Ivan cel Groaznic se lupta cu o situație dilematică: cedarea în fața nobilimii ar fi dus la o distrugere sigură, dar, pe de altă parte, războiul civil ar fi avut cam același rezultat. Chiar dacă ar fi ieșit el învingător, țara s-ar fi aflat în ruină și mai divizată ca oricând. Până

atunci, în trecut, arma sa predilectă fusese atacul curajos și neașteptat. Acum, însă, o asemenea manevră s-ar fi întors împotriva sa – cu cât și-ar fi înfruntat mai cutezător dușmanii, cu atât riposta acestora ar fi fost mai cruntă.

Cel mai de seamă inconvenient al unei demonstrații de forță

este că produce resentimente și sfârșește prin a declanșa o reacție

care îți lezează autoritatea. Extrem de creativ în utilizarea resurselor puterii, Ivan a înțeles repede că unicul drum care ducea spre acel gen de victorie pe care și-l dorea era drumul unei false retrageri.

Astfel, evita să-și silească țara să adopte punctul lui de vedere. El nu obliga pe nimeni la nimic – le-a prezentat opțiunile: ori abdicarea și o anarhie garantată, ori recunoașterea puterii sale absolute. Ca să-și consolideze poziția, le-a spus clar că, în ceea ce îl privește, ar prefera să abdice: „Nu aveți decât să nu mă credeți și veți vedea ce se va întâmpla”, le-a spus. L-au crezut. Retrăgându-se doar o lună, și-a făcut țara să întrezărească tenebrele coșmarului ce s-ar dezlănțui după abdicarea sa – năvălirile tătărăști, războiul civil, foametea și pieirea (care, toate, au și căzut pe capul rușilor îndată după moartea lui Ivan, în epoca numită „a nenorocirilor”).

Îndepărtarea și dispariția constituie metode clasice de a ține jocul opțiunilor sub control. Le permiți oamenilor să-și dea seama de haosul ce s-ar instala după plecarea ta și apoi îi lași să „aleagă”: ori stau deoparte, iar voi suportați consecințele, ori revin, dar în condițiile dictate de mine. Aplicând această metodă de controlare a opțiunilor, oamenii o vor prefera pe aceea care îți conferă puterea, pentru că alternativa este prea înspăimântătoare pentru a fi acceptabilă. Le forțezi mâna, dar indirect – le acorzi dreptul de a alege. Ori de câte ori simt că beneficiază de libertatea opțiunii, oamenii cad mai lesne în capcana pe care le-o întinzi.

RESPECTAREA LEGII (II)

Ninon de Lenclos, faimoasa curtezană din Franța secolului al XVII-lea, era de părere că viața pe care o ducea își avea plăcerile ei.

Amanții săi proveneau din familia regală și din marea nobilime, o plăteau bine, o distrau cu spiritul și cultura lor aleasă, îi satisfăceau destul de exigentele ei pretenții erotice și o tratau aproape ca pe o egală. Un asemenea trai era de departe mai plăcut decât o căsnicie.

Totuși, în 1643, Ninon și-a pierdut mama și, la vârsta de douăzeci și trei de ani, a rămas singură pe lume, fără familie, fără zestre și fără

niciun mijloc de subzistență. Cuprinsă de panică, a intrat într-o mănăstire, întorcând spatele iluștrilor săi adoratori. Un an mai târziu, a părăsit mănăstirea și s-a mutat la Lyon. Când, în 1648, a revenit, în sfârșit, la Paris, aceștia s-au înghesuit cu toții, la ușa ei,

mai numeroși ca oricând, pentru că femeia era într-adevăr pe cât de fermecătoare, pe atât de spirituală și tuturor le fusese foarte dor de ea.

Au descoperit repede însă că Ninon își schimbase vechile deprinderi și își stabilise un nou sistem de opțiuni. Ducii, seniorii și prinții care doreau să o răsplătească cu bani puteau continua să o facă, dar nu mai hotărau ei regulile jocului; curtezana urma să

aparțină doar celui ales de ea și în momentul ales de ea, după bunul ei plac. Banii pe care i-i ofereau nu le asigurau nicio garanție –

numai o șansă. Dacă ea nu era dispusă să facă amor cu unul sau cu altul decât o dată pe lună, decizia ei rămânea definitivă.

