milă.
Cutezanța generează frică în partea adversă; frica generează
autoritate. O acțiune sau un gest îndrăzneț te face să pari mai mare decât ești și mai puternic. Dacă această faptă cutezătoare este și neașteptată, ivită cu aceeași iuțeală surprinzătoare cu care atacă
șarpele, ea va inspira o cu atât mai profundă teamă. Intimidând lumea cu un act temerar, creezi și un precedent: la reuniunile sau întâlnirile următoare, „ceilalți” se vor simți în defensivă, de frica unei noi lovituri fulgerătoare, care i-ar putea secera în orice clipă.
Dacă te oprești, nehotărât, la jumătatea drumului, îți sapisingur groapa. Când te lansezi în acțiune fără a avea o încredere nestrămutată în reușită, îți creezi obstacole și îți pui piedică singur; îndată ce se ivește o problemă, intri în derută sau în panică, faci greșeli și îți creezi dificultăți noi. Retrăgându-se din fața vânătorului, iepurele cel fricos și timid nimerește mai ușor în capcanele care îl așteaptă.
Ezitarea creează breșe, cutezanța le astupă și le elimină. Când îți iei un timp de gândire (în luptă) și dai din colț în colț, deschizi o breșă în propria ta apărare și îi acorzi adversarului un răgaz să-și regrupeze forțele. Timiditatea ta îi molipsește și pe aliații mai energici și te pune într-o situație jenantă. Îndoiala naște îndoială.
Cutezanța însă, astupă aceste breșe. Rapiditatea și vigoarea unui act de curaj nu îi îngăduie dușmanului să se reculeagă și nici aliatului să ezite. Șovăiala este la fel de periculoasă și în seducție – victima va deveni conștientă de intențiile tale. Îndrăzneala asigură seducției triumful dorit tocmai pentru că nu îi dă celui sedus timp să
gândească.
Cutezanța te scoate din masa amorfă a turmei. Printr-un comportament temerar, creezi impresia că ești mai important decât pari. Timizii se trag lângă perete și se fac una cu el, pe câtă vreme cutezătorii atrag atenția, iar atenția aduce puterea. Nu ne mai putem lua ochii de la eroi și așteptăm cu sufletul la gură următoarea lor faptă temerară.
RESPECTAREA LEGII
Varianta I
În mai 1925, cinci dintre cei mai prosperi comercianți francezi din branșa metalelor reciclabile au primit câte o invitație la o reuniune „oficială, dar foarte confidențială” la luxosul hotel Crillon, unde urmau să-l întâlnească pe adjunctul directorului general din Ministerul Poștei și Telecomunicațiilor. Când au sosit, li s-a prezentat directorul general în persoană, un anume Monsieur Lustig, care îi aștepta într-un apartament ultraelegant.
Cei cinci oameni de afaceri nu știau de ce fuseseră chemați și ardeau de curiozitate. După ce li s-a servit un aperitiv, directorul a intrat în subiect: „Domnilor, este vorba despre o chestiune urgentă
și care trebuie să rămână absolut secretă. Guvernul va fi obligat să
demonteze Turnul Eiffel”. Într-o tăcere uluită, l-au ascultat explicând că, așa cum presa deja anunțase, turnul avea neapărată
nevoie de reparații. De la bun început, fusese proiectat ca o structură temporară (ridicată pentru Expoziția universală din 1889), iar întreținerea sa costa din ce în ce mai scump, mai ales în această
epocă de criză fiscală. Reparațiile ar fi necesitat o investiție de milioane de franci. Numeroși parizieni detestau acest schelet metalic și ar fi fost încântați ca el să dispară. Cu timpul, chiar și turiștii l-ar da uitării – ar rămâne o amintire figurând pe fotografii și cărți poștale ilustrate. Directorul a încheiat: „Domnilor, guvernul vă
propune să cumpărați Turnul Eiffel și vă invită să vă anunțați ofertele”.
Apoi le-a înmânat celor cinci o documentație scrisă pe hârtie purtând antetul guvernului, unde erau înșirate date și cifre referitoare la tot soiul de aspecte, cum ar fi, de pildă, tonajul materialului metalic și așa mai departe. Oamenii se uitau cu ochii
cât cepele și calculau febril, în minte, cât ar fi avut de câștigat din comercializarea fierului vechi. În sfârșit, Lustig i-a invitat într-o limuzină, care i-a transportat până la faimosul turn. După ce a prezentat rapid și nonșalant o legitimație oficială, i-a condus spre monument, agrementând vizita de lucru cu anecdote pline de haz.
În cele din urmă, le-a mulțumit și le-a spus că va aștepta ca ofertele lor să fie depuse la hotelul Crillon, unde își avea apartamentul, în termen de patru zile.
