muritor în stare să țină un secret. Dacă buzele îi sunt pecetluite, flecărește cu vârfurile degetelor; trădarea îi iese la iveală prin toți porii”. Acest principiu este esențial în căutarea punctelor slabe ale cuiva – ele ne sunt dezvăluite prin gesturi aparent fără importanță

și prin vorbe spuse în treacăt.

Contează nu numai ce anume, ci și unde și cum cauți.

Conversația de zi cu zi constituie cea mai bogată sursă de informații asupra slăbiciunilor, așa că deprinde-te să asculți. Începe prin a te arăta întotdeauna interesat – impresia de a avea la dispoziție un ascultător plin de simpatie dezleagă limba oricui. O metodă

inteligentă, utilizată frecvent de omul de stat și diplomatul francez Talleyrand, era aceea de a se preface că își deschide sufletul în fața persoanei puse sub observație, de a-i împărtăși un secret. Secretul poate fi născocit de la un capăt la altul sau real, dar neînsemnat pentru tine – important este să pară spus din inimă. De obicei, unei asemenea confidențe i se răspunde cu o alta, nu doar la fel de sinceră ca a ta, ci încă și mai plină de adevăr, reacție ce va trăda o slăbiciune.

Dacă bănuiești că cineva are un anumit punct vulnerabil, sondează-l indirect. De exemplu, atunci când ghicești că un om simte nevoia să fie iubit, flatează-l deschis, fără ocolișuri. În cazul în care îți soarbe complimentele, oricât ar fi ele de cusute cu ață albă, înseamnă că ești pe drumul cel bun. Deprinde-te să observi amănuntele – felul cum o persoană îi dă bacșiș chelnerului, lucrurile care îi fac plăcere, semnalele transmise prin stilul vestimentar.

Descoperă idolii oamenilor, ideile și valorile pe care le consideră

sacre sau cele pentru care nu ar precupeți nimic – cine știe, ai putea deveni „furnizorul” lor de fantezii. Ține minte: întrucât mai toți încercăm să ne tăinuim vulnerabilitatea, nu ai de aflat ceva interesant din comportamentul controlat în mod conștient al semenilor tăi. Ceea ce trebuie să te preocupe este acel gen de informații care ies la iveală din fleacurile pe care nimeni nu-și dă

osteneala să și le cenzureze mental.

Descoperă copilul neajutorat. Cele mai multe puncte slabe au originea în anii copilăriei, adică înainte ca eul conștient să-și construiască sisteme compensatorii de apărare. Poate copilul a fost

răzgâiat și învățat să i se facă pe voie în anumite privințe sau poate că unele cerințe de natură afectivă i-au rămas neîmplinite. Pe măsură ce, adult, acest om înaintează în vârstă, prea-plinul sau golul din trecut se „îngroapă” în subconștient, dar de dispărut, nu dispare niciodată. Informațiile legate de copilărie reprezintă unul dintre elementele cheie pentru înțelegerea slăbiciunilor.

Recunoști punctul vulnerabil destul de lesne; când îl atingi, persoana respectivă va reacționa adeseori în mod copilăresc. Ca atare, stai la pândă și vânează reacțiile infantile. Dacă victimele sau rivalii tăi au suferit de mici, de pildă, din cauza absenței sprijinului părintesc, oferă-li-l tu sau prefă-te că o faci. Dacă își dezvăluie o anumită preferință sau o slăbiciune ascunsă, arată-te îngăduitor; în ambele situații, vor fi absolut incapabili să-ți reziste.

Caută contrastele. Un aspect foarte vizibil ascunde adeseori însuși contrariul său. Se întâmplă ca cei mai mari lași să fie tocmai oamenii ce se bat cu pumnul în piept și spun vorbe mari. Un exterior cuminte poate ascunde o fire lascivă. Scorțoșii și gomoșii ar da orice în schimbul fiorului aventurii în necunoscut. Timizii simt nevoia disperată să fie luați în seamă. Pătrunzând dincolo de aparențe, vei descoperi că, în multe situații, slăbiciunile oamenilor constau în contrariul calităților pe care le etalează.

Identifică veriga slabă a lanțului. Uneori, atunci când cauți punctele vulnerabile, contează nu atât ce, cât pe cine găsești. În versiunea contemporană a vieții de curte, există, în mod frecvent, câte cineva în culise – un om foarte puternic, care exercită o influență enormă asupra celui care pare că ocupă funcția cea mai înaltă pe scenă. Acești brokeri ai puterii constituie veriga slabă a grupului: câștigă-i de partea ta și, indirect, îl vei putea influența pe rege. Reciproc – chiar într-un grup care acționează ca și cum ar fi guvernat de o singură voință (de exemplu, când, supus unui atac din afară, grupul își strânge rândurile ca să se apere mai bine de intrusul agresor), există întotdeauna o verigă vulnerabilă. Găsește persoana care nu va rezista presiunii tale.

LEUL, CĂMILA ȘI VULPOIUL

Un leu hăituia o cămilă pe firul văii. Aproape că o și ajunsese dinurmă și, cu ochi pofticioși, se și vedea stăpân pe un prânz sigur și gustos.

ș

p f

ș

ș

p

p

p

g

ș g

Părea absolut cu neputință ca prada să-i scape, căci, în fața lor, vânător șivânat tocmai au zărit o prăpastie adâncă, de-a curmezișul cărării. Darcămila cea sprintenă, adunându-și puterile, a zburat ca săgeata din arcpeste hău și a ajuns liniștită pe stânca de pe malul celălalt.

Leul nostru abia de a avut vreme să se oprească. În clipa aceea, unprieten de-al său a trecut, din întâmplare, pe acolo. Acel prieten eravulpoiul.