Bărbații care nu doreau să fie ceea ce Ninon numea plătitori nu aveau decât să îngroașe rândurile din ce în ce mai numeroase ale grupului de (tot după expresia ei) martiri – adică cei ce o vizitau mai cu seamă ca prieteni, pentru a se bucura de replicile ei scânteietoare, de talentul ei de cântăreață la lăută sau de compania celor mai strălucite minți ale vremii, între care Molière, La Rochefoucauld și Saint-Évremond. Martirii beneficiau și ei, totuși, de o șansă: în mod periodic, Ninon îl alegea pe unul dintre ei ca favorit, situație ce îi asigura dreptul de a-i fi iubit fără a o plăti și căruia i se dăruia loial atâta timp cât dorea ea – o săptămână, câteva luni, rareori mai mult. Un plătitor nu putea aspira la rangul de favorit, iar martirii nu aveau nici ei certitudinea de a promova până

la această situație privilegiată, riscând să rămână martiri o viață

întreagă. Poetul Charleval, de pildă, nu a fost niciodată amantul lui Ninon, dar nu a încetat nicicând s-o viziteze – nu putea trăi fără

prezența ei.

MINCINOSUL

A fost odată ca niciodată un rege al Armeniei care, curios din fire și încăutarea unei distracții noi, și-a trimis heralzii de-a lungul și de-a latulțării ca să dea citire proclamației ce urmează: „Către tot poporul! Oricaredintre voi poate dovedi că este cel mai mare mincinos din Armenia vaprimi un măr cu totul și cu totul de aur din mâinile măriei-sale, regeleînsuși”.

La palat, au început să se adune o mulțime de oameni veniți dinfiecare târg și din fiecare cătun din țară, inși de toată mâna, prinți,negustori, țărani, popi, bogătani și sărăntoci, înalți și scundaci, burtoși și

pirpirii. Țara nu ducea lipsă de mincinoși și fiecare i-a spus regeluipovestea sa. Numai că, asemenea tuturor conducătorilor, acestuia îi fusesedat să audă tot felul de minciuni și niciuna dintre cele ascultate acum nu aizbutit să-l convingă că ar fi cea mai gogonată.

Regele începuse să se plictisească de noua sa distracție și se gândea să

pună capăt întrecerii mincinoșilor fără să desemneze câștigătorul, cândînaintea lui s-a ivit un amărât îmbrăcat în zdrențe, care ținea sub braț unulcior mare de lut:

„Ce pot face pentru tine, omule?”, a întrebat măria-sa.

„Sire”, a zis săracul oarecum uimit, „păi, măria-ta nu-și mai duceaminte? Îmi ești dator un ulcior de galbeni și am venit să-mi iau înapoidatoria.”

„I-auzi! Da’ știu că ești cel mai mare mincinos din lume!” a exclamatregele. „Nu-ți sunt dator cu nimic!”

„Cel mai mare mincinos din lume, zici?”, a răspuns săracul. „Păiatunci, dă-mi mărul de aur!” Pricepând că omul încerca să-l păcălească,regele a început să dea din colț în colț. „Nu, nu! Nu ești mincinos!”

„Atunci, sire, să-mi dai banii pe care mi-i datorezi”, a spus săracul.

Regele a înțeles dilema în care se afla și i-a dat mărul de aur.

Povești și fabule din folclorul armean, repovestite de Charles Downing, 1993

Pe măsură ce înalta societate a auzit despre acest nou „sistem”, Ninon a devenit ținta unei ostilități intense. Faptul că răsturnase raporturile ei cu clienții a scandalizat-o pe regina-mamă și, odată cu aceasta, întreaga curte. Spre marele lor necaz, însă, noua situație nu i-a descurajat deloc pe adoratori – dimpotrivă, numărul lor a sporit, iar dorința i-a înflăcărat și mai tare. Ajunseseră să se considere onorați să facă parte dintre plătitori și s-o ajute pe Ninon să trăiască

pe picior mare, să-și păstreze salonul unde se întâlneau personalitățile cele mai sclipitoare, s-o însoțească uneori la teatru și să se bucure de plăcerile iatacului atunci când dorea ea. De un statut încă și mai distins beneficiau martirii, cei care se aflau în compania lui Ninon fără a o plăti și puteau trage speranța, oricât de îndepărtată că, într-o zi, vor deveni favoriți. Această șansă posibilă

îi îmboldea pe mulți tineri aristocrați, mai ales că se răspândise zvonul că nicio curtezană nu o întrecea în arta amorului. Astfel, însurați și holtei, bătrâni și tineri, se lăsau prinși în plasa curtezanei

și optau pentru una dintre cele două variante oferite, care, ambele, îi aduceau acesteia satisfacția dorită.

