Ține minte: Caută întotdeauna pasiunile și obsesiile imposibil de ținut în frâu. Cu cât mai intensă e pasiunea, cu atât mai vulnerabil este acela care o nutrește. Faptul poate părea surprinzător, fiindcă oamenii animați de pasiune dau impresia că ar Î

fi puternici. În realitate, însă, nu fac decât să umple scena cu felul lor spectaculos de a se manifesta, pentru ca, dincolo de această

diversiune, ceilalți să nu vadă cât sunt de slabi și de neajutorați.

Nevoia aceasta a bărbatului de a cuceri femeile dezvăluie o îngrozitoare vulnerabilitate, care, de mii de ani, a făcut din el o victimă. Cercetează acea parte a firii cuiva care este cea mai vizibilă: lăcomia, senzualitatea, frica intensă. Acestea sunt trăirile emoționale cu neputință de mascat și asupra cărora semenii noștri nu sunt capabili să exercite niciun control – iar prin ceea ce nu pot controla, îi poți controla tu pe ei.

Varianta a IV-a

Arabella Huntington, soția marelui magnat al căilor ferate de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Collis P. Huntington, avea o origine socială umilă și se zbătuse dintotdeauna să-și câștige un statut social printre egalii săi plini de bani. Dacă oferea o recepție la reședința ei din San Francisco, prea puțini erau reprezentanții elitei care s-o onoreze cu prezența. Cei mai numeroși o considerau o intrusă în lumea lor. Datorită fabuloasei averi a soțului ei, negustorii de obiecte de artă o curtau, dar cu o atât de vizibilă condescendență, încât era limpede că o socoteau și ei o parvenită. Un singur om de marcă dintre aceștia se purta cu totul altfel: Joseph Duveen.

În primii ani după ce s-au cunoscut, Duveen nu a făcut niciun efort pentru a o atrage în rândul clienților săi și a-i plasa tablouri scumpe. În loc să procedeze așa, o însoțea prin magazinele de lux și sporovăia cu ea pe îndelete despre reginele și prințesele pe care le întâlnise în viața lui sau alte asemenea subiecte. În sfârșit, se gândea ea, în sfârșit, iată cineva care o trata ca pe o egală sau chiar ca pe o persoană superioară, aparținând înaltei societăți. Dar în tot acest timp, dacă Duveen nu încercase să-i vândă obiecte de artă, reușise în schimb (și cu subtilitate) s-o educe din punct de vedere artistic –

adică s-o convingă că arta de cea mai bună calitate este arta cu prețurile cele mai ridicate. După ce Arabella și-a însușit acest mod de gândire, Duveen discuta cu ea de parcă femeia avea un gust desăvârșit, chiar dacă înainte de a-l cunoaște, noțiunile ei de estetică

se reduceau la zero.

Când, în 1900, Collis P. Huntington a plecat dintre cei vii,

averea i-a revenit Arabellei. Brusc, a început să cumpere tablouri scumpe de Rembrandt și Velásquez, de pildă – și numai de la Duveen. Câțiva ani mai târziu, negustorul i-a vândut celebrul Băiat în albastru de Gainsborough, la cel mai ridicat preț care fusese plătit vreodată până atunci pentru vreo operă de artă – o achiziție uimitoare în familia cuiva care anterior manifestase prea puțin interes pentru colecționarea picturilor.

Comentariu

Joseph Duveen a înțeles-o pe Arabella Huntington într-o clipă

și a sesizat numaidecât „mecanismul” reacțiilor ei: ea nu dorea decât să se simtă o persoană importantă și în casa ei, și în societate.

Teribil de nesigură de sine din cauza provenienței sociale modeste, avea nevoie de confirmarea noului ei statul social. Duveen a știut să

aștepte. În loc să se repeadă s-o convingă să colecționeze artă, a început să lucreze asupra punctelor ei vulnerabile. A făcut-o să

înțeleagă că merita atenția lui nu pentru că era soția unuia dintre cei mai bogați oameni din lume, ci datorită personalității ei ieșite din comun – acest lucru a dat-o gata. Duveen nu s-a arătat niciodată

condescendent față de ea. Prefera să nu-i țină lecții, ci să-i strecoare în minte ideile sale în mod indirect. Ca urmare, ea a devenit apoi unul dintre clienții săi cei mai statornici și mai generoși și, în plus, grație ei, a putut vinde Băiatul în albastru.

