unească țara. A incitat la război împotriva Austriei numai pentru ca Prusia să-și dobândească independența (acesta și este motivul pentru care a refuzat să anexeze orice teritoriu austriac). Asupra Franței s-a năpustit ca să adune laolaltă statele germane împotriva unui dușman comun, pregătind terenul pentru unificare.
Odată ce acest țel a fost atins, Bismarck s-a oprit. Nu și-a îngăduit niciodată să se lase îmbătat de triumf, nu a cedat niciodată
cântecului de sirenă al setei de glorie de dragul gloriei. Ținea hățurile cu o mână de fier și ori de câte ori generalii, sau regele, sau poporul prusian cerea alte noi cuceriri, știa să-i tempereze. Nu putea permite ca frumusețea creației sale să fie știrbită de fleacuri –
în niciun caz, de euforia periculoasă care îi mâna pe cei din jurul său să depășească orbește obiectivul unui plan atât de bine chibzuit.
Experiența demonstrează că, dacă cineva vede departe [în viitor] ceplanuri are de îndeplinit, va putea acționa cu rapiditate îndată ce vinemomentul punerii lor în aplicare.
Cardinalul Richelieu, 1585–1642
CHEILE PUTERII
Conform mitologiei grecilor antici, zeii dețineau o cunoaștere completă a viitorului. Vedeau tot ceea ce avea să întâmple, până în cele mai mici detalii. Pe de altă parte, oamenii erau priviți ca victime ale destinului, prinși în capcana clipei și a sentimentelor, incapabili să depășească, în înțelegerea lor, primejdiile imediate.
Acei eroi, asemenea lui Ulise, care erau în stare să transgreseze momentul prezent și să plănuiască mai departe, în viitor, păreau să
sfideze soarta și să-i imite pe zei, arogându-și capacitatea acestora de a pătrunde și determina viitorul. Comparația își păstrează
valabilitatea și azi – aceia dintre noi care gândesc departe și își urmăresc cu răbdare țelurile, îndeplinindu-le, capătă un aer de
oameni cu puteri supraumane.
Întrucât prea mulți rămân prizonierii clipei prezente pentru a reuși să-și facă planuri atât de clarvăzătoare, capacitatea de a ignora pericolele și tentațiile imediate se traduce prin putere – adică
rezistență în fața a ce se întâmplă, pe măsură ce se întâmplă și, în loc de aceasta, capacitatea de a face un pas înapoi, cu gândul la curentul mai vast al evenimentelor, la ceea ce se petrece dincolo de imediata proximitate. În majoritatea lor, semenii noștri trăiesc cu impresia că ar desluși viitorul și că și-ar elabora planuri de perspectivă. De regulă, își fac iluzii – își iau dorințele drept realitate viitoare, se gândesc la ceea ce ar vrea să fie și cred că asta este ceea ce se va și întâmpla. Proiectele lor sunt vagi și se întemeiază pe imaginație mai degrabă decât pe analiza faptelor reale. Acești oameni își închipuie, poate, că planifică totul până la capăt când, de fapt, nu fac decât să se concentreze asupra finalului fericit visat, lăsându-se înșelați de forța propriei lor dorințe.
În anul 415 î. Hr., vechii atenieni au atacat Sicilia, convinși că
această expediție le va aduce bogăție, putere și glorie, punând capăt celor șaisprezece ani de război peloponeziac. Nici nu s-au gândit că
o invazie la o atât de mare depărtare de casă ar putea fi riscantă. Nu au prevăzut că sicilienii aveau să lupte cu o și mai mare îndârjire pentru că se aflau în țara lor, nici că toți dușmanii Atenei se vor coaliza împotriva ei și nici că războiul s-ar putea extinde pe mai multe fronturi, risipindu-le forțele. Campania siciliană a fost un dezastru total și a dus la distrugerea uneia dintre cele mai vechi civilizații din lume. Atenienii se lăsaseră conduși de sentimente, nu de rațiune: nu văzuseră decât ocazia de a se acoperi de glorie, fără
să perceapă și pericolele ce îi pândeau în depărtare.
Cardinalul de Re , memorialistul francez din secolul al XVII-lea care se mândrea cu talentul său de a pătrunde în tainele gândirii și intrigilor omenești, înțelegând motivele celor mai multe eșecuri, a analizat și acest fenomen. În timpul unei rebeliuni îndreptate împotriva monarhiei franceze în 1651, tânărul rege Ludovic al XIV-lea și curtea sa au părăsit Parisul în mare grabă și și-au stabilit reședința într-un palat din afara capitalei. Prezența regelui atât de aproape de cartierul general al rebeliunii devenise o povară
cumplită pentru conspiratori, astfel încât au răsuflat ușurați, ceea ce, mai târziu, s-a dovedit a le fi fost fatal, totuși, pentru că absența din Paris a curții îi asigura monarhului un mai mare spațiu de
manevră. După cum avea să scrie ulterior cardinalul de Re : „Cea mai obișnuită dintre cauzele greșelilor pe care le fac oamenii este că
se tem prea mult de primejdia apropiată și nu destul de aceea îndepărtată”.
