povestea în întregul ei.
Nu uita: oamenilor nu le pasă de adevăratele cauze ale schimbării. Ei refuză să accepte că ea constituie rezultatul muncii sau al oricărei stări banale cum ar fi epuizarea, plictiseala sau deprimarea – ar da orice numai să creadă în ceva romantic și de sorginte spirituală, extramundană. Pur și simplu mor de dorința de a auzi despre îngeri și experiențe de transmigrație. Fă-le pe plac.
Referă-te, în treacăt, la sursa mistică a unei transformări personale, ambaleaz-o într-un înveliș de culori eterice și se vor aduna în jurul tău ca turma de credincioși în jurul păstorului lor spiritual.
Adaptează-te la „legea cererii”: un mesia trebuie să răspundă
necesităților adepților săi. Țintește întotdeauna sus. Cu cât iluzia pe care o creezi este mai mare și mai îndrăzneață, cu atât mai bine.
Varianta a II-a
Pe la mijlocul primului deceniu al secolului al XVIII-lea, în lumea bună din Europa s-a auzit despre un doctor de țară elvețian numit Michael Schüppach, care practica un altfel de medicină: utiliza puterea vindecătoare a naturii și izbutea să tămăduiască
bolnavii în chip miraculos. Curând, oamenii cu dare de mână de pe întreg continentul, cu suferințele lor reale sau închipuite, au început să urce potecile care duceau la Langnau, satul de munte unde Schüppach își desfășura activitatea. Suind pieptiș prin pădure,
vizitatorilor li se deschideau în fața ochilor cele mai spectaculoase peisaje alpine ce se găsesc în această parte de lume. În clipa când ajungeau la destinație se simțeau deja porniți pe calea însănătoșirii.
Schüppach, deja cunoscut sub porecla de „Doctorul munților”, avea o mică farmacie. Locul a devenit o adevărată scenă: se înghesuiau acolo mii de inși, sosiți din mai toate țările Europei, umpleau încăperea cu pereții plini de rafturi, unde stăteau aliniate flacoane frumos colorate, în care erau leacuri scoase din plante.
Dacă majoritatea medicilor epocii prescriau poțiuni cu gust oribil și plictiseau clientela cu incomprehensibila latinească pedantă a titlurilor și numelui medicamentelor, (situație care continuă să
existe și astăzi), doctoriile elvețianului purtau denumiri zglobii ca
„Uleiul bucuriei”, „Floricica inimii” sau „Împotriva balaurului” și, în plus, erau aromate, dulci și plăcute.
Vizitatorii de la Langnau trebuiau să aibă răbdare, pentru că
„Doctorul munților” primea vreo op eci de comisionari pe zi, care îi aduceau sticluțe cu urină din toată Europa. Schüppach pretindea că poate pune un diagnostic exact după numai o simplă privire asupra unei asemenea sticluțe și după ce citea descrierea bolii, anexată eșantionului de urină. (Bineînțeles, parcurgea cu mare atenție această descriere înainte de a prescrie tratamentul.) Când, în sfârșit, găsea un moment liber, căci examinarea sticluțelor îi lua o mare parte a timpului, chema în biroul său de la farmacie pe câte un vizitator. Întâi și întâi, se uita la eșantionul de urină, explicând că acesta îi indică toate elementele necesare stabilirii diagnosticului.
Țăranii se pricep și ei la lucrurile acestea, obișnuia el să spună, fiindcă își trag înțelepciunea dintr-un trai simplu și curat, lipsit de complicațiile vieții la oraș. Consultația individuală mai cuprindea și o discuție despre modalitățile în care pacientul ar putea să-și armonizeze mai bine sufletul cu natura.
Schüppach pusese la punct multe forme de tratament, absolut toate profund deosebite de cele din practica medicală curentă. De pildă, era un susținător al terapiei electroconvulsivante (șocuri electrice). Celor care își puneau întrebări asupra concordanței dintre această opțiune și credința în forța vindecătoare a naturii, le răspundea că electricitatea este și ea un fenomen natural – el se mărginea, adică, să imite fulgerul și trăsnetul. Unul dintre pacienți i-a spus că se simte posedat de șapte demoni. Doctorul l-a vindecat prin electroșocuri și, administrându-i-le, i-a explicat că vedea
demonii cum îi ies din corp unul câte unul. Alt individ i-a povestit că înghițise o căruță de fân cu tot cu vizitiu și că din această cauză
suferea de dureri mari în piept. Schüppach l-a ascultat cu răbdare, l-a examinat și i-a spus că aude pocnetul biciului din mâna vizitiului răsunând în burta bolnavului. I-a promis că o să-l facă sănătos și i-a prescris un sedativ și un purgativ. Omul a adormit pe un scaun pus afară, lângă peretele farmaciei. Îndată ce s-a trezit, a început să
vomite și pe când vomita, o căruță încărcată cu fân (pe care doctorul nostru o închiriase în acest scop) a trecut în viteză, dispărând pe o străduță laterală, în sunetul de bici care i-a creat pacientului sentimentul că tocmai o expulzase din stomac mulțumită strădaniei doctorului.
