Într-o zi, înlăcrimată, nevasta i-a zis: „Uite ce, omule, la ce bun să totcitești atâta? Mi-am trecut tinerețea spălând și cosând pentru alții și cutoate astea nu am decât o singură haină și o singură fustă de purtat, iar detrei zile nu am mâncat nimic. Mi-e foame și mi-e frig. Așa nu se maipoate!” […] Auzind aceste cuvinte, învățăcelul tomnatic a închis cartea
[…], s-a ridicat în picioare și […] fără o vorbă, a ieșit pe ușă. […] Ajuns
în centrul orașului, l-a oprit pe un domn care tocmai trecea pe acolo: „Tesalut, prietene! Cine este omul cel mai bogat de pe aici?” „Biet țărannepriceput! Nu ai auzit de Byôn-ssi, milionarul? Casa lui cu acoperiș
strălucitor de țiglă și cu douăsprezece porți este chiar la doi pași”.
Huh Saeng și-a purtat pașii către casa bogătașului. După ce a intratpe poarta cea mare, a dat de perete ușa camerei de oaspeți și i-a spusgazdei: „Am nevoie de un capital de zece mii de yang ca să-mi pornesc oafacere de comerț și vreau ca tu să-mi împrumuți acești bani.” „Prea bine,domnule, și unde să vi-i trimit?”
„La piața Ansông și să îi încredințezi unui comerciant împuternicitde mine.”
„Foarte bine, domnule. O să îi dau lui Kim, care are cea mai maredintre firmele de la Ansông. O să vi-i puteți lua de la el.”
„La revedere, domnule.”
După ce Huh Saeng a plecat, toți ceilalți oaspeți aflați în încăpere l-auîntrebat pe Byôn-ssi de ce i-a dat atât de mulți bani unui străin care arătaca un cerșetor și al cărui nume de familie nici măcar nu îl cunoștea. Darbogătașul a răspuns cu un zâmbet triumfător: „Chiar dacă era în zdrențe,s-a exprimat cu claritate și la obiect, fără să arate că s-ar fi simțit rușinatsau inferior, spre deosebire de oamenii de rând care vor să ia bani cuîmprumut ca să-și plătească alte datorii. Un asemenea ins este ori nebun,ori plin de încredere în afacerea pe care vrea s-o înceapă. Dar judecânddupă ochii săi neînfricați și după vocea răsunătoare, aș zice că este un omdeosebit, cu un creier de elită, vrednic de încrederea mea. Mă pricep la baniși mă pricep și la oameni. Adeseori, banii îl fac pe om mic, dar unul ca elvalorează bani mulți. Sunt bucuros că l-am ajutat pe un om mare să intreîn afaceri mari.”
În culisele palatelor regale din Coreea, Ha Tae-Hung, 1983
În zilele următoare, prin Roma circula un pamflet care a stârnit multe hohote de râs. Era intitulat „Testamentului elefantului Hanno”. Între altele, menționa: „Moștenitorului meu, cardinalul Santa Croce, îi las genunchii mei, ca să îmi poată imita genuflexiunile; […]. Moștenitorului meu, cardinalul Santi Qua ro, îi dau fălcile mele, ca să devoreze mai bine toate veniturile
[Bisericii] lui Cristos. […] Moștenitorului meu, cardinalul Medici, îi dau urechile mele, ca să audă mai bine ce face unul și altul. […].
Cardinalului Grassi, căruia i se dusese buhul de desfrânat, elefantul
i-a lăsat partea supradimensionată potrivită din anatomia sa. Și pamfletul continua pe același ton, fără să cruțe pe nimeni din oamenii mari ai Romei – nici măcar pe papă. Pe fiecare îl săgeta acolo unde toată lumea știa că își are punctul sensibil. Pamfletul se încheia cu niște versuri: „Ai grijă ca Aretino să-ți fie prieten/Fiindcă
în chip de dușman e dat dracului/Cu numai câteva vorbe l-ar putea distruge pe preotul cel mare/Deci, să-i ferească Dumnezeu pe toți de limba lui ascuțită”.
Teama, care întotdeauna face lucrurile să pară mai mari, dă chiptuturor închipuirilor și ia drept adevăr ceea ce se crede că ar exista îngândurile dușmanilor lor, astfel că persoanele temătoare rareori reușesc să
nu dea de necazuri reale, ivite din primejdii imaginare. […]. Iar ducele, alcărui predominant fel de a fi îl făcea să se simtă întotdeauna plin de frică
și de neîncredere, era, dintre toți oamenii pe care i-am văzut, cel maiînclinat să facă greșeli tocmai din teama de a face greșeli, privință în caresemăna cu iepurele”.
Cardinalul de Re , 1613–1679
Comentariu
Cu un singur pamflet scurt, Aretino, fiul unui cizmar sărac, servitor el însuși, și-a cucerit faima. Toată Roma a dat năvală să vadă
cine era acest tânăr îndrăzneț. Chiar și papa Leon, amuzat de tupeul său, a pus să fie căutat și, până la urmă, i-a dat o slujbă în palat. Cu timpul, a început să fie numit „Biciul” sau „pacostea prinților”, iar limba sa veninoasă i-a asigurat respectul și teama celor mari, de la regele Franței, la împăratul de pe tronul Habsburgilor.
