vândă: nu se simțea bine să-i ia prietenului său atâția bani. Totuși, în cele din urmă, a acceptat. În fond, a adăugat el, „presupun că nu mai contează cât îmi plătești. Îți vei recupera pierderea în câteva zile, copiind propriile tale bancnote.” După ce l-a pus pe Loller să

jure că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre mașina de făcut bani, Lustig a luat suma și, în cursul aceleiași zile, a părăsit hotelul.

Un an mai târziu, la capătul a nenumărate tentative inutile de a copia bancnote, Loller s-a dus la poliție și a povestit cum îl înșelase contele Lustig cu doi dolari, ceva substanțe chimice și o cutie de mahon cu care nu avea ce face.

Comentariu

Contele Lustig avea ochiul format – depista fără greș

slăbiciunile oamenilor. Le ghicea din cele mai neînsemnate gesturi.

Loller, de pildă, dădea chelnerilor bacșișuri prea generoase, părea

încordat atunci când discuta cu recepționerul și vorbea în gura mare despre afacerea lui cu motoare. Lustig și-a dat seama imediat de punctul vulnerabil al omului: nevoia de afirmare, de cucerire a unui statut social și de acel respect public la care, credea el, îl îndreptățea averea sa. În plus, era în mod vizibil și cronic nesigur de sine.

Contele venise la Palm Beach în căutarea unei „prăzi”. Cu flerul său impecabil, l-a „mirosit” în Loller pe fraierul ideal, adică insul ale cărui „goluri psihice” avea să le umple.

LUCRURILE MICI SUNT CELE CARE CONTEAZĂ

Cu vremea, am început să caut micile slăbiciuni. […] Lucrurile micisunt cele care contează. Într-o anumită împrejurare, l-am „dus” pepreședintele unei mari bănci din Omaha. Afacerea [falsă] priveacumpărarea sistemului de transport electric urban, inclusiv un pod pestefluviul Mississippi. Șefii mei erau, chipurile, germani, și trebuia să ducnegocieri cu Berlinul. Pe când așteptam răspunsul lor, am introduspropunerea mea referitoare la niște așa-zise acțiuni miniere. Cum acest omera bogat, m-am hotărât să joc în stil mare. […] Între timp, eu șibancherul jucam golf, îi făceam vizite acasă, mergeam la teatru cu el și cunevastă-sa. Deși arătase un oarecare interes pentru acțiunile miniere, încă

nu părea convins. Am construit treaba de așa manieră încât să se vadă că

era nevoie de o investiție de un milion două sute cincizeci de mii de dolari.

Eu ar fi urmat să pun nouă sute de mii, iar bancherul, trei sute cincizeci demii. Totuși, continua să ezite.

Într-o seară, când m-am dus la el la cină, m-am dat cu puțin parfum –

„Violete de aprilie” de la Coty. Pe atunci, un bărbat nu era consideratefeminat dacă se parfuma cu discreție. Soției bancherului i-a plăcut foartemult parfumul.

„De unde îl ai?”

„E o combinație rară”, i-am răspuns, „preparată special pentru mine,de către un specialist francez. Îți place într-adevăr?”

„Îl ador, nu altceva”, a spus ea.

A doua zi, mi-am scotocit prin lucruri și am găsit două sticluțe goale.

Amândouă veneau din Franța, dar cu ce să le umplu? M-am dus la unmagazin universal din centru și de la parfumeria de acolo am cumpăratvreo două sute cincizeci de grame de „Violete de aprilie” Coty. Am turnatparfumul în cele două sticluțe franțuzești, le-am închis și sigilat cu grijă

și le-am învelit în hârtie fină de mătase. Seara, am dat o fugă pe la bancheracasă și i-am oferit soției sale parfumul. „Tocmai le primisem, princomandă specială, la Köln”, i-am spus.

În dimineața următoare, bancherul mi-a telefonat la hotel. Soția sa eraîndrăgostită de parfum, care i se părea cel mai minunat, cel mai exoticdintre toate câte folosise vreodată. Nu i-am spus că putea să și-l cumperedupă pofta inimii chiar acolo, în Omaha.

„Mi-a spus”, a mai adăugat el, „că sunt norocos să am drept asociatun om ca dumneata.”

Din clipa aceea, și-a schimbat atitudinea, pentru că avea o încredereoarbă în judecata nevestei. […] S-a despărțit de trei sute cincizeci de miide dolari. În treacăt fie zis, aceasta a fost lovitura cea mai tare din carieramea [de escroc].

Weil zis și „Yellow Kid”, 1875–1976

Oferindu-i prietenia sa, Lustig își dădea seama că îi oferea respectul instantaneu al celorlalți oaspeți ai hotelului. Ca nobil, contele îi deschidea acestui recent-îmbogățit accesul la lumea elegantă și rafinată a averilor vechi. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai părea să aibă și o mașinărie care l-ar fi putut scăpa pe Loller de orice grijă. Ar fi fost pe picior de egalitate cu Lustig, care se folosise și el de mașina de făcut bani ca să-și păstreze stilul de viață potrivit rangului. Nici nu e de mirare că fraierul a mușcat momeala.

Ține minte: Când umbli după victime, caută-i pe cei nemulțumiți, nefericiți și nesiguri de ei înșiși. Asemenea oameni sunt plini de puncte vulnerabile și au insatisfacții pe care le poți exploata. Nevoia lor este fisura – o lărgești și spargi zidul de apărare când vrei.

