CONTRAARGUMENT

Cartea disprețului se cere jucată cu atenție și tact. Cele mai multe dintre micile noastre neplăceri dispar de la sine dacă le lași să

treacă. Altele, însă, se agravează și te macină – ca atare, trebuie să te ocupi de ele. Ignoră un subaltern și data viitoare când dai ochii cu el, te trezești că ți-a devenit un rival redutabil, care de abia așteaptă

să se răzbune pentru disprețul pe care i l-ai arătat. Marii principi ai Renașterii italiene au preferat să-l ignore pe Cesare Borgia când acesta se afla la începutul ascensiunii, ca tânăr general în armata tatălui său, papa Alexandru al VI-lea. Când au găsit de cuviință să-i acorde atenție era deja prea târziu – pisoiașul de altădată se transformase într-un leu în stare să sfâșie hălci întregi din teritoriul peninsulei. Așadar, există împrejurări în care deși, în public, afișezi disprețul, este indicat ca în particular să fii cu ochii în patru, să-ți supraveghezi îndeaproape adversarul și să nu-i permiți să devină

prea mare pentru a mai fi disprețuit. Nu lăsa celula canceroasă să se extindă într-o tumoră.

Dezvoltă-ți capacitatea de a anticipa evoluția fiecărei mici probleme încă de la ivirea ei și elimin-o înainte de a deveni de nerezolvat. Învață să faci deosebirea între ceea ce este potențialmente dezastruos și ceea ce rămâne pur și simplu enervant, între primejdia reală și mica iritare care trece de la sine.

Fie că este vorba despre cea dintâi, fie că ai de-a face cu cea de-a doua, nu lăsa situația să-ți scape din ochi. Atâta vreme cat mica rană

nu s-a vindecat, există oricând pericolul ca în ea să mocnească și să

izbucnească infecția.

LEGEA 37

IA-LE OCHII

ARGUMENT

O imagine frapantă și marile gesturi cu valoare de simbol îți creează oaureolă de forță – toată lumea reacționează la așa ceva. Regizează

„spectacole” în fața celor care te înconjoară, apoi, sedu-i prin elementevizuale și prin punerea în joc a altora, cu o profundă putere simbolică. Elevor face din tine o personalitate irezistibilă. Orbiți de aparențe, oameniinu vor mai fi atenți la manevrele tale reale.

RESPECTAREA LEGII (I)

Puțin după 1780, în Berlin se vorbea despre practicile medicale stranii și spectaculoase ale unui anume doctor Weisleder. Acesta își înfăptuia miracolele într-o sală imensă ce adăpostise înainte o berărie, iar berlinezii au început să observe că la intrare se formau cozi din ce în ce mai lungi – orbi, infirmi, bolnavi care, după

criteriile medicinei obișnuite, erau incurabili. După ce s-a aflat că

doctorul își trata pacienții expunându-i la razele lunii, porecla s-a ivit ca de la sine: Doctorul Lunii, de la Berlin.

Prin 1783, se consemnează faptul că doctorul Weisleder vindecase de o boală cumplită pe una dintre doamnele bogate din oraș. Brusc, omul a devenit o celebritate. Până atunci, numai berlinezii cei mai săraci fuseseră văzuți, în zdrențe, la coada din fața berăriei – acum, în vecinătatea ei așteptau trăsuri splendide, din care descindeau domni îmbrăcați în frac și nobile doamne cu peruci enorme, care, toți, așteptau la rând, pe stradă, de îndată ce apunea soarele. Veneau și persoane care nu sufereau de boli grave – așa, din pură curiozitate. Pe când se așezau la coadă, clienții mai săraci le explicau domnilor și doamnelor din lumea mare că doctorul nu administra tratamentul său decât în perioadele în care luna era în

creștere. Mulți adăugau că ei înșiși fuseseră expuși la radiațiile vindecătoare extrase de medic din razele astrului. Chiar și cei ce fuseseră deja vindecați continuau să vină, atrași de această

experiență intensă.

De cum pătrundea în interiorul berăriei, vizitatorul dădea cu ochii de un spectacol straniu și tulburător. În vestibul se înghesuiau o mulțime de oameni din toate straturile societății și de toate națiile

– un adevărat Turn Babel. Prin ferestrele înalte, orientate spre nord, lumina argintie a lunii năvălea în sală sub un unghi ciudat. Doctorul și soția sa, care, pare-se, era și ea în stare să aplice această terapie, lucrau la al doilea nivel, unde se ajungea urcându-se scara din capătul sălii. Pe măsură ce rândul se apropia de această scară, bolnavii auzeau vaietele și țipetele celor de la etaj și se și ducea vorba că, poate, un domn lovit de orbire era pe cale să-și recapete vederea.

