martorii prefacerii suferite de el au fost impresionați, cu atât mai mult cu cât, înainte, omul dusese o viață veselă, consacrată vinului, femeilor și jocurilor de noroc. Brusc, a renunțat la toate și s-a adâncit în studiul alchimiei. Nu mai vorbea decât despre subiecte legate de mistică și de științele oculte.
Preschimbarea fusese atât de neașteptată și de miraculoasă, iar cuvintele lui Borri vibrau de așa un entuziasm, încât a început să-și câștige adepți. Din păcate, l-a remarcat și Inchiziția, care supunea persecuțiilor pe oricine aborda ocultismul, astfel că a trebuit să
părăsească Italia. A colindat din Austria până în Olanda, spunând oricui voia să-l asculte că „cei ce îl vor urma se vor umple de bucurie”. Oriunde poposea, își atrăgea discipoli. Metoda era simplă: le vorbea despre viziunea lui, care, treptat, devenise din ce în ce mai elaborată și se oferea să „se uite în” sufletul cui dorea să creadă în el (și erau mulți din aceștia). După cât se pare, în transă, îl privea cu ochii larg deschiși pe omul din fața lui vreme de câteva minute, apoi afirma că îi văzuse sufletul, gradul de iluminare și potențialul Î
de a atinge măreția spirituală. În cazul în care ceea ce vedea i se părea promițător, îl adăuga pe neofit mereu mai numerosului său grup de aderenți – o mare onoare.
Cultul avea șase grade sau ranguri. Discipolii erau încadrați într-unul dintre acestea, în funcție de ceea ce văzuse Borri în sufletul lor. Promovarea într-un rang superior era posibilă prin multă muncă și un devotament total. I se adresau cu „Excelență” și îl numeau „Doctor Universal”, iar el le impunea cel mai strict legământ de sărăcie. Toate bunurile și averile lor îi erau încredințate lui. Acest fapt nu îi deranja întru nimic, căci Borri le spusese: „În curând îmi voi încheia în chip fructuos cercetările de chimie, încununându-le cu descoperirea pietrei filosofale și astfel vom avea cu toții oricât de mult aur dorim”.
BUFNIȚA CARE ERA DUMNEZEU
A fost odată ca niciodată, într-un miez de noapte neguros, o bufniță
care stătea pe creanga unui stejar. Două cârtițe au încercat să se strecoareneobservate. „Hei, voi de colo!” a strigat bufnița. „Cine?”, au îngăimatele, înfricoșate și uimite foarte, căci nu le venea a crede că cineva le-ar fiputut vedea în bezna densă a nopții. „Voi două!”, a zis bufnița. Cârtițeleau luat-o la goană și le-au spus celorlalte viețuitoare ale gliei și pădurii că
bufnița era cea mai mare și mai înțeleaptă dintre animale fiindcă
pătrundea cu privirea întunericul și putea răspunde la orice întrebare.
„Cât despre asta, mai vedem noi” a zis o pasăre-secretar și, într-o noapteîntunecoasă, s-a dus în vizită la bufniță.
„Câte gheare am ridicat acum?”, a întrebat-o pasărea-secretar.
„Două”, a răspuns corect bufnița. „Poți să-mi dai o altă expresie care să
însemne același lucru cu «adică» sau «care va să zică»?”, a continuatpasărea-secretar. „Ceea ce înseamnă”, a răspuns bufnița. „De ce îșicheamă iubitul perechea?”, a întrebat pasărea-secretar. „Ca să-i facă
curte”, a spus bufnita.
Pasărea-secretar s-a grăbit în zbor înapoi la celelalte viețuitoare și le-aanunțat că, într-adevăr, bufnița era cea mai mare și mai înțeleaptă dintrefăpturile lumii fiindcă putea vedea în întuneric și răspundea la oriceîntrebare.
„Dar vede bine și ziua?”, a întrebat vulpea cea roșcată. „Da”, aurăspuns într-un glas șoarecele și canișul. „Ce mai întrebare, dacă vedeziua!”, au râs cu toții la auzul unui lucru atât de prostesc și s-au oțărât la
vulpe și la prietenii ei, gonindu-i departe de ținutul lor. Apoi au trimis unmesager la bufniță, cerându-i să primească să le fie conducătoare.
Când aceasta și-a făcut apariția în mijlocul lor, era ziua în amiazamare, iar soarele strălucea cu putere. Bufnița pășea foarte încet, ceea ce îidădea un aer demn și se uita de jur împrejur cu ochii larg deschiși, părândcât se poate de atentă și de solemnă.
„E Dumnezeu!”, țipă o găină de Plymouth Rock, iar ceilalți au prinsși ei să urle „E Dumnezeu!”. Așadar, au urmat bufnița oriunde se ducea șicând aceasta a început să dea ba peste un lucru, ba peste altul, la fel aufăcut și restul animalelor.
În cele din urmă, bufnița a ajuns la o șosea asfaltată și s-a îndreptatspre mijlocul ei cu toate viețuitoarele după ea. Deodată, un vultur care erade strajă a observat un camion care venea spre ele cu op eci de kilometri laoră și i-a spus păsării-secretar, iar pasărea-secretar i-a raportat bufniței.