Pericolele îndepărtate, care abia se întrevăd la distanță – pe acestea dacă am putea să le vedem conturându-se, câte erori am reuși să evităm! La câte planuri am renunța imediat, dacă ne-am da seama că ocolind un risc mic, ne asumăm unul mare! Puterea constă
în mare parte nu atât în ceea ce faci, cât în ceea ce nu faci – acțiunile acelea pripite și prostești, de la care te abții înainte ca ele să te ducă
la pierzare. Planifică totul, în cele mai mici amănunte înainte de a trece la fapte: nu lăsa ca niște proiecte vagi să-ți creeze dificultăți.
Oare acest lucru va avea consecințe nedorite? Nu cumva îmi atrag alte noi dușmănii? Oare se va ivi altcineva care să profite de pe urma strădaniei mele? Sfârșiturile nefericite sunt mult mai frecvente decât cele fericite – nu te lăsa amăgit de finalul aurit din mintea ta.
Alegerile din Franța anului 1848 s-au redus, în ultimă instanță, la lupta dintre Louis Adolphe Thiers, omul ordinii, și generalul Louis Eugène Cavaignac, demagogul dreptei. Când Thiers și-a dat seama că nu mai avea cine știe ce șanse să câștige această cursă cu miză enormă, a început să caute o soluție. Privirea i-a căzut pe Louis-Napoleon Bonaparte, nepotul marelui Napoleon, un modest deputat. Acest Bonaparte părea cam sărăcuț cu duhul, dar numai numele său și tot era suficient să-i asigure alegerea într-o țară
însetată de dorința de a avea un conducător puternic. Avea să fie marioneta lui Thiers și, în cele din urmă, putea fi înlăturat fără
probleme. Prima parte a planului s-a desfășurat exact după cum fusese stabilit, iar Napoleon-nepotul a fost ales cu o confortabilă
diferență de voturi. Din păcate pentru el, lui Thiers i-a scăpat din vedere un lucru simplu: că acest „sărăcuț cu duhul” era de fapt un ambițios fară margini. Trei ani mai târziu, Louis-Napoleon a dizolvat parlamentul, s-a proclamat împărat (Napoleon al III-lea) și a condus Franța vreme de optsprezece ani, spre oroarea lui Thiers și a partidului său.
Finalul contează. Finalul este totul. Aici se încheie acțiunea care determină cui îi revin gloria, banii, premiul. Această încheiere trebuie să fie plănuită cu o limpezime de cristal și este necesar să nu o pierzi din vedere nici măcar o clipă, după cum la fel de necesar
este și să găsești o modalitate de a-i respinge pe vulturii care îți dau târcoale prin văzduh, încercând să-ți fure prada. În plus, trebuie să
anticipezi numeroasele crize ce ar putea apărea pe parcurs, situații în care ai fi tentat să improvizezi. Bismarck nu s-a expus unor asemenea pericole pentru că a plănuit totul până la capăt, nu și-a modificat direcția în cursul crizelor ivite și nu a îngăduit nimănui să-i fure gloria. O dată ce și-a atins țelul fixat din capul locului, s-a retras sub carapace, ca o broască țestoasă. Un atât de solid autocontrol te aseamănă cu zeii.
Dacă îți calculezi jocul cu câteva mutări înainte și îți planifici totul până la capăt, nu vei mai cădea în ispita emoțiilor sau în cea a improvizației. Claritatea planului te va elibera de neliniștea și de nebulozitatea care constituie cauzele esențiale ale eșecului celor mai mulți dintre cei neînstare să-și încheie cu bine acțiunile. Ai în fața ochilor capătul drumului și nu te abați niciodată de la traseul stabilit.
Imagine: Zeii din Olimp. Privind de sus, dintre nori, faptele oamenilor, ei știu dinainte sfârșitul tuturor viselor mari, care aduc dezastru și tragedie. Zeii stau și râd de noi – de neputința noastră de a vedea dincolo de clipa prezentă și de felul în care ne amăgim singuri.
Ultimul cuvânt: Cu cât este mai lesne să stai întotdeauna deoparte decât să ieși din joc! Ar trebui să facem pe dos decât trestia, care, atunci când răsare, își azvârle în sus o tulpină lungă și dreaptă, dar mai apoi, ca și cum ar fi istovită, […] își adaugă mai multe noduri tari, arătând că nu mai are vigoarea și voința dintâi. S-ar cuveni să purcedem încetișor și cu minte, păstrându-ne suflarea pentru clipa bătăliei și loviturile puternice pentru încheierea trebii la care am pornit. La început, noi suntem cei care stăpânim lucrurile și le păstrăm în puterea noastră, însă cât de ades se întâmplă că, o dată ce sunt puse în mișcare, ajung să ne stăpânească ele pe noi și să
ne atragă în vârtejul lor. (Montaigne, 1533–1592)
CONTRAARGUMENT
Orice strateg știe prea bine că fiecare plan trebuie să dispună de
variante alternative și de un mare grad de flexibilitate, Acest,