Nevoia de acceptare și de recunoaștere pe care o încearcă

oamenii, năzuința lor de a se ști importanți constituie cele mai

„productive” slăbiciuni din câte se pot exploata. În primul rând, pentru că este vorba despre trăsături aproape universale; în al doilea rând, pentru că e atât de ușor să profiți de ele. Tot ceea ce îți rămâne de făcut este să găsești modalități de a-i determina să se simtă mai bine, mai mulțumiți de ei înșiși, de gusturile lor, de poziția lor socială, de capacitatea lor intelectuală. Odată ce peștele mușcă din momeală, îl poți ține în undiță ani în șir. Îți asumi un rol pozitiv, întrucât le oferi acestor oameni ceva ce nu pot obține singuri. S-ar putea nici să nu-și dea seama vreodată că îi învârți pe degete ca pe un șurub și, chiar dacă își dau seama, s-ar putea să nu le pese, pentru că îi ajuți să se simtă mai bine în propria lor piele, iar acest lucru merită orice preț.

Varianta a V-a

În 1862, regele Wilhelm al Prusiei l-a numit pe O o von Bismarck prim-ministru și ministru de externe. Bismarck era deja cunoscut pentru cutezanța și ambiția lui, dar și pentru interesul deosebit pe care îl acorda întăririi armatei. Cum era înconjurat de liberalii din guvern – politicieni doritori să-i îngrădească

prerogativele, pentru Wilhelm era destul de periculos să-l plaseze pe Bismarck într-un asemenea context delicat. Soția sa, regina Augusta, încercase să-l facă să se răzgândească, însă, deși, de obicei, reușea să-l convingă, de data aceasta regele a rămas ferm pe poziție.

La numai o săptămână de la desemnarea sa ca prim-ministru, pe neașteptate, Bismarck a ținut un discurs în fața membrilor cabinetului, pentru a le demonstra necesitatea măririi efectivelor armatei. Și-a încheiat intervenția afirmând: „Asupra marilor chestiuni ale vremii nu se va decide prin discursuri sau rezoluții ale majorității, ci prin fier și sânge.” Cuvântarea a făcut imediat ocolul Germaniei întregi. Regina i-a spus regelui, pe un ton ridicat, că

Bismarck era un militarist barbar, care urmărea să pună mâna pe putere și că trebuia concediat. Liberalii din guvern erau cu totul de acord cu ea.

Reacția a fost atât de vehementă, încât lui Wilhelm începuse să-i fie teamă că, dacă îl păstrează în funcție, ar putea sfârși pe eșafod, asemenea lui Ludovic al XVI-lea al Franței.

BĂTĂLIA DE LA PHARSALOS

Când cele două armate [a lui Cezar și a lui Pompei] au ajuns laPharsalos și și-au așezat taberele acolo, gândurile lui Pompei s-au întorspe același făgaș de altădată, adică împotriva luptei. […] Dar cei din jurulsău erau foarte încrezători în victorie […] de parcă ar fi și cucerit-o. […]

Mai ales cavaleria ținea numaidecât să dea bătălia, căci [oamenii] eraubine înarmați și aveau cai voinici și își judecau vrednicia după cât de bunile erau caii și cât de arătoși erau ei înșiși, ca și după superioritatea lornumerică, pentru că ei erau cinci mii față de cei numai o mie ai lui Cezar.

Nu mai mică era disproporția între pedestrași, fiind patruzeci și cinci demii ai lui Pompei împotriva a douăzeci și două de mii ai dușmanului.