„Suntem în primejdie”, a spus pasărea-secretar. „Adică, ce înseamnă
aceasta?”, a întrebat bufnița. Pasărea-secretar i-a povestit despre ce eravorba. „Nu ți-e frică?”, a întrebat ea. „De cine?”, a rostit bufnițanetulburată fiindcă nu putea vedea camionul.
„E Dumnezeu!”, au strigat din nou toate animalele și mai continuausă strige „E Dumnezeu!” și când camionul le-a lovit și le-a strivit subroți. Unele au scăpat cu câteva răni, dar cele mai multe, între care bufnițaînsăși, au fost ucise.
Morala: Poți să-i înșeli pe prea mulți oameni, un timp preaîndelungat.
Carnavalul lui Thurber, James Thurber, 1894–1961
Cu averea sa din ce în ce mai substanțială, Borri a început să-și schimbe stilul de viață: a închiriat cea mai luxoasă locuință din orașul unde se stabilise pentru o vreme, a mobilat-o ca pe un palat fabulos, plin de lucrurile frumoase pe care începuse să le colecționeze. Nu ieșea decât într-o trăsură bătută în pietre prețioase, cu șase cai negri minunați. Nu stătea niciodată prea mult timp într-un loc – uneori dispărea spunând că mai are de adăugat și alte suflete la turma sa de credincioși – iar în absența lui, reputația îi devenea și mai impresionantă. A reușit astfel să ajungă celebru fără
să fi făcut, practic, absolut nimic.
Cine vrea să devină întemeietorul unei religii noi trebuie să fie
infailibil în cunoașterea unui anumit tip mediu de suflete care nu au ajunsîncă să-și dea seama că aparțin uneia și aceleiași categorii.
Friedrich Nie sche, 1844–1900
Veneau la Borri orbii, schilozii și disperații de pe tot cuprinsul Europei, căci se dusese vestea despre puterile lui tămăduitoare. Nu cerea niciun ban pentru ajutorul pe care li-l dădea, ceea ce îl făcea să pară și mai minunat. Se spunea că în cutare sau cutare oraș
vindecase bolnavii în chip miraculos. Prin aluzii vagi la aceste fapte, stimula imaginația oamenilor, care le transforma în minuni, ridicându-le la proporții extraordinare. Averea sa provenea din sumele uriașe adunate de la grupul său din ce în ce mai select de discipoli bogați, însă se zvonea că descoperise piatra filosofală.
Biserica nu încetase să-l urmărească și să-l acuze de erezie și vrăjitorie. Borri nu răspundea acestor învinuiri decât printr-o tăcere demnă. Acest lucru îi sporea renumele și îi înflăcăra și mai tare pe adepți. La urma urmei, numai oamenii mari suferă persecuții – câți L-au înțeles cu adevărat pe Iisus în vremea vieții Lui? Borri nici nu avea nevoie să spună nimic – discipolii săi începuseră să-l numească
pe papă „Anticrist”.
Oamenii sunt atât de săraci cu duhul și atât de înrobiți de nevoile lorimediate, încât un înșelător va găsi întotdeauna o puzderie de victime gatasă se lase înșelate.
Niccolò Machiavelli, 1469–1527
Astfel, puterea lui sporea și sporea până când, într-o zi, a plecat din Amsterdam, oraș unde poposise pentru un timp, și dus a fost, laolaltă cu sume enorme de bani împrumutați și cu diamante și alte giuvaeruri ce îi fuseseră încredințate (din pricină că lansase zvonul că se pricepea să înlăture imperfecțiunile pietrelor prețioase prin forța miraculoasă a minții). Ajunsese, deci, un fugar. În cele din urmă, Inchiziția l-a găsit și omul și-a petrecut ultimii douăzeci de ani din viață în temniță, la Roma. Totuși credința în darurile sale oculte rămăsese atât de puternică, încât până când a murit, nu a dus lipsă de adepți și de vizitatori bogați, între care regina Christina a Suediei. Furnizându-i bani și materiale, aceștia l-au ajutat să-și continue căutarea visatei pietre filosofale.
Comentariu
Înainte de a-și întemeia cultul, Borri pare să fi făcut, din întâmplare, o descoperire importantă. Obosit de viața de plăceri în care se complăcuse, s-a hotărât să renunțe la ea și să se dedice științelor oculte, domeniu ce îl preocupase dintotdeauna. Totuși nu se poate să nu fi remarcat că, ori de câte ori pomenea despre experiența mistică (și nu despre epuizarea fizică) ce îl determinase să-și schimbe felul de a trăi, indiferent cărei clase sociale îi aparțineau, oamenii doreau să audă și mai multe detalii. Înțelegând ce putere ar dobândi atribuindu-și convertirea unui factor exterior și misterios, Borri a mers mai departe, „cizelându-și” relatarea așa-ziselor sale viziuni. Cu cât mai grandioasă viziunea, cu atât mai substanțială și dania – în plus, cu atât mai atractivă și credibilă
