trandafirie a Sănătății”, ascunsă într-o nișă. […] Seară de seară, TemplulSănătății gemea de vizitatori. Devenise o modă să treci pe acolo și să
încerci patul monumental de patru metri, „Marele Pat Celest”, despre carese zicea că vindecă orice boală. […] Conform spuselor lui Ennemoser, acestpat „se afla într-o cameră splendidă, în care pătrundeai din încăpereaalăturată printr-un cilindru menit să conducă curenții vindecători […] și,în același timp, prin tuburi de sticlă erau introduse tot felul de miresmeplăcute de ierburi întăritoare și tămâie orientală. Patul paradiziac însușiera înălțat pe șase solizi piloni transparenți; așternutul era făcut din atlazpurpuriu și albastru ca cerul, întins peste o saltea impregnată cuparfumuri din Arabia, pe potriva gusturilor de la curtea Persiei. Încăpereaîn care fusese așezat se numea Sanctum Sanctorum […] Pe lângă toateacestea, se auzeau sunete melodioase de armonică, flaute catifelate, vociplăcute și o orgă mare”.
Puterea șarlatanului, Grete de Francesco, 1939
În al doilea rând, Schüppach ne mai învață despre nepieritoarea putere a credinței în natură și simplitate. În realitate, natura e plină
de lucruri și scene terifiante – plante otrăvitoare, fiare ucigașe, dezastre și cataclisme, molime și așa mai departe. Credința în capacitatea ei tămăduitoare și alinătoare nu este, de fapt, decât un mit de sorginte romantică. Cu toate acestea, apelul la natură îți poate aduce multă putere, mai ales în această epocă stresantă și complexă.
Totuși, acest „apel” trebuie mânuit cu mare grijă. Proiectează
un fel de teatru al naturii în care, ca un regizor, tu ești cel care alege exact acele calități care corespund romantismului din momentul actual. Doctorul munților își juca rolul la perfecție, bazându-se pe înțelepciunea și umorul său sănătos de țăran și își punea în scenă
terapia ca pe o piesă de teatru. Nu s-a dizolvat în natură; a preferat să o transforme într-un cult, ca o construcție artificială. Pentru realizarea efectului „natural” ți se cere multă muncă – trebuie să
„dramatizezi” natura și să-i dai aerul de spectacol delicios de păgân.
În caz contrar, nimeni nu o bagă în seamă. Chiar și natura este silită
să țină pasul cu moda și să se dovedească în stare să progreseze.
Varianta a III-a
La cincizeci și cinci de ani, în 1788, doctorul și omul de știință
Franz Mesmer ajunsese la o răscruce. Făcuse muncă de pionierat în studiul magnetismului animal – convins fiind că animalele posedă o materie magnetică și că un medic, un specialist, ar putea vindeca bolile în mod miraculos lucrând asupra acestei substanțe – însă în Viena, teoriile sale fuseseră întâmpinate cu dispreț și taxate drept ridicole de către toți confrații medici. Mesmer susținea că obținuse anumite rezultate în tratarea unor femei suferind de convulsii.
Reușita sa cea mai mare era că îi redase vederea unei fetițe oarbe.
Totuși un alt medic a declarat, examinând-o, că micuța era la fel de oarbă ca și înainte, opinie cu care fetița a fost și ea de acord. Mesmer a replicat că dușmanii se coalizaseră ca să-l distrugă și atrăseseră
copila de partea lor. Această atitudine l-a făcut și mai ridicol. Era limpede că vienezii cei fără vocație mistică nu constituiau publicul potrivit pentru ideile sale, astfel că Mesmer s-a hotărât să se mute la Paris și să o ia de la capăt.
Și-a închiriat un apartament luxos și l-a decorat pe măsură.
Vitraliile colorate de la majoritatea ferestrelor inspirau un sentiment religios, iar oglinzile de pe pereți produceau un efect hipnotic. Doctorul a dat sfoară în țară că în apartamentul său va face demonstrații ale puterii magnetismului animal, invitând pe bolnavi să constate adevărul teoriilor lui. Curând, parizienii din toate straturile societății (dar mai ales femeile, se pare mai receptive la această idee decât bărbații) plăteau taxa de intrare ca să asiste la miracolele promise.
În apartament plutea un parfum persistent de flori de portocal și de esențe exotice, introdus prin ventilatoare speciale. Pe măsură
ce inițiații pătrundeau în salonul unde aveau loc demonstrațiile, auzeau muzică de harpă și un glas plăcut de femeie venind dintr-o cameră învecinată. În mijlocul încăperii se afla un vas lung, de formă ovală, umplut cu apă, pe care Mesmer afirma că o magnetizase. Vasul era acoperit cu un capac metalic din care ieșeau tije lungi de fier. Vizitatorii erau invitați să se așeze în jurul vasului, să-și pună capetele tijelor magnetizate pe acele părți ale corpului lor
unde simțeau dureri și apoi să-și ia de mână vecinii din stânga și din dreapta, rămânând cât mai aproape unii de alții pentru a ușura trecerea influxului magnetic prin trupurile lor. Uneori, erau chiar legați între ei cu sfoară.