După un anumit timp de la depunerea ofertelor, unul dintre cei cinci comercianți, un Monsieur P., a primit o notă din care reieșea că oferta sa fusese cea preferată de guvern și că pentru a perfecta vânzarea, era invitat să se prezinte peste două zile la apartamentul din hotelul Crillon al directorului general, cu un cec de cel puțin 250.000 franci (echivalând astăzi cu circa un milion de dolari), adică
un sfert din prețul total. La predarea cecului, Monsieur P. avea să
primească documentele care îi atestau calitatea de proprietar al Turnului Eiffel. Monsieur P. era cât se poate de încântat: urma să
rămână în istorie ca omul care a cumpărat și a dărâmat oroarea aceea de fier a inginerului Eiffel. Totuși, pe drum către hotelul Crillon, cu cecul în buzunar, omului i-au încolțit anumite îndoieli în legătură cu întreaga afacere. Adică de ce trebuise să se desfășoare totul în apartamentul particular al acestui înalt funcționar și nu într-una dintre clădirile guvernamentale? De ce nu apăruseră și alți reprezentanți ai ministerului? Să fie oare vorba despre vreo farsă?
Vreo escrocherie? Stătea și îl asculta pe Lustig vorbind despre dezmembrarea turnului și se simțea cuprins de șovăială. De fapt, pur și simplu se gândea cum să facă să se retragă.
CEI DOI AVENTURIERI
Cărarea plăcerilor nu duce niciodată către glorie! Prodigioasele munciale lui Hercule au fost fructul unei mari aventuri și cu toate că nicilegendele, nici istoria nu ne spun prea multe lucruri despre existențavreunor rivali, se pomenește totuși că un cavaler rătăcitor însoțit de untovarăș de aventură au pornit să-și caute norocul într-o țară de poveste.
Nu ajunseseră prea departe când însoțitorul a zărit un stâlp pe carestăteau scrise următoarele cuvinte: „Viteazule aventurier, dacă dorești să
descoperi ceea ce nici unui alt cavaler rătăcitor nu i-a fost vreodată dat să
vadă, nu trebuie decât să treci torentul acesta, apoi să iei în brațe un
elefant de piatră și să-l duci, dintr-o suflare, până în vârful acestui munte,al cărui pisc semeț pare să se unească, sus, cu cerul”.
„Dar vezi bine”, a glăsuit tovarășul de drum al cavalerului, „că apapoate fi pe cât de adâncă, pe atât de năvalnică și chiar dacă, în ciuda acestuifapt, am izbuti s-o trecem, de ce ar trebui să ne împovărăm cu un elefant?
Ce ispravă nesăbuită!” Apoi, cugetând temeinic și cuminte, a socotit că
elefantul nu ar putea fi dus în brațe o distanță mai mare de patru pași. Câtdespre a-l sui până în vârful muntelui dintr-o suflare, aceasta nu stătea înputerea nici unui muritor, decât dacă ar fi fost vorba de o figurină mică
înfățișând un elefant, tocmai potrivită să fie pusă într-un băț; dar atuncicum ar mai fi aceasta o aventură vrednică de glorie? „Inscripția asta”, aurmat el, „trebuie să fie o înșelătorie. Nu este decât o șaradă numai bună
să distreze un copil. Așadar, eu unul te las aici cu elefantul tău!” Omulcel cu minte a plecat. Aventurierul, însă, s-a repezit cu ochii închiși să
treacă torentul, nelăsându-se descurajat nici de adâncimea, nici denăvălnicia apelor și, așa cum glăsuia inscripția, a văzut pe malul celălaltun elefant. L-a ridicat în brațe și l-a purtat până în vârful muntelui, deunde se zărea un târg. Un muget ascuțit al elefantului i-a speriat pelocuitorii din cetate, care au și pus mâna pe arme. Dar aventurierul,netemător de nimic, era hotărât să moară ca un erou. Oamenii s-au speriatde ivirea lui, iar el, cuprins de mirare, i-a auzit proclamându-l urmaș alregelui lor mort de puțină vreme. Faptele mari nu pot fi împlinite decât despiritele aventuroase. Cei care socotesc cu prea mare acribie fiecareîncercare și obstacol ce li s-ar putea ivi în cale își irosesc în șovăieli timpulpe care cei cutezători îl folosesc pentru a trece la acțiune în slujba celormai nobile idealuri.
Fabule, Jean de La Fontaine, 1621–1695
Brusc, și-a dat seama că directorul schimbase tonul. În loc să se mai refere la turn, începuse să se plângă de leafa proastă pe care o primea și să vorbească despre dorința soției lui de a avea un mantou de blană și despre cât era de exasperant să muncești fără să fii apreciat. Monsieur P. a înțeles – acest înalt funcționar guvernamental cerea să fie mituit! Cu toate acestea, ceea ce a resimțit el nu era consternare și revoltă, ci ușurare. Acum căpătase certitudinea că Lustig nu umbla cu escrocherii, cu atât mai mult cu cât, ori de câte ori avusese de-a face cu aparatul birocratic francez, i se pretinseseră bacșișuri. Redobândind încredere în Lustig,