„Dar ce văd?”, a zis el, „cu puterea și cu sprinteneala ta, se poate,oare, să te dai bătut în fața unei prăpădite de cămile? Nu ai decât să-țiîncordezi voința și vei fi în stare să săvârșești minuni. O fi prăpastiaadâncă, dar dacă îți pui în gând să sari, sunt sigur că vei sări. Nici nuîncape vorbă că poți să ai încredere în prietenia mea dezinteresată. Doarnu ți-aș pune viața în primejdie dacă nu ți-aș cunoaște așa de bine putereași dexteritatea.

Leului a început să-i clocotească sângele în vine. S-a azvârlit cu toată

forța în gol. Însă nu a putut ajunge pe malul celălalt al prăpastiei, așa că

s-a prăbușit cu capul înainte și, din căzătură, a murit. Și ce a făcut atunciiubitul său prieten? A coborât cu grijă până în fundul prăpastiei și acolo,în toată libertatea, văzând că leul, nu-i mai pretindea nici complimente,nici supunere, s-a pus pe treabă ca să îndeplinească tristele datini de peurmă pentru dragul său prieten și, într-o lună, a izbutit să-i lase oaselecurate.

Fabule, Ivan Krâlov, 1768–1844

Umple golul. Cele două principale asemenea „goluri” de umplut sunt insecuritatea și nefericirea. Cei nesiguri de ei înșiși sunt însetați de orice formă de acceptare socială, iar în ceea ce îi privește pe cei cu nefericire cronică, încearcă să descoperi sursa durerii lor. Oamenii suferind de insecuritate și nefericire sunt cei mai puțin capabili să-și mascheze punctele vulnerabile. Capacitatea de a răspunde acestor nevoi îți furnizează un mare potențial de autoritate, care, în plus, poate fi exploatat la infinit.

Mizează pe emoțiile imposibil de controlat. Emoția imposibil de controlat poate fi o teamă paranoică – adică, disproporționată în raport cu situația reală – sau orice impuls inavuabil, cum ar fi libidoul, lăcomia, orgoliul sau ura. Oamenii căzuți pradă acestui gen de stări emoționale nu mai sunt în măsură să se controleze, dar,

prin ele, poți să îi controlezi tu.

RESPECTAREA LEGII

Varianta I

În 1615, pe când nu avea decât treizeci de ani, episcopul de Luçon, devenit ulterior cardinal de Richelieu, a ținut un discurs în fața reprezentanților celor trei Stări generale ale Franței – clerul, aristocrația și poporul. Fusese desemnat purtător de cuvânt al clericilor, responsabilitate enormă pentru un tânăr mai degrabă

necunoscut. În toate punctele importante puse în dezbatere, discursul urma linia bisericii, dar, către sfârșit, Richelieu a făcut un lucru care nu avea întru nimic de-a face cu biserica, deși a contat foarte mult pentru cariera sa: s-a întors către tronul ocupat de regele Ludovic al XIII-lea, care abia de împlinise cincisprezece ani, și către cel alăturat al reginei-mame, Maria de Médicis, în calitatea acesteia de regentă a Franței până la majoratul tânărului monarh.

Toată lumea se aștepta ca vorbitorul să-i adreseze regelui formulele obișnuite de politețe. În loc să procedeze astfel, Richelieu și-a îndreptat privirea exclusiv asupra reginei-mame. Într-adevăr, discursul se încheia cu o lungă și cuprinzătoare înșiruire de laude aduse Mariei de Médicis, unele dintre ele atât de elocvente, încât i-au ofensat pe câțiva din înalții prelați prezenți. Însă zâmbetul de pe chipul reginei, care sorbea ca însetată complimentele, era ceva ce nu se putea uita.

Un an mai târziu, regina-mamă l-a numit pe Richelieu secretar de stat însărcinat cu afacerile externe, o „promovare” incredibilă

pentru un tânăr episcop. Odată pătruns în sferele înalte ale puterii, Richelieu a început să studieze cu atenție funcționarea „mașinăriei”

vieții de curte așa cum ar fi studiat mecanismul unui ceasornic.

Favoritul sau, mai degrabă, amantul reginei-mame era un italian, Concino Concini, pe care acest rol îl făcuse să devină, poate, omul cel mai puternic din Franța. Concini era un filfizon încrezut, iar Richelieu l-a jucat pe degete – înainte de orice, tratându-l de parcă

el ar fi fost regele țării. În răstimpul a câteva luni, ajunsese să se numere printre favoriții lui Concini. Dar, în 1617, s-a întâmplat ceva care a răsturnat total situația: tânărul rege, care, până atunci, nu

pierduse niciun prilej de a se arăta idiot, a pus să fie omorât Concini, iar cei mai de seamă dintre complicii acestuia, întemnițați.

Astfel, Ludovic a trecut, dintr-o lovitură, la cârma regatului scăpând, totodată, și de tutela reginei-mame.

Comisese Richelieu vreo eroare de calcul? Fusese foarte apropiat și de italian și de Maria de Médicis, ai cărei consilieri și miniștri căzuseră toți în dizgrație, iar unii erau chiar arestați.

Regina-mamă însăși fusese reținută la Luvru, practic, în stare de arest. Richelieu nu a pierdut timpul. Chiar dacă ceilalți o părăseau, el avea de gând să-i rămână credincios Mariei de Médicis. Știa că

regele nu putea s-o alunge – era încă prea tânăr și fusese întotdeauna un fiu deosebit de afectuos. Ca unic prieten al acesteia, Richelieu a preluat funcția importantă de om de legătură între ea și Ludovic, în schimb, beneficia de protecția reginei-mame și, datorită