Comentariu

Acest fel de viață îi conferea lui Ninon o putere ce îi era refuzată femeii căsătorite, dar presupunea, ce-i drept, unele primejdii clare. În esență, bărbatul care întreținea o femeie avea asupra ei un drept de proprietate; el hotăra când o întâlnește și, mai târziu, când o părăsește definitiv. Pe măsură ce îmbătrânea, opțiunile femeii se restrângeau – din ce în ce mai puțini erau bărbații dispuși s-o aleagă. Pentru a nu-și sfârși zilele în mizerie, ea era silită să adune bani în tinerețe. Legendara lăcomie a curtezanelor reflecta, așadar, o necesitate practică, deși le făcea mai puțin tentante, întrucât, pentru un bărbat, iluzia de a fi dorit contează foarte mult și ideea că ar fi acceptat numai pentru banii săi riscă să-l îndepărteze. Prin urmare, bătrânețea reprezenta coșmarul curtezanelor, obligate să facă față unei sorți cât se poate de grele.

Ninon de Lenclos avea oroare de orice formă de dependență.

Deja cunoscuse gustul egalității cu adoratorii ei și nu se mai putea resemna să accepte o perspectivă atât de dezgustătoare. În mod destul de straniu, noul sistem pus la punct de ea părea să-i satisfacă

și pe clienți la fel de mult pe cât o mulțumea pe ea.

Plătitorii trebuiau într-adevăr să plătească, dar faptul că Ninon nu-i primea în alcov decât când voia le crea o tensiune erotică pe care nu le-o oferea nicio altă curtezană și le flata orgoliul – le ceda pentru că dorea să le cedeze. În ceea ce îi privea, scutiți de

„întinarea” obligației de a scoate banul, martirii se simțeau superiori. Ca membri ai fraternității de admiratori ai lui Ninon, puteau căpăta și ei într-o zi darul atât de râvnit de a-i deveni favoriți. În sfârșit, Ninon nu silea pe nimeni să intre într-o categorie sau alta. Ei înșiși o „alegeau” pe aceea pe care o preferau – libertate de natură să le întrețină iluzia orgoliului masculin.

Iată ce putere izvorăște din faptul că oamenii pot opta – sau, mai degrabă, au impresia că ar opta – când, în realitate, joacă numai cu cărțile pe care li le-ai servit tu. Dacă alternativele stabilite de Ivan cel Groaznic implicau un anumit risc (una dintre opțiuni presupunea pierderea puterii), Ninon a creat o situație în care

oricare ar fi fost alegerea, ea însăși continua să fie în avantaj. De la plătitori primea banii necesari întreținerii salonului, iar prin martiri, își asigura puterea cea mai mare: se înconjura de un stol de admiratori, de un adevărat harem masculin, de unde putea să-și aleagă iubiții.

Totuși sistemul depindea de un element cheie: posibilitatea, oricât de vagă și de îndepărtată, ca un martir să parvină la rangul de favorit. Iluzia bogățiilor, gloriei sau satisfacției erotice care, într-o bună zi, ar putea să se reverse asupra victimei tale constituie momeala irezistibilă ce trebuie să însoțească lista opțiunilor. Oricât ar fi de slabă, speranța aceasta îi va determina pe oameni să accepte situațiile cele mai ridicole, pentru că le asigură atât de importanta șansă de a-și împlini visul. Iluzia alegerii întrețesută cu promisiunea unui viitor plin de lucruri bune va aduce în plasa ta ispititoare până

și pe cea mai încăpățânată dintre victime.

J. P. Morgan, Sr. i-a spus odată unui bijutier pe care îl cunoștea că

dorea să cumpere un ac de cravată cu perle. După numai câteva săptămâni,bijutierul a văzut o perlă splendidă, i-a făcut o montură pe măsură, aîmpachetat-o și i-a trimis-o împreună cu nota de plată, care se ridica lacinci mii de dolari A doua zi, pachetul i-a fost returnat. Pe biletul ce îlînsoțea, Morgan scrisese: „Îmi place acul, dar nu îmi place prețul. Dacă