Odată ajunși sus, rândul se separa în două – o parte îndreptându-se către camera dinspre nord, unde lucra doctorul, și cealaltă parte, către camera dinspre sud, unde se afla soția acestuia, care se ocupa numai de pacienții de sex feminin. În sfârșit, după ore întregi de stat la coadă, în așteptare, bolnavii de sex masculin erau conduși în fața uluitorului medic, un bătrânel cu câteva șuvițe de păr cărunt și zburlit și cu un aer de energie febrilă. Se apropia de omul venit să-l consulte (să zicem, un băiat adus de tatăl său), îi dezgolea locul dureros și îl ridica pe băiat către fereastra prin care pătrundeau razele lunii. Apoi fricționa zona lovită sau bolnavă, murmura ceva ininteligibil, privea cu o expresie de competență

complice spre lună și, după ce își încasa onorariul, îi trimitea acasă

pe băiat și pe tatăl lui. Între timp, în camera dinspre sud, soția doctorului aplica pacientelor ei exact același tratament – ceea ce, în realitate, era ciudat, întrucât luna nu poate fi în două puncte cardinale în același moment, cu alte cuvinte, astrul nopții nu avea cum să fie văzut și de la ferestrele dinspre nord, și de la cele orientate către sud. După toate aparențele, simpla idee, simplul simbol al lunii erau suficiente, căci doamnele nu aveau nimic de obiectat și ulterior își exprimau părerea că soția Doctorului Lunii era înzestrată cu aceleași puteri vindecătoare ca ale soțului ei.

Comentariu

Poate că doctorul Weisleder nu se prea pricepea la medicină, dar este limpede că se pricepea la oameni. Își dăduse seama că

aceștia nu întotdeauna vor cuvinte sau explicații raționale ori demonstrații ale realizărilor științei, ci un anume apel la emoție.

Dă-le ceea ce doresc și restul îl vor face singuri – de pildă, să-și imagineze că pot fi vindecați de lumina soarelui reflectată de un bolovan aflat la vreo patru sute de mii de kilometri depărtare.

Doctorul Weisleder nu avea nevoie de pilule, nici de documentație aprofundată asupra puterii lunii ori de vreo aparatură aiurită, care să amplifice razele. Înțelesese că spectacolul e cu atât mai bun cu cât este mai simplu – doar atât: luna pătrunzând prin ferestrele laterale, scara ce ducea la ceruri și razele – fie că erau, fie că nu erau vizibile direct. Dacă ar mai fi adăugat vreun alt efect, s-ar fi putut crea impresia că luna singură nu avea destulă putere. Dar luna avea putere. Era o dată mai mult un magnet al fanteziilor, așa cum fusese dintotdeauna. Doctorul căpăta putere prin simplul fapt că își asociase imaginea astrului.

Nu uita: La putere se ajunge și pe scurtături. Ai întotdeauna de evitat suspiciunile oamenilor și perversa lor încăpățânare de a se opune voinței tale. Imaginile constituie o excelentă scurtătură: ocolind capul, adică sălașul îndoielii și rezistenței, țintesc drept în inimă. Copleșind vederea, dau naștere la asociații puternice și aduc oamenii laolaltă întrucât le stimulează natura emoțională. Orbite de lumina lunii, victimele tale nu vor mai putea vedea că practici înșelătoria.

RESPECTAREA LEGII (II)

În 1536, viitorul rege Henric al II-lea al Franței și-a luat prima metresă, Diana de Poitiers. La vremea aceea, Diana avea treizeci și șapte de ani și era văduva marelui seneșal al Normandiei. Henric, pe de altă parte, la cei șaptesprezece ani ai săi, era un băiețandru sprințar, care abia dădea de gustul bucuriei de a-și face de cap. La început, legătura lor părea platonică, prințul manifestând un intens atașament sufletesc față de Diana. Curând a devenit limpede că era vorba despre o relație totală, căci prefera alcovul ei celui al tinerei sale soții, Caterina de Médicis.

În 1547, regele Francisc a murit și la tron a urmat Henric.

Această nouă situație era periculoasă pentru Diana de Poitiers.

