„geniul” acestuia nu consta decât în folosirea unor dispozitive mecanice.
În seara demonstrației, exact după cum plănuise Kleppini, Houdini l-a lăsat să aleagă el cătușele și, desigur, le-a ales pe cele cu încuietoarea cifrată. A izbutit chiar să se retragă o clipă, în spatele unui paravan, ca să le verifice, pentru a reveni foarte încrezător în victorie.
De parcă ar fi simțit că se pregătea o înșelătorie, Houdini a refuzat să închidă cătușele pe mâinile germanului. Cei doi s-au luat la ceartă și apoi au ajuns să se încaiere în mijlocul scenei. După o busculadă de câteva minute, aparent furios și frustrat, Houdini a
cedat și i-a prins rivalului său cătușele, Acesta s-a străduit din răsputeri sa se elibereze. Ceva nu era în ordine – doar cu puțin timp înainte, în spatele paravanului, le desfăcuse. Acum codul nu mai funcționa. Asuda, storcându-și creierii. Trecuseră câteva ore, iar spectatorii deja părăsiseră sala când, umilit și istovit, Kleppini s-a dat bătut și a cerut să fie eliberat.
Cătușele pe care germanul le verificase după paravan se deschiseseră atunci cu codul „CLEFS” (în franceza, „chei”) – acum clinchetul încuietorii a răsunat la cuvântul „FRAUD”, adică
„înșelătorie”. Kleppini nu și-a explicat niciodată cum reușise Houdini să schimbe cifrul – o performanță cu adevărat supraomenească.
Nu îngădui nimănui să-ți cunoască toate talentele. Omul înțelept nulasă să-i fie bănuită întreaga sa cunoaștere și pricepere, dacă dorește să sebucure de respectul tuturor. El îți va îngădui să le observi, nu însă și să lemăsori cuprinderea. Nimeni nu trebuie să știe cât de departe se întindaptitudinile lui, altfel va cădea pradă dezamăgirii. Nimănui nu îi va fi datsă îl înțeleagă pe deplin. Căci presupunerile și îndoielile asupra vastitățiitalentelor sale vor stârni mai multă venerație decât cunoașterea exactă aacestora, fie ele oricât de mari.
Baltasar Gracián, 1601–1658
Comentariu
Deși nu știm cu certitudine cum își realiza Houdini multe dintre cele mai ingenioase evadări ale sale, un lucru rămâne clar: nu recurgea la vreo forță ocultă sau la vreo vrăjitorie care să-i confere puteri supranaturale – muncea pe rupte și exersa la infinit, lucru pe care îl ascundea cu mare grijă de ochii publicului. Nu lăsa niciodată
nimic la voia întâmplării. Studia zi și noapte modul de funcționare a încuietorilor, căuta trucuri de prestidigitație vechi de secole, petrecea ore întregi citind cărți de mecanică și de orice alte discipline i se puteau dovedi utile. Fiecare clipă care nu era consacrată studiului era folosită pentru exerciții fizice, menite să-i mențină suplețea excepțională și să-i sporească controlul exercitat asupra mușchilor și respirației.
Pe la începutul carierei sale, Houdini a învățat multe de la un
bătrân iluzionist japonez alături de care a făcut o serie de turnee.
Între altele, un număr străvechi – cum să înghită o bilă de fildeș și apoi s-o regurgiteze. A exersat la nesfârșit cu un cartof mic, curățat de coajă și legat cu o sforicică, în jos și în sus pe gâtlej, coordonându-și mușchii angajați în deglutiție, până când a izbutit să scoată afară cartoful fără să tragă de sforicică. Organizatorii londonezi ai unei demonstrații-concurs de desfacere a cătușelor l-au percheziționat în amănunțime înainte de a-și începe numărul, însă
nimănui nu i-a venit în minte să-l caute în gât, unde putea să
ascundă micile unelte cu ajutorul cărora să se elibereze. Dar chiar și așa, Kleppini se înșela total – nu uneltele reprezentau explicația, ci exercițiul neîntrerupt, munca și studiul. Numai așa deveniseră
posibile faimoasele evadări ale magicianului.
De fapt, Kleppini a suferit o înfrângere intelectuală completă –
Houdini pusese la cale totul. I-a permis rivalului său să afle codul încuietorii de la cătușele franțuzești și apoi l-a momit cu această
informație, determinându-l să le aleagă tocmai pe ele, pentru ca în timpul busculadei de pe scenă să schimbe cifrul inițial. Petrecuse săptămâni întregi exersând acest truc, dar spectatorii nu au văzut nimic din sudoarea muncii de pregătire. Houdini nu avea trac niciodată, deși crea suspansul în rândul publicului – în numerele de evadare, trăgea de timp în mod deliberat, ca să amplifice tensiunea dramatică și să aducă sala în culmea agitației. Felul grațios și ușor în care sfida moartea și scăpa nevătămat îl făcea să pară un supraom.
Dacă dorești puterea, trebuie și tu să studiezi, să cercetezi și să
exersezi la nesfârșit înainte de a-ți face apariția pe scenă – indiferent despre care scenă ar fi vorba. Nu lăsa niciodată să se ghicească
sudoarea și truda pe care ți-ai clădit aparența de nonșalanță. Unii cred că dacă le dezvăluie, își vor demonstra conștiinciozitatea și onestitatea când, în realitate, acest lucru îi face să pară mai slabi, de parcă ar vrea să spună că oricine se străduiește și trudește asemenea lor poate realiza ceea ce au realizat ei sau ca și cum s-ar ști mai prejos de funcția pe care o dețin. Ține numai pentru tine munca și trucurile învățate și toată lumea îți va admira farmecul și talentul
„natural”. Nimeni nu vede de unde izvorăște puterea unui zeu –
vizibile sunt doar efectele ei.
