fata cu bărbatul care avea să-i fie soț.

Cleisthenes pusese să i se facă o pistă de întrecere pentru alergări și oarenă pentru lupte, anume în acest scop și, pe dată, pețitorii au și începutsă sosească – toți grecii din naștere, care, fie după părerea celor ce îi știau,fie a lor înșile, aveau cu ce să se mândrească. […] întâi și-ntâi, Cleisthenesi-a luat pe fiecare [dintre numeroșii pețitori] pe rând, ca să le afle numele,cetatea de baștină și înrudirile; apoi i-a găzduit în casa lui vreme de un an,ca să-i cunoască bine, stând de vorbă cu ei, uneori cu câte unul, alteori, cutoți laolaltă și punându-i la încercare, ca să le vadă însușirile bărbătești șifirea, învățătura și buna creștere. […] Dar cea mai însemnată dintreîncercările toate era purtarea la cină. Și așa au mers lucrurile pe tottimpul șederii lor la Sicyon [iar gazda] i-a tratat cum nu se poate maibine.

Dintr-o pricină sau alta, lui Cleisthenes i-au plăcut cel mai mult ceidoi atenieni, iar dintre ei a ajuns să-l prefere pe Hippocleides, fiul lui

Tisandru. […]

În sfârșit, a sosit și ziua fixată pentru logodnă și Cleisthenes trebuiasă anunțe pe cine alesese. A sărbătorit evenimentul jertfind o sută de boi șiapoi a oferit un mare ospăț, la care au fost poftiți nu numai pețitorii, citoți cetățenii de vază din Sicyon. Când banchetul a luat sfârșit, pețitorii auînceput să se întreacă la cântări și la vorbirea aleasă. În amândouă acesteîntreceri, Hippocleides a fost acela care s-a dovedit de departe cel mairedutabil concurent, până când, la urmă, cum lumea bea din ce în ce maimult vin, i-a cerut flautistului să-i cânte și a prins să danseze pentrupropria sa desfătare. Cleisthenes, însă, care stătea și îl privea dansând, aînceput să nutrească îndoieli serioase în legătură cu tot ceea ce se petrecea.

Îndată, după ce și-a tras sufletul o clipă, Hippocleides a trimis să i seaducă o masă. Masa i-a fost adusă, iar Hippocleides s-a suit pe ea și s-apornit să danseze, mai întâi câteva dansuri laconiene, pe urmă altele dinA ica și, la sfârșit, s-a așezat în cap, bătând tactul cu picioarele în aer.

Dansurile laconiene și din Africa fuseseră executate destul de prost, darCleisthenes, cu toate că nu putea să sufere gândul de a avea un astfel deginere, s-a stăpânit și a izbutit să-și rețină izbucnirea de mânie; când,însă, l-a văzut pe Hippocleides bătând tactul cu picioarele în aer, nu a mairăbdat.

„Fiu al lui Tisandru”, a strigat el, „prin țopăială ți-ai pierdutmireasa!”

Istorii, Herodot, secolul al V-lea î. Hr.

Purtarea regească nu trebuie confundată cu aroganța. Aroganța poate părea un atribut firesc al unui rege, dar, de fapt, trădează

nesiguranța de sine – este exact contrariul ținutei regale.

Haile Selassie, care a condus Etiopia timp de vreo patruzeci de ani, începând din 1930, a fost cândva un tânăr numit, pe atunci, Lij Tafari. Se născuse într-o familie nobilă, dar nu avea o șansă reală de a ajunge la domnie, pentru că se aflau mulți înaintea sa pe lista succesorilor îndreptățiți să moștenească tronul monarhului Menelik al II-lea. Cu toate acestea, de pe când era mic, Lij Tafari a dovedit o încredere în sine și o ținută plină de prestanță care îi surprindeau pe cei din jur.

La vârsta de paisprezece ani, Tafari a fost dus să trăiască la curte, unde a știut imediat să-i facă o impresie deosebită lui Menelik și a devenit favoritul acestuia. Stăpânirea de sine în situațiile

dificile, răbdarea și siguranța calmă ale tânărului i-au atras admirația și prețuirea regelui. Ceilalți nobili de vârsta lui, aroganți, fanfaroni și invidioși, își făcuseră un obicei din a-l ataca pe acest adolescent pirpiriu și studios. Nu se supăra niciodată – ar fi însemnat să se arate nesigur de sine, postură la care nu își îngăduia să se coboare. Încă de pe atunci, mulți presimțeau că, într-o zi, tânărul va ajunge sus de tot, întrucât se comporta ca și cum deja ajunsese.

