Vechiul Testament, 2 Samuel, 11–12
S-ar putea să constați că există situații în care, oferindu-te să
scoți din foc castanele, îți deschizi calea către putere – iată șiretlicul curteanului desăvârșit. Simbolul său este Sir Walter Raleigh, care, odată, și-a așternut pelerina peste o bucată de drum plină de noroi, pentru ca regina Elisabeta să nu-și murdărească pantofii. Ca scut al stăpânului sau al vreunuia dintre propriii tăi egali, pe care ții să-i protejezi de lucruri neplăcute ori de primejdii, îți poți câștiga un imens respect care, mai devreme sau mai târziu, îți va aduce dobânda meritată. Ține bine minte: dacă ajutorul pe care îl acorzi este lipsit de ostentație și nu obligă la recunoștință, ci, dimpotrivă, rămâne subtil și delicat, recompensa va fi cu atât mai solidă și mai frumoasă.
Imagine: Lăbuța de pisică. Are gheare lungi, făcute să apuce, dar și pernițe moi și mătăsoase. Prinde pisica și folosește-te de lăbuța ei ca să scoți din foc ceea ce dorești, ca să-ți zgârii dușmanul sau ca să te joci cu șoricelul înainte de a-l devora. Uneori, pisica are de suferit, dar, cel mai adesea, nu suferă deloc.
Ultimul cuvânt: Fă tot ceea ce îți place să faci, iar tot ceea ce nu îți place, fă prin alții. Adoptând metoda dintâi, îți câștigi favoarea, Î
iar adoptând-o pe cea de-a doua, ocolești adversitatea. În treburile însemnate este vorba adeseori despre răsplată și pedeapsă. Fă astfel ca de la tine să nu purceadă decât binele, iar răul de la alții.
(Baltasar Gracián, 1601–1658)
CONTRAARGUMENT
Și soluția „lăbuței de pisică”, și cea a țapului ispășitor trebuie aplicate cu mare prudență și delicatețe. Amândouă sunt niște paravane menite să ascundă implicarea ta directă în treburi nu tocmai curate. Dacă, la un moment dat, paravanul este dat deoparte și toată lumea constată că tu ești manipulatorul, păpușarul care trage sforile, jocul se schimbă total: oamenii îți vor pune în spinare și nenorociri în care nu ai avut niciun amestec. Îndată ce adevărul iese la lumină, deasupra capului tău se pregătește avalanșa.
În 1572, Caterina de Médicis, regina-mamă a Franței, conspira în vederea înlăturării amiralului Gaspard de Coligny, una dintre personalitățile de frunte ale comunității hughenoților (nume dat în Franța protestanților). Coligny se număra printre apropiații lui Carol al IX-lea, fiul Caterinei, iar aceasta se temea de influența sa asupra tânărului rege. Astfel, până la urmă a reușit să-l determine pe un membru al clanului catolic al ducelui de Guise, unul din cele mai puternice din țară, să-i aducă dorința la îndeplinire ucigându-l pe amiral.
Cu toate acestea, ea mai urzise un plan: Caterina voia ca hughenoții să dea vina pe familia de Guise și să treacă la represalii și răzbunare. Dintr-o singură lovitură, s-ar fi văzut scăpată de doi dușmani redutabili: Coligny și ducele de Guise. Lucrurile nu au mers însă conform planurilor. Asasinul și-a greșit ținta – amiralul nu s-a ales decât cu răni nu prea grave. Știind ce dușman avea în regina-mamă, era aproape sigur că tentativa de a-l ucide fusese ordonată de ea și i-a povestit totul regelui. Până la urmă, asasinatul ratat a declanșat o serie de evenimente sângeroase, de fapt, un crâncen război civil între catolici și protestanți, care a culminat cu îngrozitoarea noapte a Sfântului Bartolomeu, când au fost masacrați mii de hughenoți.
Dacă ești silit să utilizezi una dintre cele două soluții într-o situație de mare importanță, fii foarte precaut: exagerarea poate da
totul peste cap. Este preferabil să recurgi la fraieri pentru scopuri de o anvergură mai modestă, acolo unde erorile de calcul nu riscă să te distrugă.
În sfârșit, există momente când este mai avantajos să nu-ți ascunzi implicarea și să-ți recunoști responsabilitatea, asumându-ți deschis vina sau greșeala. Dacă ești și te simți sigur pe situație, uneori nu e rău să joci și rolul acesta de penitent: cu un aer plin de regret, te duci și le ceri iertare celor mai slabi ca tine – este aceeași
„piesă” regizată de regii care fac paradă de sacrificiile personale la care ar fi obligați în numele și în slujba intereselor poporului. Există
și un alt gen de împrejurări, când ții să apari ca „înger al pedepsei drepte” și să vâri teama în subalterni – „lăbuța de pisică” nu mai are niciun rost aici: ei trebuie să vadă brațul tău puternic și gestul amenințător. Totuși nu juca prea des rolul acesta, fiindcă riști să-ți atragi resentimente și ură. Mai înainte de a apuca să-ți dai seama, îți creezi o opoziție care într-o zi te-ar putea răsturna. Rămâi mai bine la soluția scoaterii castanelor din foc cu mâna altuia. E mai sigur.
