Avea un straniu, aproape supraomenesc fler în sesizarea momentului prielnic. Și-a făcut debutul în politică în chip de moderat, fiindcă moderații dețineau majoritatea. Când s-a pus în discuție executarea regelui Ludovic al XVI-lea, însă, văzând că

poporul înfierbântat cerea insistent capul monarhului, a votat alături de radicali, aruncând în urnă opțiunea decisivă – pentru ghilotină. Devenise, deci, iacobin. Cu toate acestea, Parisul continua să fie sfâșiat și să fiarbă, iar Fouché presimțea că ar fi mai cuminte să

nu fie prea apropiat de niciuna dintre tabere, astfel că a acceptat o slujbă în provincie, unde se putea face uitat pentru o bucată de vreme. Câteva luni mai târziu, a fost numit proconsul la Lyon, calitate în care a semnat decretele de execuție a zeci și zeci de aristocrați. De la un timp, însă, a oprit măcelurile, pentru că starea de spirit a țării părea să se schimbe și, în ciuda sângelui de care îi erau pătate mâinile, cetățenii din acest oraș l-au aclamat ca salvator ce pusese capăt regimului a ceea ce a primit ulterior denumirea de Teroare.

Până aici, își jucase cărțile în mod genial, dar în 1794, vechiul său prieten Robespierre l-a rechemat la Paris, ca să dea socoteală

pentru faptele comise ca proconsul al Lyonului. Robespierre fusese forța motrice a Terorii. La ordinul lui căzuseră atâtea capete și de

„stânga”, și de „dreapta”, iar Fouché, care nu se mai bucura de încrederea sa, părea următorul sortit să și-l piardă pe al său sub cuțitul ghilotinei. În câteva săptămâni, din tensiunile acumulate a rezultat o luptă aprigă: dacă Robespierre îl înfiera public pe Fouché, acuzându-l de ambiție egoistă și periculoasă și cerând Convenției arestarea sa, acesta, abil, lucra cu mai multă discreție, indirect, câștigându-și susținători din rândurile celor ce începuseră deja să se sature de apucăturile dictatoriale ale liderului. Fouché miza pe timp. Știa bine: cu cât supraviețuia mai mult, cu atât mai numeroși deputați nemulțumiți își putea ralia împotriva fostului său prieten devenit dușman de moarte. Avea nevoie de un sprijin puternic, pentru că trebuia să înfrunte un adversar puternic. Și-a atras

simpatii atât din partea moderaților, cât și a iacobinilor, uzând de frica pe care Robespierre le-o inspira tuturor – cine nu se temea că

avea să fie următoarea victimă a călăului? Momentul potrivit s-a ivit în ziua de 27 iulie: Convenția s-a întors contra lui Robespierre huiduind, fluierând și întrerupându-i obișnuitul discurs, ce parcă nu se mai termina. Robespierre a fost arestat repede, iar câteva zile după aceea, al lui și nu al lui Fouché a fost capul rostogolit în coșul pus lângă ghilotină.

Când s-a reîntors în Convenție, după moartea lui Robespierre, Fouché a făcut cea mai surprinzătoare dintre mișcări: cum adunase și dirijase conspirația împotriva acestuia, ar fi fost de așteptat să ia loc pe băncile moderaților, dar, să vezi și să nu crezi: o dată mai mult, omul nostru a trecut dintr-o tabără într-alta și s-a așezat alături de radicali. Poate pentru prima oară în viață, s-a raliat minorității. Era limpede că simțea ceva. Știa că facțiunea moderată

care îl răsturnase pe Robespierre și se pregătea acum să pună mâna pe putere avea să dezlănțuie un nou val al Terorii, de data aceasta vizându-i pe iacobini. Alăturându-li-se acestora, se plasa în rândul martirilor din zilele ce urmau, adică al victimelor nevinovate ale tulburărilor care stăteau să se producă. Dându-se de partea a ceea ce se contura ca facțiunea perdantă, Fouché își asuma, desigur, un risc serios dar își făcuse socoteala că putea să-și păstreze capul pe umeri un timp suficient de îndelungat ca să lucreze pe îndelete la subminarea moderaților și să îi dea jos de la putere. Într-adevăr, deși, în decembrie 1795, moderații au cerut arestarea sa și intenționau să-l trimită la ghilotină, se scursese deja prea mult sânge și prea multă vreme: execuțiile deveniseră nepopulare, mulțimea își astâmpărase furia, iar Fouché a izbutit să mai supraviețuiască unei prigoane.

