Talleyrand știa să amplifice aura de putere care îl înconjura aplicând această „tehnică” în viața de fiecare zi. Nu i-a plăcut niciodată să se epuizeze muncind, așa încât îi punea pe alții la treabă – avea oamenii lui care să adune informații, să studieze situația, să elaboreze analize detaliate. O dată ce trudeau aceștia, el nu părea nicicând să depună vreun efort. Atunci când informatorii

săi îi aduceau la cunoștință că urma să se petreacă un anumit eveniment, obișnuia să lanseze prin saloane, în cursul câte unei conversații, faptul că „simțea” iminența acestuia. Rezultatul era că

oamenii îl luau drept profet. Laconismul său ambiguu și sibilinic, replicile sale pline de spirit reușeau întotdeauna să rezume perfect orice situație, dar ele se bazau pe investigații îndelungi și pe multă

gândire. Celorlalți membri ai guvernului, ba chiar și lui Napoleon, Talleyrand le crease impresia unei puteri imense – un efect întemeiat în întregime pe aparenta ușurință cu care realiza tot ceea ce realiza.

Există și un alt motiv menit să te îndemne să-ți camuflezi

„rețetele” și trucurile: acela că destăinuindu-le tuturor, îți ajuți dușmanii și le dai idei asupra metodelor de care să se folosească

împotriva ta. Astfel îți pierzi avantajele ce ți le asigură tăcerea.

Avem cu toții dorința ca lumea întreagă să afle despre isprăvile noastre. Tindem să revendicăm pentru orgoliul nostru aplauzele meritate de eforturile inteligenței, ba s-ar putea, uneori, să simțim și nevoia compasiunii la care ne-ar îndreptăți truda necesară unei realizări atât de desăvârșite.

Învață să-ți înfrânezi acest impuls de a vorbi mai mult decât trebuie, pentru că efectele lui sunt adesea contrarii celor scontate.

Ține bine minte: cu cât acțiunile tale sunt mai învăluite în mister, cu atât puterea ta pare mai redutabilă. Se creează impresia că tu și numai tu ești capabil de o atare realizare, iar aparența că deții un asemenea „dar” unic constituie o imensă sursă de putere. În sfârșit, cum totul pare să-ți reușească fără efort și ca de la sine, lumea va trage concluzia că, dacă ai dori să-ți dai o oarecare osteneală, ai izbuti să înfăptuiești lucruri încă și mai uimitoare. Aceasta va trezi nu numai admirație, ci și o anumită doză de teamă. Disponibilitățile tale nu sunt epuizate – nimeni nu le poate calcula limitele.

Imagine: Un cal de curse. De aproape, îi vedem mușchii încordați în efortul alergării, respirația dureros de grea și de accelerată. De departe însă, de la distanța de unde stăm și privim cursa, nu percepem decât grația armonioasă a animalului și plutirea sa ușoară prin aer. Ține-i pe ceilalți la depărtare și nu vor vedea decât ușurința și eleganța cu care te miști.

Ultimul cuvânt: Căci oricare ar fi fapta, oricât de obișnuită, pe

care [nonșalanța] o întovărășește, ea nu numai că arată priceperea celui ce o împlinește, ci, foarte adesea, îl face să pară cu mult mai mare decât este el cu adevărat. Aceasta pentru că îi îndeamnă pe cei de față să creadă că un om în stare să înfăptuiască atâtea lucruri cu atâta ușurință trebuie să fie înzestrat cu calități încă și mai mari decât are el în realitate. (Baldassare Castiglione, 1478–1529) CONTRAARGUMENT

Misterul cu care îți înconjuri acțiunile trebuie și el să pară

întâmplător, necăutat. Prea mult zel în a-ți ascunde opera dă

naștere la o imagine neplăcută, aproape de paranoia, de parcă îți iei jocul prea în serios. Houdini avea grijă să-și păstreze secretele ca în joacă, creând impresia că și acest lucru făcea parte din spectacol. Nu arăta niciodată, nimănui, o realizare nefinisată, deși, dacă exagerezi în efortul de a o ține în taină, vei ajunge să semeni cu Pontormo, pictorul care și-a petrecut ultimii ani ai vieții ascunzându-și frescele de ochii tuturor și nu a izbutit altceva decât să alunece pe panta nebuniei. Nu-ți pierde nicio clipă simțul umorului și al autoironiei.