Împlinise patruzeci și șapte de ani și, în ciuda faimoaselor ei băi reci și a mult discutatelor ei elixiruri ale tinereții, începuse să-și cam arate vârsta. Iubitul ei devenise rege. Poate că avea să se reîntoarcă

la regină și să facă la fel ca toți ceilalți regi, adică să-și aleagă

amantele din turma de tinere frumuseți datorită cărora curtea franceză își câștigase renumele și își atrăsese invidia Europei întregi.

La urma urmei, nu avea decât douăzeci și opt de ani și era chipeș și impetuos. Dar Diana nu dorea să se dea bătută cu una, cu două.

Avea să-și subjuge iubitul tot așa cum îl subjuga de unsprezece ani.

ANTONIU ȘI CLEOPATRA

Și mai presus de orice, își punea speranțele în înfățișarea ei, înfarmecul și vraja frumuseții. […] A venit pe fluviul Cydnus, într-ocorabie cu pupa de aur și pânze de purpură umflate de vânt în vreme cevâslașii dezmierdau apa cu lopeți de argint, mânuite în ritmul muzicii deflaut, acompaniate de cimpoaie și lăute. Cleopatra însăși stătea culcată subun baldachin țesut cu fir de aur, înveșmântată ca Afrodita așa cum ovedem înfățișată în picturi, iar de-o parte și de alta, ca să întregească

tabloul, erau băiețași îmbrăcați asemenea cupidonilor, care o răcoreaufăcându-i vânt cu evantaiele. În loc de marinari, pe corabie erau cele maifrumoase dintre slujitoarele ei, purtând veșminte de Nereide, care suntzâne ale apelor, și de Grații, unele stând la timonă, altele, la otgoanelepânzelor, în vreme ce miresme minunat de dulci și de suave ieșeau dinpotire fără de număr și pluteau, răspândindu-se de la corabie până cătremaluri. Mulțime mare de oameni însoțea acest alai regesc, unii urmând-ope regină de-a lungul celor două maluri ale apei încă de la izvoare, iar alțiiveniți în grabă din cetatea Tarsus ca să vadă ce se petrecea. Treptat,mulțimea adunată în piață, unde Antoniu stătea în jilțul său imperial și oaștepta pe regină, s-a împuținat până când el a rămas singur și din toatepărțile se spunea că zeița Afrodita venea să ospețească la zeul Dionysos,spre fericirea Asiei. Apoi Antoniu i-a trimis solie ca s-o poftească la cină,dar ea i-a răspuns că se cuvenea mai degrabă să vină să cineze el la ea, șicum el dorea să-și arate curtenia și bunăvoința, a primit și s-a dus. Avăzut că pregătirile făcute pentru el erau de o măreție nespusă, dar cel maitare s-a minunat de mulțimea fără număr a luminilor. Se zice că erau atâtde multe, coborâte din tavan și ieșite din toate părțile, și puse și adunate înforme ordonate, îmbinându-se laolaltă unele în pătrate, altele în cercuri,

f

p

încât dădeau naștere unei priveliști strălucitoare, nemaivăzute vreodată,spre desfătarea ochilor vreunul om.

Viața lui Antoniu, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.

Armele secrete ale Dianei erau simbolurile și imaginile, cărora le acorda o mare atenție. Încă de la începutul legăturii ei cu Henric, desenase o monogramă, care împletea inițiala ei cu a lui, pentru a simboliza iubirea ce îi unea. Ideea a avut un efect magic: Henric a pus această emblemă oriunde a putut: pe veșmintele lui regale, pe monumente, pe zidurile bisericilor, pe fațada Luvrului, care, pe atunci, era reședința pariziană a suveranilor Franței. Culorile favorite ale Dianei erau albul și negrul, singurele în care se îmbrăca și, ori de câte ori se putea, emblema avea drept fond această

alăturare cromatică. Toată lumea recunoștea simbolul și semnificația lui. La scurt timp după urcarea lui Henric pe tron, însă, Diana a mers și mai departe – s-a hotărât să se identifice cu zeița romană al cărei nume îl purta. Diana era zeița vânătorii – sport și distracție tradițională a monarhilor și, totodată, pasiune statornică a regelui. Nu mai puțin important este și faptul că în arta Renașterii, această zeiță simboliza puritatea și castitatea. Pentru o femeie ca Diana de Poitiers, identificarea cu zeița trezea numaidecât, în mintea celor de la curte, tocmai asocierea cu aceste virtuți, conferindu-i un aer de respectabilitate. Reprezentând simbolic drept „castă” relația ei cu Henric, se singulariza și se plasa mai presus de amantele regale din trecut.