După ani de zile, în 1936, când Italia fascistă a ocupat Etiopia, iar el se afla în exil, Tafari, acum numit Haile Sellasie, a luat cuvântul la Liga Națiunilor ca să pledeze cauza țării sale. Delegații italieni prezenți în sală l-au copleșit cu interpelări răuvoitoare și cu insulte vulgare, dar el și-a păstrat ținuta demnă, de parcă

agresivitatea lor nu l-ar fi afectat câtuși de puțin. Acest lucru l-a ridicat mult în ochii tuturor și le-a creat adversarilor săi o imagine încă și mai proastă. Într-adevăr, demnitatea este, fără excepție, atitudinea cea mai potrivită ce poate fi adoptată în situații dificile: poartă-te ca și cum nimic nu te tulbură, ca și cum dispui de tot timpul din lume ca să răspunzi, ulterior, la orice provocări. Este o

„poză” extrem de eficace, care dă impresia unei mari forțe interioare.

Purtarea regească mai are și alte „aplicații”. Escrocii știu de mult cât de valoroasa este aparența aristocratică, fie că ea dezarmează oamenii, făcându-i mai puțin suspicioși, fie că îi intimidează, punându-i în defensivă – iar așa cum contele Victor Lustig băgase de seamă, odată pusă în defensivă, victima este cu totul pierdută. Un alt escroc faimos, Yellow Kid Weil, obișnuia și el să se prezinte drept bogătaș, luându-și, totodată, aerul nonșalant caracteristic oamenilor avuți. Chiar dacă vorbea aluziv despre cine știe ce metodă magică de a face bani, adopta o poză impunătoare, de rege, radiind și trezind încredere, de parcă ar fi fost realmente posesorul averii fabuloase pe care pretindea că ar deține-o. Fraierii îl implorau să-i coopteze în „afacere”, ca să dobândească și ei bogăția pe care el o etala atât de vizibil.

În sfârșit, pentru a veni în sprijinul metodelor și resorturilor psihologice interioare implicate în proiectarea unei imagini și conduite regești, poți recurge la elemente exterioare de strategie, care să genereze efectul dorit. În primul rând, strategia lui Columb: formulează întotdeauna pretenții îndrăznețe. Cere un preț mare și Î

nu lăsa din el. În al doilea rând, ia-ți o atitudine demnă și du-te direct la omul cu funcția cea mai mare. Acest lucru te plasează

imediat pe același nivel cu directorul executiv pe care îl sapi. Este strategia lui David față de Goliath: atacând un adversar puternic, pari și tu la fel de puternic.

În al treilea rând, fă-le câte un cadou superiorilor ierarhici. Este o strategie utilă celor care au un patron – dăruindu-i ceva acestuia, îi transmiți, în esență, că vă aflați pe picior de egalitate. Reiei, deci, vechea șmecherie „dau ca să iau”. Atunci când scriitorul renascentist Pietro Aretino și-l dorea ca patron pe ducele de Mantova, știa bine că dacă se arată slugarnic sau lingușitor, eventualul protector l-ar socoti un om lipsit de valoare. Ca atare, i-a făcut ducelui daruri, adică tablouri pictate de bunul său prieten, Tițian. Acceptându-le, ducele recunoștea, indirect, relația de egalitate dintre ei și, liniștit la gândul că are de-a face cu cineva de aceeași prestanță aristocratică, s-a arătat extrem de generos față de Aretino. Strategia cadourilor este subtilă și inteligentă: nu te coborî la a cerși – demn, soliciți doar sprijin într-un fel care implică

egalitatea a doi oameni dintre care unul se întâmplă să aibă mai mulți bani.

Nu uita: tu singur îți stabilești prețul. Cere puțin și puțin vei primi. Cere mult și vei transmite semnalul că meriți o recompensă

regească. Chiar și cei care te refuză te vor respecta pentru încrederea în tine însuți – încredere care îți va aduce beneficii ce nici cu gândul nu gândești.

Imagine: Coroana. Pune-ți-o pe cap și imaginea ta se va schimba total – vei părea liniștit și vei radia de încredere în tine însuți. Nu da vreun semn de îndoială și nu-ți pierde demnitatea atunci când porți coroana, căci altfel se va vedea că nu ți se potrivește. Va deveni limpede că este făcută pentru cineva mai merituos. Nu aștepta să fii încoronat: marii împărați se încoronează singuri.