LEGEA 27
EXPLOATEAZĂ NEVOIA
OAMENILOR DE A CREDE ȘI
CREEAZĂ-ȚI O ARMATĂ DE
ADULATORI
ARGUMENT
Semenii noștri au o copleșitoare dorință de a crede. Plasează-te înpunctul focal al acestei dorințe, oferindu-le o cauză în slujba căreia să seînroleze, o nouă credință căreia să i se devoteze. Cuvintele tale trebuie să
rămână vagi, dar să lase să se întrevadă un viitor plin de promisiuni. Puneaccentul pe entuziasm, în detrimentul rațiunii și logicii limpezi. Dă-lenoilor tăi adepți ritualuri pe care să le practice, pretinde-le sacrificii pecare să le facă în numele tău. În absența unei religii bine organizate și aunor cauze mărețe, noul tău sistem de idolatrie îți va conferi o puterenemaivăzută.
ȘTIINȚA ȘARLATANIEI SAU CUM SĂ-ȚI
CREEZI UN CULT, ÎN CINCI LECȚII UȘOARE
Fiind, așa cum și trebuie, în căutarea metodelor care să-ți aducă
o maximă putere cu un efort minim, vei constata că una dintre cele mai eficace este aceea de a-ți crea o „suită” de admiratori și adepți care să se uite la tine ca la o icoană. Această suită numeroasă îți oferă posibilități nelimitate de a induce în eroare, înșela și profita –
nu numai că membrii ei te vor adula, ci te vor și apăra de dușmani, în plus, însărcinându-se cu munca de atragere a mereu altor susținători câștigați pentru cauza ta, care va prinde aripi. Acest gen de putere te va înălța pe un alt tărâm: acela al infailibilității – nu vei
mai fi silit să lupți sau să recurgi la subterfugii ca să-ți impui voința.
Din moment ce ești obiectul adorației, nimeni nu te-ar putea crede capabil de greșeli.
Poate crezi că aceasta ar fi teribil de greu de realizat. În realitate, totul este foarte simplu. Ca oameni ce suntem, avem o disperată nevoie de a crede în ceva – în orice – fapt care ne face îngrozitor de naivi: nu suportăm îndoiala și nici vidul lăsat de absența unei credințe. Flutură-ne pe sub nas o nouă cauză, un elixir, o rețetă de îmbogățire rapidă, cea mai recentă descoperire tehnologică sau „ultimul strigăt” al modei curentelor artistice și gata, suntem dispuși să ne aruncăm în valuri ca să mușcăm momeala din undiță. Uită-te în urmă: numărul noilor curente, tendințe și culturi care au atras mulțimile este atât de mare, încât ar umple o bibliotecă. După câteva secole, decenii sau luni, toate par mai mult sau mai puțin ridicole, dar la vremea lor au exercitat o atracție puternică, atât de „divine” și de perfecte le vedeau toți.
Și nu numai atât. Cum suntem mereu în goană după ceva în care să credem, ne fabricăm idoli și religii din nimic. Nu lăsa să se irosească acest enorm tezaur de credulitate: transformă-te tu însuți în obiect de cult și de adorație. Fă oamenii să te divinizeze ca pe un zeu.
În această artă au excelat marii șarlatani din Europa secolelor al XVI-lea și al XVII-lea. Trăiau, ca și noi acum, într-o epocă de prefaceri. Biserica se afla în criză, științele luau avânt, iar oamenii umblau înnebuniți după stindardul unei credințe sau cauze noi.
Șarlatanii au început prin a lansa elixiruri-panaceu și scurtături (ca alchimia) spre înavuțirea rapidă. Călătoreau destul de iute dintr-un târg într-altul și, de obicei, se adresau câte unui grup restrâns, până
când au înțeles un adevăr psihologic major – cu cât era mai numeroasă mulțimea strânsă în jurul lor, cu atât le venea mai lesne să-și facă șmecheriile și s-o înșele.
Șarlatanul se urca pe o platformă de lemn și oamenii se înghesuiau pe lângă ea. În grup, indivizii devin mai înclinați spre emotivitate și, deci, mai puțin susceptibili de a gândi logic. Dacă
șarlatanul ar fi vorbit cu fiecare în parte, cu toții l-ar fi considerat caraghios și nedemn de încredere, însă adunați într-o masă, dizolvați în anonimat, nu se puteau sustrage atracției și îi consacrau o atenție vecină cu venerația. Le era deja cu neputință să-și mai „ia distanța” scepticismului. Masa suplinea cu entuziasmul ei atât
judecata insului, cât și greșelile sau lacunele șarlatanului. Pasiunea și entuziasmul se transmiteau ca o boală contagioasă, iar „neofiții”
nu ezitau să reacționeze violent dacă cineva îndrăznea să arunce vreo sămânță de îndoială. Studiind în mod conștient dinamica psihicului masei de-a lungul deceniilor de „experimente” și adaptându-se din mers acestui tip de situații ivite spontan, șarlatanii au devenit meșteri în știința atragerii și menținerii atenției unei mulțimi, transformând-o într-un public receptiv și, apoi, într-unul total cucerit și devotat.