Varianta a III-a

În anul 1559, Henric al II-lea, regele Franței, a murit în timpul unui turnir. A venit la tron fiul său cel mai mare, Francisc, al doilea cu acest nume în istoria regatului, dar în spatele monarhului se afla văduva florentină a lui Henric, regina-mamă Caterina de Médicis, o femeie ce se dovedise dintotdeauna capabilă să cârmuiască țara.

Când, în anul următor, a murit și Francisc, Caterina a devenit

regentă până la majoratul celui de-al doilea dintre fiii ei, acela care avea să domnească sub numele de Carol al IX-lea, dar care pe atunci nu împlinise decât zece ani.

Puterea reginei era amenințată în primul rând de Antoine de Bourbon, regele Navarei și de fratele acestuia, redutabilul prinț de Condé. Amândoi ridicau pretenții la rangul de regent, cu atât mai mult cu cât Caterina era, în fond, italiancă, adică o străină. Ea s-a grăbit să-l numească pe Antoine în funcția de locotenent-general al regatului, titlu care părea să-i satisfacă ambiția. În plus, astfel îl avea sub ochii ei, la curte, și îi putea supraveghea orice mișcare. Pasul următor al reginei a fost încă și mai inteligent: Antoine, o știa toată

lumea, avea o mare slăbiciune față de femeile tinere, drept care Caterina a ales-o pe una dintre cele mai atrăgătoare domnișoare de onoare din suita ei, Louise de Rouet, și a pus-o să-l seducă. Aflată în intimitatea regelui Navarei, tânăra femeie îi raporta totul reginei-mame. Manevra a dat rezultate atât de strălucite, încât aceasta i-a

„plasat” o altă domnișoară de onoare și prințului de Condé – așa a luat naștere escadronul volant de tinere prin intermediul cărora Caterina îi spiona și îi ținea sub control pe nobilii de la curte, fără ca aceștia să știe ce se întâmplă.

În 1572, regina-mamă și-a măritat fiica, Margareta de Valois, cu Henric, fiul lui Antoine, regele Navarei. A aduce atât de aproape de putere o familie care îi contestase mereu autoritatea reprezenta o mișcare periculoasă și, ca să se asigure de loialitatea noului ginere, Caterina l-a dat în primirea celei mai frumoase dintre membrele

„escadronului său volant”, Charlo e de Beaune Semblançay, baroană de Sauves, deși Henric era acum soțul propriei ei fete.

Câteva săptămâni mai târziu, Margareta nota în jurnalul său:

„Doamna de Sauves l-a vrăjit atât de tare pe soțul meu, încât nu mai dormim împreună și nici măcar nu mai stăm de vorbă.”

Și dacă tot suntem la acest subiect, mai este încă un fapt care merită

atenție. Iată-l: un om își arată firea până și în felul cum se ocupă delucrurile neînsemnate, căci tocmai atunci poate fi luat prin surprindere.

Aceasta se va dovedi adeseori o ocazie prielnică de a observa egoismulnesfârșit al firii omenești și deplina sa lipsă de considerație pentru alții;iar dacă defectele acestea ies la lumină din lucrurile mici sau numai dinpurtarea sa în toate, vei descoperi că stau și la temelia a ceea ce face în

chestiunile însemnate, deși el ar putea ascunde aceasta. Este un prilej cenu ar trebui pierdut. Dacă în chestiunile mărunte de fiecare zi – fleacurilevieții […] – un om este nesăbuit și nu caută decât ceea ce este în folosulsău ori slujește intereselor sale, aducând atingere drepturilor celorlalți,dacă își însușește ceea ce le aparține tuturor deopotrivă, poți să fii sigur că

în inima sa nu este dreptate și că ar fi un ticălos în toată regula dacă legeași constrângerile nu i-ar lega mâinile.

Arthur Schopenhauer, 1788–1860

Baroana era un spion excelent și a reușit să-l țină pe Henric sub control. Atunci când cel mai mic dintre fiii reginei, ducele d’Alençon, s-a împrietenit cu acesta atât de mult încât ea a început să se teamă că cei doi ar putea complota împotriva ei, i-a cerut Charlo ei să-l „preia” și pe duce. Această infamă reprezentantă a

„escadronului volant” l-a vrăjit repede pe d’Alençon și, curând, cei doi tineri au ajuns să se bată pentru ea, iar prietenia lor s-a destrămat odată cu pericolul potențial al conspirației.

Comentariu

Caterina știa de mult ce influență covârșitoare poate avea o metresă asupra unui om al puterii: propriul ei soț, regele Henric al II-lea, întreținuse una dintre cele mai odioase din toate, Diana de Poitiers. Această experiență o învățase că un astfel de bărbat dorește să simtă că poate cuceri o femeie fără să uzeze de atuul rangului, și-așa moștenit, nu câștigat pe merit. Numai că o asemenea dorință

lasă loc unei capcane uriașe – atâta vreme cât femeia începe idila prefăcându-se cucerită ca împotriva voinței ei, bărbatul nu va mai băga de seamă mai târziu că amanta capătă asupra lui puterea pe care o avusese Diana asupra lui Henric. Strategia Caterinei era, deci, să se folosească de această slăbiciune masculină în avantajul ei. Nu trebuia decât să slobozească nurii celei mai drăgălașe tinere femei de la curte, „escadronul ei volant”, asupra unuia sau altuia dintre cei care împărtășeau slăbiciunile defunctului ei soț.