Faima lui Schüppach creștea neîncetat. Clientela sa cuprindea oameni importanți și puternici – Goethe însuși a făcut drumul până
la Langnau. Astfel, Doctorul munților a devenit punctul central al unui cult al naturii, bazat pe principiul că orice lucru natural este vrednic de adorație. Avea grijă să creeze „efecte speciale” în stare să-i distreze și să-i inspire pacienții. Un profesor care l-a vizitat într-o anumită împrejurare scria: „Lumea stă în picioare sau pe scaun, laolaltă, se joacă cărți, uneori în compania unei tinere femei; se dă
când un concert, când un dejun sau un dineu, când un mic spectacol de balet. Cu efecte cât se poate de fericite, libertatea naturii se unește peste tot cu plăcerile vieții de societate, iar dacă doctorul nu este în stare să vindece vreo boală, măcar înlătură ipohondria și melancolia”.
Comentariu
Schüppach și-a început cariera ca un obișnuit doctor de țară.
Uneori recurgea la leacurile din bătrâni cu care se obișnuise de când se știa. După toate aparențele, a remarcat unele rezultate pozitive, fiindcă foarte curând s-a specializat în aplicarea tratamentelor naturiste și în producerea tincturilor din plante. Într-adevăr, acest gen de terapie avea efecte psihologice profunde asupra bolnavilor.
Dacă doctoriile vremii stârneau repulsie, teamă și durere, cele prescrise de el erau plăcute și alinătoare. Un element de maximă
importanță în sistemul său terapeutic îl constituia ameliorarea stării psihice a pacientului. Oamenii credeau cu atâta tărie în priceperea Î
doctorului, încât se „autoprogramau” pentru vindecare. În loc să
încerce să-i contrazică și să elimine explicațiile iraționale pe care i le furnizau, prefera să se folosească de ipohondria lor pentru a-i convinge că și-au regăsit sănătatea datorită curei indicate de el.
Cazul Doctorului munților ne dă o lecție prețioasă despre modul de a ne crea grupul de adepți care să ne „oficieze” cultul personal. În primul rând, găsește o cale de a înlănțui voința celorlalți, de a le impune să creadă în puterile tale excepționale cu destulă tărie ca să-și imagineze tot soiul de beneficii ce le-ar reveni direct. Este adevărat că această credință are calitatea de a se
„autoaprinde” dar nu uita că agentul transformărilor trebuie să fii tu și nu dorința lor. Descoperă credința, cauza sau aiureala în stare să le înflăcăreze inimile și ei își vor imagina restul și te vor adora ca tămăduitor, profet, geniu sau ce vrei tu.
TEMPLUL SĂNĂTĂȚII
[Către 1788,] șarlatanul scoțian James Graham (…) își câștigase laLondra o mulțime de adepți și adunase o mare avere. […] [Graham]
montase un „spectacol” de un înalt nivel „științific” și tehnic. În 1772
[…] călătorise la Philadelphia, unde îl cunoscuse pe Benjamin Franklin șise interesase de experiențele acestuia în domeniul electricității. Se pare că
de aici s-a inspirat și pentru aparatul din „Templul Sănătății”, fabulosulstabiliment pe care l-a deschis la Londra pentru desfacerea elixirurilorsale. […] în încăperea principală, unde erau primiți pacienții, se afla „ceamai mare pompă de aer din lume”, destinată să-l ajute în „investigațiilesale filosofice” pe tărâmul bolii, ca și un „uluitor conductor metalic”, unpiedestal bogat ornamentat, înconjurat de retorte și fiole de „esențe etericeși de diverse alte feluri”. […] Conform spuselor lui J. Ennemoser, care apublicat în 1844, la Leipzig, o istorie a magiei, „casa lui Graham combinautilul cu plăcutul. Peste tot se etala splendoarea cea mai mare. Chiar și încurte, mărturisea un martor ocular, se făcuse o enormă risipă de artă,inventivitate și bogăție. Pe pereții laterali ai camerelor se profilează luminiîn formă de arc de cerc, produse de iluminarea artificială electrică; din eleies raze ca de stea; în locuri bine alese și cu cel mai bun gust, se găsescvitralii de sticlă de toate culorile. Toate acestea, așa cum ne asigură
martorul nostru ocular, sunt minunate și stimulează imaginația în gradulcel mai înalt”. Vizitatorii primeau o pagină tipărită cuprinzând regulileunei vieți sănătoase. În apartamentul marelui Apollo, ei se puteau alătura
[celebrării] unor ritualuri misterioase, însoțite de imnuri: „Slavă ție, AerVital și eteric! Ție Vrajă a Magnetismului, slavă!” și în timp ce înălțauimn vrăjii magnetismului, ferestrele se întunecau și ieșeau la iveală
plafonul presărat cu stele electrice și o tânără și fermecătoare „Zeiță
