Toate drepturile urmau să fie ereditare și eterne. Columb ridicase aceste pretenții cu toate că mai înainte nu fusese decât un simplu negustor, că nu știa mai nimic despre navigație, nu avea idee despre orientarea pe mare și nu condusese niciodată, nici măcar un grup restrâns de oameni. Pe scurt, nu dispunea în niciun fel de competența necesară pentru a realiza ceea ce își propunea să

realizeze. Mai mult, petiția nu cuprindea nicio precizare referitoare la modul concret de înfăptuire a acestui plan – totul se rezuma la promisiuni vagi.

Când Columb și-a terminat perorația, João al II-lea a zâmbit și a declinat, politicos, oferta, lăsând totuși ceva loc pentru speranță. În acest moment, genovezul trebuie să fi sesizat un lucru pe care nu avea să-l mai uite niciodată: deși regele îi refuzase cererile, îl tratase ca și cum avusese tot dreptul să le emită. Nici nu râsese de el, nici nu-i pusese la îndoială originea și statutul social. De fapt, monarhul fusese impresionat de îndrăzneala acestor pretenții și, după toate aparențele, compania unui om care acționa cu atâta încredere în sine îl făcuse să se simtă bine. Audiența trebuie să-l fi convins pe Columb că instinctul său nu se înșela: pretinzând luna de pe cer își ridicase propria valoare, întrucât regele trebuie să se fi gândit că, în afară de cazul când nu era în toate mințile, ceea ce nu părea a fi

adevărat, acest om pesemne că merita cele cerute.

Câțiva ani mai târziu, Columb s-a mutat în Spania. Folosindu-se de relațiile din Portugalia, a pătruns și aici în cercurile înalte de la curte, obținând subsidii de la bancheri iluștri și stând la masă alături de prinți și de duci. Le-a repetat tuturor cererea de a-i finanța expediția către vest și de a i se garanta privilegiile pe care i le pretinsese și lui João al II-lea. Unii, cum ar fi influentul duce de Medina, doreau într-adevăr să-l ajute, dar nu erau în măsură să-i acorde titlurile și drepturile solicitate. Columb, însă, nu s-a dat bătut. Curând, și-a dat seama că singura persoană în stare să i le satisfacă era regina Isabella. În 1478, a reușit, în sfârșit, să fie primit în audiență și, deși nu a putut s-o convingă să-i sprijine financiar călătoria, i-a cucerit simpatia și a devenit un oaspete frecvent al palatului.

În 1492, spaniolii au izbutit, în cele din urmă, să-i alunge pe invadatorii mauri, care cu câteva secole înainte se înstăpâniseră

peste anumite zone ale țării. Odată ce vistieria nu mai era apăsată

de costisitoarea povară a războiului, Isabella a fost în măsură să-l ajute pe prietenul său, exploratorul, și a hotărât să plătească pentru trei corăbii, cu tot cu materialul, simbria echipajelor și o alocație modestă destinată lui Columb însuși. Mai mult decât atât, a pus să

se întocmească un contract prin care îi garanta genovezului toate titlurile și drepturile cerute. Singurul refuzat și numai într-o notă

scrisă cu litere mici a fost acela vizând cele zece procente din veniturile care aveau să fie ridicate din teritoriile descoperite – o cerere absurdă, din moment ce Columb nu fixa niciun termen-limită. (În condițiile în care clauza aceasta ar fi fost acceptată, Columb și urmașii săi ar fi devenit familia cea mai bogată de pe pământ, dar el nu a citit și nota cu pricina.)

Satisfăcut că i se aprobaseră cererile, Columb a pornit la drum în cursul aceluiași an, cu gândul că va găsi Asia – își angajase cel mai bun navigator pe care putuse pune mâna, ca să fie sigur că va ajunge acolo unde voia. Misiunea a eșuat în încercarea de a localiza un punct de trecere către continentul asiatic, iar Columb a formulat o altă petiție, solicitându-i reginei să finanțeze un proiect încă și mai ambițios, în anul următor, ceea ce aceasta a și făcut. Deja ajunsese să

vadă în Columb pe omul destinat să realizeze lucruri mari.

Comentariu

Ca explorator, Columb era, în cel mai bun caz, mediocru.

Cunoștințele sale despre mare nu se ridicau nici măcar la nivelul celor ale unui matelot de rând, nu a fost niciodată în stare să

stabilească latitudinea și longitudinea descoperirilor sale, încurca mereu insulele, luându-le drept continente întinse și se purta rău cu echipajul. Într-un singur domeniu dădea dovadă de geniu: atunci când trebuia să se „vândă”, să-și pledeze cauza și să-și atragă

sprijinul oamenilor puternici. Altminteri cum s-ar putea explica faptul că fiul unui mărunt negustor de brânză, el însuși negustor mărunt pe mare, a reușit să se introducă în cercul intimilor celor mai de seamă familii regale?!

Avea o extraordinară putere de seducție asupra nobilimii. Totul ținea de felul său de a fi. Omul radia o încredere în sine ce nu avea absolut nicio legătură cu disponibilitățile sale reale. Totuși această

siguranță era lipsită de agresivitatea urâtă și necruțătoare a unui parvenit – era vorba de calma, netulburata certitudine a omului care se știe valoros, aceeași conștiință a superiorității tipică

aristocraților de modă veche, care nu simțeau nevoia să-și demonstreze meritele, fiind nobili prin naștere, considerau că li se cuvenea tot ce era mai bun și nu se sfiau să își ceară drepturile firești. Iată, deci, de unde provenea afinitatea spontană dintre ei și Columb, care se comporta asemenea lor, creând tuturor impresia că

se plasa deasupra mulțimii și că era destinat unor înfăptuiri grandioase.