Mesmer ieșea din salon și apăreau „asistenții săi magnetizatori”
– toți, bărbați tineri, chipeși și bine făcuți. Ei aduceau vase cu apă
magnetizată cu care îi stropeau pe pacienți și le masau cu acest fluid vindecător trupurile, până când apa le pătrundea în piele și oamenii intrau într-o stare ca de transă. După câteva minute, femeile erau cuprinse de un fel de delir. Unele suspinau, altele țipau și își smulgeau părul sau izbucneau în hohote isterice de râs. Când delirul atingea punctul culminant reapărea Mesmer, îmbrăcat în faldurile unui veșmânt de mătase brodat cu flori aurii. În mână
ținea o baghetă magnetică albă. Învârtindu-se în jurul vasului oval, îi lovea ușor sau îi mângâia pe pacienți până se reinstaura calmul.
Mai târziu, multe femei au atribuit puterea stranie ce o avea asupra lor privirii lui pătrunzătoare, care, credeau ele, stimula sau potolea fluidele magnetice din corpurile lor.
La nici câteva luni de la sosirea sa la Paris, moda Mesmer deja făcea ravagii. Printre adepți se număra și Maria-Antoaneta, regina Franței, soția lui Ludovic al XVI-lea. Ca și la Viena, breasla medicilor condamna practicile magnetizatorului, însă acum nu mai conta. Alaiul de discipoli și de susținători îi umpleau buzunarele.
Mesmer și-a extins teoriile și a proclamat că întreaga omenire putea fi adusă la starea de armonie prin puterea magnetismului, concept foarte popular în epoca Revoluției Franceze. Cultul mesmerismului s-a răspândit în toată țara. În numeroase orașe se înființaseră „Societăți ale armoniei”, care făceau experiențe de magnetizare. Până la urmă, au devenit notorii prin faptul că unele erau conduse de libertini care transformau „ședințele” în adevărate orgii.
Când Mesmer ajunsese în culmea popularității, o comisie și-a a făcut public raportul bazat pe ani întregi de verificări ale teoriei magnetismului animal. Concluzia: efectele magnetismului asupra corpului omenesc se datorau isteriei de grup și autosugestiei.
Raportul era bine documentat și lui Mesmer i-a distrus reputația, cel puțin în Franța. A părăsit țara și s-a retras din activitate. Totuși, câțiva ani mai târziu, și-au făcut apariția tot felul de imitatori, pretutindeni în Europa, iar cultul mesmerismului a luat un nou
avânt, adunând mai mulți adepți ca oricând.
Comentariu
Cariera lui Mesmer ar putea fi împărțită în două. Pe când se mai afla la Viena, omul credea sincer în ideile sale și își dădea toată
osteneala să le dovedească valabilitatea. Frustrarea sa și atitudinea dezaprobatoare a corpului medical l-au determinat să-și schimbe strategia. În primul rând, s-a mutat la Paris unde nu îl cunoștea nimeni și teoriile sale extravagante aveau șanse să găsească un teren mai propice. Apoi, a făcut apel la pasiunea pentru teatru și spectacol a francezilor, transformându-și locuința într-o lume magică în care senzațiile olfactive, vizuale și auditive îi copleșeau pe vizitatori, aducându-i în stare de transă. Și mai important, din acel moment, nu a mai practicat magnetismul decât asupra grupurilor de pacienți. Grupul furniza ambianța potrivită
declanșării efectelor dorite, „credincioșii” molipsindu-se unii de la alții și anulând influența oricărui sceptic.
PUTEREA UNEI MINCIUNI
În orașul Tarnopol trăia un om pe nume Reb Feivel. Într-o zi, pe cândstătea în casă adâncit în citirea Talmudului, a auzit un zgomot puternicvenind de afară. Când s-a dus să se uite pe fereastră, a văzut o liotă depuști obraznici. „Pesemne că mai pun la cale vreo năzbâtie, nici vorbă”, și-a spus el. „Copii, duceți-vă degrabă la sinagogă”, le-a strigat aplecându-sepeste pervaz și spunându-le primul lucru care îi venise în minte. „O să
vedeți un monstru marin și încă ce monstru! E o făptură cu cinci picioare,trei ochi și o barbă ca cea de țap, numai că e de culoare verde!” Bineînțelescă puștii au luat-o iute din loc într-acolo, iar Reb Feivel s-a întors lastudiul său. Își râdea în barbă la gândul păcălelii pe care le-o trăsesemicilor obrăznicături. Nu a trecut mult însă și a fost din nou întrerupt, dedata aceasta de un zgomot de pași repezi. S-a dus iarăși la fereastră și avăzut câțiva ovrei care alergau. „Încotro vă grăbiți așa de tare?”, le-astrigat. „La sinagogă”, i-au răspuns ovreii. „N-ai auzit? E un monstrumarin acolo, o creatură cu cinci picioare, trei ochi și o barbă ca cea de țap,numai că e verde!” Reb Feivel a prins a râde cu voioșie, gândindu-se lapăcăleală și s-a întors la Talmudul său. Dar nici nu a apucat să se
concentreze, când, din stradă a auzit ditamai gălăgia. Și ce să vezi? O