S-a instaurat un nou guvern, Directoratul. Membrii săi nu erau iacobini, ci moderați – în sfârșit mai… moderați decât cei care reintroduseseră Teroarea. Radicalul Fouché își salvase capul, dar trebuia să se cam dea la fund. A așteptat, cu răbdare, mai mulți ani, lăsând timpul să domolească patimile și să atenueze dușmăniile, după care s-a apropiat de Directori și i-a convins că avea acum o nouă pasiune: informațiile. A intrat în slujba noii puteri ca spion plătit, a excelat în meserie și, în 1799, și-a primit răsplata odată cu numirea în funcția de ministru al poliției. În această calitate avea nu numai dreptul, ci și datoria de a-și întinde plasa iscodelilor în

fiecare colț al Franței, responsabilitate ce se potrivea de minune cu talentul său înnăscut de a adulmeca dincotro bate vântul. Una dintre primele sale descoperiri a fost că vântul bătea din direcția unui tânăr general puțintel la trup, pe nume Napoleon Bonaparte, al cărui destin i s-a părut imediat că avea să fie legat în chip inexplicabil de viitorul țării. Atunci când, pe 9 noiembrie 1799, Napoleon a declanșat lovitura de stat, Fouché a avut grijă să se ducă

la culcare. A dormit, după cât se vede, o zi întreagă. În schimbul acestei indirecte mâini de ajutor – s-ar fi zis, la urma urmei, că era treaba ministrului poliției să prevină și să reprime un puci militar –

Napoleon l-a reconfirmat în funcție și așa a rămas Fouché ministru și sub Consulat.

În cursul anilor următori, primul-consul și apoi împăratul a ajuns să conteze pe el din ce în ce mai mult. Acest fost iacobin a primit titlul de duce de Otranto și generoase recompense bănești.

Cu toate acestea, prin 1808, mereu atent la bătaia vântului, Fouché a simțit că Napoleon se îndrepta spre declin. Inutilul război cu Spania, stat care nu amenința cu nimic fruntariile Franței, a reprezentat semnul că împăratul începea să-și piardă simțul proporțiilor. Nefiind de felul lui omul care să întârzie la bordul unei corăbii pe cale de a se scufunda, Fouché s-a aliat cu Talleyrand în conspirația ce urmărea prăbușirea lui Napoleon. Deși această

conspirație a dat greș – Talleyrand a fost concediat, însă Fouché și-a păstrat postul, fiind ținut totuși sub o circumspectă supraveghere –

ea a constituit simptomul unei crescânde nemulțumiri față de un împărat care părea să piardă controlul situației. În 1814, puterea lui Napoleon s-a năruit, iar dușmanii săi coalizați au reușit, în sfârșit, să-l învingă.

LECȚIA LUI SERTORIUS

Astfel, armata lui Sertorius a devenit din ce în ce mai numeroasă șimai puternică, întrucât i se alăturaseră toate triburile dintre Ebru șiPirinei și, zi de zi, războinicii dădeau năvală din toate părțile și îi îngroșaurândurile. În același timp, era supărat din cauza lipsei de disciplină și aprea marii încrederi în sine a acestei adunături de barbari care striga la elsă atace odată pe dușmani și care nu avea răbdarea de a urma tactica sa deașteptare și, de aceea, a hotărât să-i convingă prin logica argumentelor.

Dar când i-a văzut că erau nemulțumiți și insistau în cererea lor de a

ataca indiferent de faptul că nu era momentul potrivit, i-a lăsat să facă

după cum vor și le-a dat voie să intre în luptă cu dușmanul. Spera că

aveau să sufere o înfrângere aspră, fără să fie zdrobiți și că acest lucru îi vaface ca pe viitor, să asculte de ordinele sale.

Totul s-a petrecut așa cum se așteptase, iar Sertorius le-a venit înajutor și i-a readus cu bine în tabără. Și ca să le mai ridice moralul, lacâteva zile după aceea, a adunat toată armată. A adus înaintea soldațilordoi cai, unul bătrân și slăbănog, celălalt tânăr, mare și puternic, care aveao coadă remarcabilă prin desimea și frumusețea părului.

În spatele calului slăbănog, a pus un tânăr înalt și voinic, iar înspatele calului viguros, unul mic și slab. La un semn, omul cel voinic aapucat coada calului său și s-a străduit din toate puterile s-o tragă spre el,ca și cum ar fi smuls-o, în timp ce omul cel slab a început să smulgă, unulcâte unul, firele din coada calului viguros.

După ce a tras din toate puterile, fără rezultat și stârnind totodată

râsul tuturor de față, în cele din urmă, tânărul cel puternic s-a dat bătut,în vreme ce omul cel slab a izbutit rapid și fără prea mare efort să lasecoada calului complet cheală. Apoi Sertorius s-a ridicat în picioare și aspus: „Acum vedeți, prieteni și aliați, că perseverența prețuiește mai multdecât forța și că există multe dificultăți ce nu pot fi învinse dacă seîncearcă a se face totul deodată, dar care cedează dacă le iei una câte una.

Adevărul este că efortul continuu se dovedește irezistibil, căci în felulacesta Timpul învinge și supune cele mai mari puteri de pe pământ. Artrebui să vă amintiți că Timpul este un bun prieten și aliat al acelora careîși folosesc înțelepciunea pentru a alege momentul potrivit, însă undușman cum nu se poate mai primejdios pentru cei care se reped să

acționeze într-unul nepotrivit”.

Viața lui Sertorius, Plutarh, circa 46–120 d. Hr.