Trebuie să înțelegi că îți stă în putere să-ți fixezi singur valoarea.

Felul cum te prezinți reflectă părerea pe care o ai despre tine însuți.

Dacă ceri puțin, dacă îți îndoi genunchii și îți pleci capul, oamenii vor presupune că acest lucru îți descrie meritele. Acest fel de a fi nu reprezintă ceea ce ești, ci imaginea pe care le-o dai celorlalți despre propria ta persoană. Și atunci, de ce să nu arăți, după exemplul lui Columb, o fațadă de bună dispoziție, încredere în tine însuți și certitudine că ești născut ca să porți coroana?

Un lucru este vrednic de a fi remarcat la toți marii înșelători, șianume că în clipa înșelătoriei, sunt cuprinși de credința în ei înșiși –

aceasta este cea care îi supune în chip atât de miraculos și de irezistibil pe

cei din jurul lor.

Friedrich Nie sche, 1844–1900

CHEILE PUTERII

Copii fiind, ne începem viața plini de exuberanță, așteptând și primind totul din partea lumii. În general, această stare ne însoțește cei dintâi pași între oameni, până la momentul debutului în carieră.

Dar, pe măsură ce ne maturizăm, printre adversități și eșecuri, ne lovim de îngrădiri care, cu timpul, devin din ce în ce mai dure.

Pretinzând lumii mereu mai puțin, ne acceptăm limitările pe care, în realitate, ni le creăm singuri. Ajungem să facem plecăciuni și să

ne tot cerem scuze pentru fiecare lucru pe care îl solicităm. Soluția împotriva acestei restrângeri a orizonturilor este să ne forțăm în mod deliberat, să ne îndreptăm în direcția opusă – să minimalizăm eșecurile, să ignorăm obstacolele limitative și să ne silim să cerem și să așteptăm tot atât de mult de la viață ca un copil. Să o numim

„strategia coroanei”.

Strategia coroanei se bazează pe o simplă înlănțuire cauză-efect: dacă nutrim convingerea că suntem destinați unor realizări mari, aceasta se va transmite în exterior, la fel cum coroana creează o aură

cvasimagică în jurul unui rege. O asemenea „radiație” va fi percepută de oamenii din preajma noastră, care vor crede că avem motive serioase să ne simțim atât de siguri de noi înșine. Persoanele ce poartă coroană par să nu recunoască limite în ceea ce doresc, pretind și izbutesc să înfăptuiască. Și această certitudine interioară

se transmite în afară. Limitările și îngrădirile dispar. Utilizează

strategia coroanei și vei fi surprins cât de des obții rezultatele dorite.

Ia exemplu de la acei copii fericiți care cer ceea ce vor și li se dă.

Farmecul lor irezistibil constă în faptul că se așteaptă să capete satisfacție. Adulților le face plăcere să le îndeplinească dorințele, exact așa cum regina Isabella s-a bucurat să-i acorde sprijin lui Columb.

În cursul istoriei, numeroși oameni de origine modestă – toate Teodorele Bizanțului, toți Columbii, Beethovenii și Disraelii din lume – au aplicat cu succes strategia coroanei, crezând cu tărie în propria lor valoare, astfel încât evoluția lor seamănă cu o profeție care se îndeplinește de la sine. Trucul e simplu: fii plin de încredere

în tine însuți. Chiar dacă știi că, într-o oarecare măsură, te amăgești singur, poartă-te regește. Este foarte probabil că vei fi tratat tot regește.

Coroana te poate scoate din mulțime, dar numai de tine depinde să transformi evidențierea ta într-o ascensiune reală: trebuie să te comporți altfel, ca să te distingi de rest. Una dintre metodele de a-ți sublinia statutul aparte este să fii întotdeauna plin de demnitate, indiferent de împrejurări. Ludovic-Filip nu crea impresia că s-ar deosebi de oamenii obișnuiți – era regele-bancher.

În clipa în care supușii au devenit amenințători, a cedat. Lumea i-a simțit slăbiciunea și s-a năpustit asupra lui. Lipsit de demnitatea regală și de fermitatea țelurilor sale, Ludovic-Filip părea un impostor, iar coroana i s-a rostogolit de pe cap.

HIPPOCLEIDES LA SICYON

Cu generația ce a urmat, familia a devenit mult mai celebră caînainte, datorită distincției aduse de Cleisthenes, stăpânul Sicyonului.

Cleisthenes […] avea o fiică, Agarista, pe care ținea să o mărite cu omulcel mai bun din întreaga Grecie. Astfel, în timpul Jocurilor olimpice, lacare câștigase el însuși întrecerea carelor, a anunțat în fața tuturor că

orice grec ce se socotea demn să devină ginerele lui Cleisthenes trebuia să

vină la Sicyon în răstimp de șaizeci de zile – sau mai înainte, dacă dorea –

căci el plănuia ca, într-un an de la cea de-a șaizecea zi, să-și logodească