Strategia lui Aretino este simplă: când ești atât de mic și de neînsemnat cum era David, trebuie să ataci un Goliath. Cu cât ținta e mai mare, cu atât atragi mai mult atenția asupra ta. Cu cât e mai îndrăzneț atacul, cu atât ieși mai tare în evidență și îți câștigi mai multă admirație. Lumea este plină de oameni care au gânduri cutezătoare, fără a avea și curajul de a le publica pentru a și le face cunoscute. Dă glas lucrurilor pe care le simt toți cei din jur – vocea care exprimă niște sentimente împărtășite de mai mulți este întotdeauna puternică. Alege-ți ținta cea mai spectaculoasă cu putință și pune în arc săgeata cea mai cutezătoare. Lumea se va
bucura de spectacol, iar pe cel umil și nebăgat în seamă – adică, pe tine – te va răsplăti cu glorie și putere.
CHEILE PUTERII
Cei mai mulți dintre noi suntem timizi. Vrem să evităm tensiunile și conflictele și dorim să fim agreați de toți. Se întâmplă
să ne gândim la un gest de curaj, dar doar rareori îl și facem. Ne înspăimântă consecințele, comentariile altora, ostilitatea pe care ne-am atrage-o dacă am îndrăzni să nu mai stăm „la locul nostru”
obișnuit.
Deși ne putem ascunde timiditatea prezentând-o drept grijă
față de alții, dorință de a nu face rău nimănui și de a nu jigni pe nimeni, adevărul este, de fapt, exact pe dos – suntem absorbiți de propria noastră persoană, îngrijorați în legătură cu noi înșine și cu ceea ce cred ceilalți despre noi. Cutezanța, însă, este îndreptată spre exterior și adesea îi determină pe oameni să se simtă mai relaxați, pentru că îi face să fie mai puțin timizi și mai puțin inhibați.
BĂIATUL ȘI URZICA
Un băiat care se juca pe câmp s-a urzicat. A alergat acasă, la mamalui, și i-a povestit că abia de atinsese iarba aceea rea că ea l-a și înțepat.
„Tocmai pentru că doar ai atins-o, băiete”, i-a zis mama, „de aceea te-aînțepat; data viitoare când mai dai peste o urzică, apuc-o bine cu mâna șinu vei mai păți nimic.”
Dacă tot faci ceva, măcar fă-o cu îndrăzneală.
Fabule, Esop, secolul al VI-lea, î. Hr.
Acest lucru este cât se poate de vizibil în arta seducției. Toți marii seducători au reușit prin sfruntare. Curajul lui Casanova nu consta în a aborda cu îndrăzneală femeia pe care o dorea și în a-i vorbi direct, ci în priceperea sa de a i se abandona total, convingând-o că, de dragul ei, ar fi în stare de orice, chiar de a-și risca viața, ceea ce, uneori, nici nu se dădea în lături să facă. Femeia pe care o copleșea cu atenția sa înțelegea că el nu îi ascundea nimic.
Acest lucru era infinit mai măgulitor decât complimentele. În niciun moment al seducției nu arăta vreo ezitare sau vreo îndoială, din simplul motiv că nu le simțea niciodată.
O parte a farmecului de a fi seduși o reprezintă faptul că ne simțim prinși ca de un vârtej, absorbiți în afara noastră, duși departe de dubiile obișnuite care ne pătrund în viață. În clipa când seducătorul șovăie, vraja s-a și destrămat pentru că ne dăm seama de ceea ce se petrece, de efortul său deliberat de a ne cuceri, de propria sa timiditate. Îndrăzneala îndreaptă atenția spre exterior și întreține iluzia. Nu îți lasă timp să te simți ridicol sau stânjenit. Și astfel, îi admirăm pe îndrăzneți și ne place să ne aflăm în preajma lor pentru că încrederea lor în ei înșiși este contagioasă și ne scoate din atmosfera noastră de interiorizare și de reflecție.
Puțini se nasc cutezători. Chiar și Napoleon a trebuit să-și cultive îndrăzneala pe câmpul de luptă, unde știa că era o chestiune de viață și de moarte. În societate, avea un aer stângaci și timid, dar și l-a depășit devenind ferm și îndrăzneț în toate pentru că a înțeles ce forță extraordinară are cutezanța și cum îți conferă ea dimensiuni impresionante în sensul cel mai strict al termenului (chiar unui om care, ca Napoleon, nu beneficiază de avantajul unei staturi impunătoare). Aceeași schimbare se constată și în cazul lui Ivan cel Groaznic: un băiat inofensiv devine brusc un tânăr puternic, în stare să se facă ascultat printr-un simplu gest al mâinii și să pornească
hotărât la acțiune.