Un vers ne cere ceasuri întregi de trudă, poate,Dar de nu pare un rod înaripat al unei clipe,
Degeaba sunt strădaniile toate.
Blestemul lui Adam, William Butler Yeats, 1865–1939
CHEILE PUTERII
Oamenii și-au format primele noțiuni despre putere din înfruntările primitive cu forțele naturii – dezlănțuirea fulgerului și trăsnetului, un potop ivit pe neașteptate, rapiditatea și ferocitatea unei fiare sălbatice. Aceste forțe nu presupuneau gândire și nici planificare — ele continuă să ne fascineze prin bruschețea apariției lor, prin farmecul și puterea lor de viață și de moarte. Acesta este genul de putere pe care am dorit întotdeauna să-l imităm. Prin știință și tehnologie, am re-creat viteza și forța sublimă a elementelor, dar lipsește ceva: mașinăriile noastre fac zgomot și se zgâlțâie urât – prea își arată efortul. Nici cele mai reușite creații tehnologice nu izbutesc să ne smulgă din rădăcini admirația pe care o nutrim pentru lucrurile care se mișcă ușor, cu grație și fără trudă
aparentă. Puterea copiilor de a ne sili să cedăm în fața voinței lor izvorăște dintr-un fel de farmec seducător pe care îl simțim în preajma unei ființe mai puțin raționale, dar mai pline de har decât noi. Nu mai găsim drumul înapoi spre această stare de grație, dar dacă putem crea aparența simplității ei libere, stârnim în ceilalți aceeași fascinație primitivă pe care natura a trezit-o în sufletul oamenilor.
Unul dintre primii scriitori europeni care au dezvoltat această
temă provenea din acel atât de neobișnuit mediu ce îl reprezenta o curte renascentistă. În Cartea curteanului, tipărită în 1528, Baldassare Castiglione descrie conduita precis codificată și foarte complicată a curteanului desăvârșit. Și totuși, explică Baldassare Castiglione, curteanul trebuie să execute toate gesturile prescrise cu ceea ce el numește sprezzatura, adică arta de a face ca lucrurile dificile să pară
simple. Îndemnul pe care îl adresează curteanului este „să arate în toate o anumită nonșalanță ce ascunde strădania meșteșugită și face ca orice spune sau face el să pară neplănuit și netrudnic”. Cu toții admirăm o faptă neobișnuită, dar, dacă este realizată firesc și elegant, admirația noastră este de zece ori mai mare: „pe câtă vreme
[…] a trudi la ceea ce faci și […] a nu te sfii s-o arăți vădește o extremă lipsă de eleganță și, oricât preț ar avea totul, nu va mai
valora nimic”.
Termenul sprezzatura provine din lumea artei. Toți marii maeștri ai Renașterii își țineau operele nefinisate acoperite cu grijă, ascunse privirii. Publicul nu putea contempla decât capodopera terminată. Michelangelo le interzicea până și papilor să-i vadă
lucrările în curs de elaborare. Un artist din Renaștere avea întotdeauna grijă să închidă ușa atelierului și în fața patronilor și a privitorilor obișnuiți, nu de teama imitatorilor, ci pentru că a asista la pictarea unui tablou însemna a rupe vraja efectului său, a aerului său (îndelung studiat) de ușurință și de frumusețe naturală.
Pictorul renascentist Giorgio Vasari – de asemenea și primul mare critic de artă – a ridiculizat opera lui Paolo Uccello, care era obsedat de legile perspectivei. Efortul pe care artistul îl cheltuia în ameliorarea impresiei de profunzime a tablourilor era prea vizibil și le urâțea – arătau, „muncite” și copleșite de grija prezentării efectului de tridimensionalitate. Și noi reacționăm la fel atunci când vedem pe câte unii actori care pun prea multă sârguință în jocul lor scenic: excesul de efort destramă iluzia, în plus, ne creează o stare de stânjeneală. Pe de altă parte, actorii stăpâni pe ei înșiși, plini de eleganță, ne fac să ne simțim bine și ne dau sentimentul că nici nu joacă, ci sunt, pur și simplu și în chip firesc, ei înșiși, chiar dacă tot ceea ce realizează a necesitat muncă și strădanie.
Conceptul de sprezzatura se aplică la toate formele de putere, pentru că puterea depinde într-o măsură covârșitoare de aparențe și de iluziile pe care știi să le creezi. Aparițiile tale publice seamănă cu spectacolele: trebuie să ai un aspect atrăgător, să cultivi suspansul și chiar să faci lumea să se amuze. Dacă îți destăinui secretele „din spatele scenei”, vei deveni în ochii tuturor un simplu muritor ca toți ceilalți. Ceea ce este ușor de înțeles nu mai inspiră nimănui admirație – ne spunem cu toții că și noi am putea face același lucru dacă am dispune de ceva bani și de ceva timp. Rezistă, deci, tentației de a-ți etala inteligența. Este cu mult mai înțelept să ascunzi resorturile ei interioare.
