cea adevărată.

Ca să-și salveze viața, Campanella s-a prefăcut nebun. I-a lăsat pe inchizitori să presupună că felul său de a cugeta izvora dintr-o boală a minții pentru care el însuși nu purta nicio vină. O vreme, torturile au continuat, ca să se vadă dacă nu cumva simula nebunia, dar în 1603, sentința i-a fost comutată în detenție pe viață. Primii patru ani i-a petrecut în beciul unui donjon, țintuit de perete cu lanțuri grele. În ciuda acestor condiții cumplite, a continuat totuși să scrie – deși nu a mai comis imprudența de a da glas gândurilor sale în mod atât de liber ca mai înainte.

Una dintre cărțile sale, Monarhia hispanică, susținea ideea că

Spania avea misiunea divină de a-și extinde puterea în întreaga lume și îi oferea regelui ei sfaturi de natura concretă a celor

cuprinse în Principele lui Machiavelli, astfel ca suveranul să-și îndeplinească sfânta sa menire. În ciuda autenticului interes pentru Machiavelli al autorului, volumul cuprinde idei complet diferite de ale florentinului. Monarhia hispanică a fost, de fapt, un șiretlic, o încercare cum nu se poate mai îndrăzneață de a-și demonstra reconvertirea la modul tradiționalist de gândire. Viclenia a prins: în 1626, după șase ani de la tipărirea cărții, papa l-a scos pe filosof din temniță.

La scurt timp după aceea, Campanella a scris Înfrângerea ateismului, un atac la adresă liber-cugetătorilor, machiavellienilor, calviniștilor și ereticilor de tot felul. Cartea este scrisă sub forma unor dialoguri, în care ereticii își exprimă convingerile și acestea sunt combătute cu teze evidențiind superioritatea catolicismului.

Campanella revenise la matca Bisericii – această scriere a sa o demonstra cu claritate. Oare?

CÂND S-AU PREFĂCUT APELE

Odată ca niciodată, Khidr, învățătorul lui Moise, i-a dat omenirii unavertisment. Într-o anumită zi, a spus el, orice apă care nu va fi fost pusă

deoparte, va dispărea de pe fața pământului, apoi avea să fie înlocuită cualtfel de apă, care îi va scoate pe oameni din mințile lor.

Numai un singur om a dat ascultare sfatului acesta, a strâns apă și adus-o într-un loc sigur, ca s-o păstreze și apoi a așteptat prefacerea apelor.

În ziua anunțată, izvoarele au încetat să mai curgă, fântânile au secat,iar omul care ascultase de avertisment, văzând cele întâmplate, s-a întorsîn ascunzătoarea sa și a băut din apa pusă deoparte. Când, din adăpostulsău, a zărit apele reîncepând să curgă, a coborât printre fiii oamenilor. I-avăzut că gândeau și se exprimau cu totul altfel ca înainte. Cu toateacestea, nu își aduceau aminte de nimic din câte se petrecuseră și nici deavertismentul primit. Atunci când a încercat să le vorbească, și-a datseama că îl credeau nebun și că îi arătau ostilitate sau compătimire, fără a-l putea înțelege.

La început, nu s-a atins de apa cea nouă, ci se ducea în fiecare zi să beadin aceea strânsă în ascunzătoarea sa. În cele din urmă, însă, s-a hotărâtsă bea din apa preschimbată, pentru că nu mai putea îndura singurătateaîn care ajunsese să trăiască din pricina felului său de a gândi și de a sepurta diferit de al celorlalți. A băut din apa cea nouă și a devenit ca și ei. Auitat de propria sa provizie de apă și semenii săi au început să-l privească

de parcă ar fi fost nebun și, în chip miraculos, s-ar fi însănătoșit.

Povestirile dervișilor, Idries Shah, 1967

Argumentele puse în gura ereticilor nu mai fuseseră niciodată