[În ziua următoare,] în timp ce infanteria se aruncase atât de aprig înlupta corp la corp, pe flancuri, cavaleria lui Pompei a înaintat mândră și

și-a deschis larg rândurile, astfel încât să ia prin învăluire flancul drept allui Cezar. Dar înainte de a-și începe atacul, cohortele lui Cezar s-aunăpustit drept înainte spre ei, fără să-și lanseze sulițele de la distanță șifără să le îndrepte asupra coapselor și picioarelor, cum făceau de obicei, înlupta corp la corp, ci ațintindu-le asupra chipurilor, așa cum îi învățaseCezar, care spera că acești tineri nobili, nu prea deprinși cu bătăliile și curănile, chipeși și în floarea tinereții, se vor teme de asemenea lovituri și nuse vor avânta să lupte, atât de frica primejdiei imediate de a-și pierdeviața, cât și pentru că și-ar fi pierdut pe viitor frumusețea din pricina unorcicatrice.

Și chiar așa s-a întâmplat, căci erau atât de puțin dispuși să primească

lovituri de suliță ce puteau să-i desfigureze, încât nu au mai îndurat să

vadă vârfurile armelor așa de aproape și s-au întors cu spatele, acoperindu-și fața ca să nu fie răniți.

Astfel cuprinși de derută, îndată au și pornit a face cale întoarsă și ase împrăștia în modul cel mai laș cu putință, compromițând soartaarmatei lor. Căci cei care îi puseseră pe fugă au dat năvală pe la spateasupra infanteriei, nimicind-o, iar pe ei trecându-i prin sabie.

Pompei, care comanda celălalt flanc al armatei, văzându-și cavaleriadistrusă și în plină dezordine, nu a mai fost el însuși și nici nu și-a maiamintit că era Pompei cel Mare, ci semănând cu un om pe care zeii îlvăduviseră de rațiune, s-a retras în cortul său fără să spună o vorbă și arămas acolo, să aștepte ce mai avea să se întâmple, până când din întreagasa armată s-a ales praful.

Viața lui Iulius Cezar, Plutarh, circa 46–120 d.Hr.

Bismarck știa că trebuia să vorbească cu regele înainte de a fi prea târziu. Își dădea seama că făcuse o gafă și că ar fi fost mai bine să-și mai fi domolit avântul verbal. Totuși, gândindu-se la strategia sa, a decis să nu își ceară scuze, ci să facă exact contrariul, îl cunoștea bine pe rege.

Când s-au reîntâlnit, după cum era și de așteptat, Wilhelm a venit „montat” de regină. A vorbit din nou despre teama sa de ghilotină, dar Bismarck a răspuns astfel: „Da, atunci, o să fim morți.

Tot trebuie să murim, mai devreme sau mai târziu, și ar putea exista, oare, o moarte mai vrednică de respect? Eu s-ar cuveni să

mor luptând pentru cauza regelui și stăpânului meu. Majestatea voastră ar muri pecetluind cu propriul său sânge drepturile regești Î

ce i-au fost date prin grația divină. Între eșafod și câmpul de luptă

nu există nicio deosebire când este vorba despre jertfirea trupului și a vieții în numele drepturilor dăruite prin grația lui Dumnezeu!” Și a continuat pe același ton, făcând apel la simțul onoarei regelui și la măreția misiunii sale de comandant suprem al armatei. Cum și-ar putea îngădui suveranul să se lase influențat de unul și de altul? Nu era, oare, onoarea Germaniei mai presus de ciorovăielile asupra unor cuvinte? Bismarck nu numai că și-a convins regele să țină

piept atât reginei, cât și parlamentului, ci l-a determinat să fie de acord și cu modernizarea și mărirea efectivelor armatei – visul și scopul dintotdeauna al cancelarului.

Comentariu

Bismarck știa că regele se simțea dominat de cei din jur. Știa că

primise o educație milităroasă, că i se insuflase un profund cult al onoarei și că se jena de docilitatea cu care se comporta în fața reginei și a miniștrilor săi. Wilhelm nutrea aspirația tainică de a fi un rege mare și puternic, dar nu îndrăznea să-și manifeste ambiția de teamă că ar putea sfârși asemenea lui Ludovic al XVI-lea. Dacă

etalarea curajului ascunde uneori timiditatea, timiditatea sa ascundea nevoia de a-și demonstra curajul și de a le arăta tuturor cine este el de fapt.