A urmat restaurarea monarhiei Bourbonilor, iar la tron a venit Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVI-lea, regele ghilotinat. Ca întotdeauna la pândă să simtă direcția vântului, Fouché și-a dat seama că domnia aceasta nu avea să dureze prea mult. Ludovic nu era înzestrat cu flerul lui Napoleon, drept care ducele de Otranto și-a reluat jocul de așteptare, ținându-se departe de centrul scenei. În februarie 1815, Napoleon a evadat din insula Elba, unde era exilat. Ludovic al XVIII-lea a intrat în panică: politica dusă de el îl îndepărtase de popor, care saluta cu urale reîntoarcerea Î

p

p p

împăratului. În această situație, s-a adresat unicului om în stare, poate, să-l salveze – lui Fouché, fostul radical regicid, care, după ce îi trimisese fratele la ghilotină, acum ajunsese unul dintre politicienii cei mai populari și mai admirați din Franța. Numai că

Fouché nu dorea să mizeze pe un perdant. A refuzat cererea de ajutor a regelui, pretinzând că sprijinul său nu era necesar, întrucât Napoleon nu avea să mai revină niciodată pe tron (deși era convins de contrariul celor afirmate). Evident, nu după mult timp, în fruntea noii sale armate, acesta a intrat în Paris.

Văzând că regimul său stă să se prăbușească și intuind trădarea lui Fouché, pe care nu dorea să-l vadă trecut cu armele și bagajele forței și abilității sale în tabăra lui Napoleon, regele a ordonat ca ministrul poliței să fie arestat și executat. În ziua de 16 martie 1815, polițiștii au înconjurat trăsura lui Fouché pe unul dintre bulevardele Parisului. Să fi sosit ceasul sfârșitului? Poate, dar nu imediat: Fouché le-a spus zbirilor că un fost membru în guvern nu putea fi arestat în plină stradă. L-au crezut și i-au lăsat să se întoarcă acasă. Au venit să-l caute ceva mai târziu, în cursul aceleiași zile și, încă o dată, l-au declarat în stare de arest. Fouché a dat din cap – dar, oare, domnii ofițeri nu vor avea amabilitatea de a-i permite să se spele și să-și schimbe hainele înainte de a-și părăsi casa definitiv? Bineînțeles că

i-au dat permisiunea. Fouché a ieșit din cameră și apoi minutele au început să curgă încet. „Arestatul” nu s-a mai întors. În cele din urmă, polițiștii au pătruns în încăperea alăturată și au văzut că sub fereastra deschisă se afla, proptită de perete, o scară.

Până seara și toată ziua următoare, l-au căutat prin tot Parisul, dar tunurile armatei lui Napoleon începuseră să se facă auzite în apropierea capitalei, iar regele și oamenii săi au fugit din țară în grabă. Îndată ce împăratul și-a făcut intrarea în Paris, Fouché a ieșit din ascunzătoare. Izbutise din nou să-i joace un renghi călăului.

Napoleon l-a întâmpinat cu bucurie și l-a reinstalat în vechea sa funcție. În timpul celor o sută de zile câta durat a doua domnie a corsicanului, până în momentul bătăliei de la Waterloo, cel care a guvernat Franța a fost de fapt Fouché.

După căderea definitivă a lui Napoleon, Ludovic al XVIII-lea s-a întors pe tron și, ca o adevărată pisică având nu una, ci nouă vieți, Fouché a rămas pe loc și pe post, ca să slujească unui nou vechi stăpân – puterea și influența sa atinseseră cote atât de impresionante, încât nici regele nu mai cuteza să-l înfrunte.

Comentariu

Joseph Fouché a reușit să prospere și să avanseze într-o perioadă zguduită de tulburări fără precedent, numai datorită

măiestriei sale în exploatarea momentului potrivit. Din cariera sa avem de tras câteva învățăminte esențiale.

În primul rând, că este de o importanță capitală să înțelegi spiritul vremii. Fouché calcula întotdeauna cu două mutări înainte, găsea valul care să-l poarte către putere și se suia călare pe el.

Trebuie să simți în permanență încotro se îndreaptă lucrurile, să

anticipezi schimbările de direcție și de opinie, să nu pierzi niciodată

vreo ocazie. Uneori, spiritul epocii nu este ușor de sesizat. Ca să-l recunoști, nu te lua după ceea ce se aude mai tare sau se vede mai bine; caută ideile aflate în stare latentă, care zac îngropate și hibernează în mintea oamenilor. Pregătește-te să-i întâmpini pe Napoleonii viitorului, în loc să te cramponezi de vestigiile trecutului.

În al doilea rând, identificarea curentelor dominante de opinie nu presupune în mod necesar ralierea la ele. Orice mișcare socială

puternică provoacă o contramișcare la fel de puternică și este înțelept să prevezi care ar fi această reacție, așa cum a procedat Fouché după executarea lui Robespierre. Decât să încaleci un val care se sparge de prima stâncă, mai bine așteaptă fluxul ce te va readuce la limanul puterii. În asemenea împrejurări, mizează pe reacția care stă să izbucnească și așează-te în avangarda ei.