Ultimul cuvânt: Fiecare ar trebui să fie, în felul său, un rege. Fă

astfel încât toate acțiunile tale, chiar dacă nu aparțin unui rege, să

fie, în sfera lor, vrednice de un rege. Fii sublim în fapte, nobil în gânduri și în tot ceea ce întreprinzi, arată că meriți să fii rege, deși nu ești cu adevărat. (Baltasar Gracián, 1601–1658)

CONTRAARGUMENT

Motivul afișării încrederii „regale” în sine este ieșirea din mulțime, dar dacă exagerezi, lucrurile se întorc împotriva ta. Să nu comiți niciodată greșeala de a crede că te poți ridica umilindu-i pe alții. Pe de altă parte, este întotdeauna riscant să te ridici prea sus –

devii o țintă prea lesne de atins, iar în unele împrejurări, adoptarea unei poze aristocratice se dovedește de-a dreptul periculoasă.

Carol I, regele Angliei în preajma anilor 1640, s-a confruntat cu un val de contestări profunde la adresa instituției monarhice. Pe tot cuprinsul țării au izbucnit revolte în fruntea cărora a ajuns apoi Oliver Cromwell. Dacă regele ar fi demonstrat înțelegerea stării de spirit a epocii și o minimă clarviziune, adică dacă ar fi sprijinit reformele propuse de parlament și s-ar fi arătat dispus să renunțe la unele dintre prerogativele absolutismului, cursul istoriei ar fi fost cu totul altul. În loc de aceasta, Carol și-a accentuat poza de monarh și s-a declarat ultragiat de faptul că i se îngrădea puterea și că

regalitatea de drept divin putea fi pusă în discuție de către niște supuși ai săi de rând. Atitudinea sa regească inflexibilă a jignit poporul și l-a ațâțat și mai tare în rebeliunea sa antimonarhică. Până

la urmă, Carol și-a pierdut capul – la propriu. Trebuie să înțelegi: este indicat să radiezi de încredere în tine însuți, nu de aroganță și dispreț.

În fine, este adevărat că, uneori, dobândești ceva putere dacă

afișezi un anumit fel de a fi popular, trivial chiar, fapt ce devine amuzant tocmai prin exces. Totuși, în măsura în care, ca să câștigi jocul, este nevoie să depășești limitele, ieșind în evidență din mulțime prin aceea că pari și mai vulgar (sau mai comun) decât ea, pericolul este mare: se vor găsi întotdeauna inși mai plebei ca tine, iar în etapa (sau campania) următoare, vei fi înlocuit cu ușurință de un altul mai tânăr și încă mai „popular”.

LEGEA 35

AI GRIJĂ SĂ FII ÎN LOCUL POTRIVIT

LA MOMENTUL POTRIVIT

ARGUMENT

Să nu pari niciodată grăbit – graba trădează lipsa de control asupratimpului și asupra propriei tale persoane. Prefă-te răbdător, ca și cum ai ficonvins că totul va ieși conform planurilor. Transformă-te într-unSherlock Holmes aflat pe urmele „momentului potrivit”. Adulmecă stareade spirit și așează-te călare pe valul care te va aduce la putere. Învață să

stai deoparte și să aștepți ca împrejurările să se „coacă”: abia atunci, lamomentul potrivit, intră în arenă și lovește fără cruțare.

RESPECTAREA LEGII

Pornind în viață ca profesoraș cu pregătire greu de definit întrun seminar francez oarecare, Joseph Fouché și-a petrecut cea mai mare parte din penultima decadă a secolului al XVIII-lea colindând din oraș în oraș, ca să predea matematica. În ceea ce îl privea, nu a ajuns niciodată să ia o hotărâre fermă – ori se călugărește, ori ba.

Avea planuri mai mari decât atât. A așteptat cu răbdare să-i iasă în cale norocul și și-a păstrat la îndemână toate opțiunile posibile. La izbucnirea Revoluției franceze, în 1789, Fouché și-a spus că

așteptase destul: și-a aruncat sutana, și-a lăsat părul să crească și a devenit revoluționar, căci aceasta era în spiritul vremii. Dacă ar fi pierdut ocazia și momentul, ar fi însemnat un dezastru. Dar nu le-a pierdut. S-a împrietenit cu liderul revoluționar Robespierre și și-a început ascensiunea rapidă în ierarhia noii puteri. În 1792, orașul Nantes l-a ales reprezentantul său în Convenția Națională, for creat în același an, în vederea redactării constituției republicane.

Când a sosit la Paris să-și ocupe locul în Convenție, tocmai

izbucnise conflictul deschis dintre moderați și radicalii iacobini.

Fouché a intuit că, până la urmă, niciuna din tabere nu va ieși învingătoare – puterea nu rămâne decât rareori în mâinile declanșatorilor de revoluții sau ale susținătorilor lor; puterea aparține oamenilor care pun capăt revoluțiilor. De partea acestora a hotărât să treacă.