Totuși, există unele împrejurări în care etalarea „bucătăriei”

muncii tale se poate dovedi utilă. Totul depinde de gustul publicului și de epocă. P. T. Barnum a înțeles că oamenii vremii sale doreau să se simtă implicați în spectacolele organizate de el și că îi amuza să le afle resorturile tainice, în parte, poate, pentru că

demascarea unor indivizi care își țineau ascunse sursele de putere se potrivea, implicit, cu spiritul democratic al americanilor. Publicul îi aprecia și remarcabilul simț al umorului, ca și sinceritatea.

Barnum a mers până la capăt și a dat publicității toate detaliile de culise în paginile popularei sale autobiografii, care a apărut chiar pe când omul se găsea pe culmile gloriei.

Atâta timp cât dezvăluirea parțială a secretelor și metodelor tale este plănuită cu grijă și nu pornește din nevoia ta necontrolată de a-ți da drumul la gură, ea constituie cea mai inteligentă dintre stratageme. Astfel le dai celorlalți iluzia superiorității și a implicării, deși o mare parte din ceea ce faci le rămâne de nepătruns.

LEGEA 31

NU LĂSA JOCUL SĂ-ȚI SCAPE DE

SUB CONTROL: DETERMINĂ-I PE

CEILALȚI SĂ JOACE CU CĂRȚILE PE

CARE LI LE SERVEȘTI TU

ARGUMENT

Pe oameni cel mai bine îi manipulezi atunci când le dai impresia că aulibertatea de a alege: numai astfel se vor simți stăpâni pe situație, deși, înrealitate, nu sunt altceva decât niște simple marionete ale căror sfori seaflă în mâna ta. Prezintă-le doar opțiuni favorabile ție, astfel ca, indiferentpe care dintre ele o aleg, interesele tale să fie bine servite. Obligă-i să sehotărască pentru cel mai mic dintre două rele, ambele slujind scopului tău.

Pune-i cu spatele la zid și fă-i să-și recunoască dilema fără ieșire.

RESPECTAREA LEGII (I)

Încă din primii săi ani de domnie, țarul Ivan al IV-lea, ulterior numit „cel Groaznic”, s-a confruntat cu o realitate dură: țara avea o disperată nevoie de reforme, dar el nu deținea puterea necesară

aplicării lor. Libertatea de decizie a monarhului era îngrădită de nobilimea rusă în posesia căreia se afla pământul și dreptul de a dispune după plac de viața țăranilor terorizați.

În 1553, la vârsta de douăzeci și trei de ani, Ivan a căzut bolnav.

Zăcând, pierit, pe patul de suferință, le-a cerut nobililor să-i jure credință și să se supună fiului său, care avea să le devină următorul țar. Unii au șovăit, alții au refuzat s-o facă. Atunci și acolo, Ivan a înțeles că era neputincios în fața lor. S-a însănătoșit, dar lecția aceasta nu a uitat-o niciodată: „boierii” erau dușmanii lui și voiau să-l distrugă. Într-adevăr, în cursul anilor următori, mulți dintre

aceștia, unii chiar foarte puternici, au fugit căutând adăpost la dușmanii cei mai aprigi ai Rusiei, în Polonia și în Lituania, de unde complotau să revină și să-l scoată din domnie. Până și cel mai apropiat prieten al său, prințul Andrei Kurbski, s-a întors pe neașteptate împotriva sa și, în 1564, a plecat în Lituania, transformându-se în dușmanul său cel mai puternic și mai de temut.

Atunci când Kurbski a început să strângă trupe pentru a invada Rusia, dinastia țarului se găsea într-o situație mai precară ca oricând. Cu nobilii emigrați concentrați la apus, plănuind invazia și detronarea țarului, cu hoardele tătărăști îngrămădindu-se dinspre răsărit să-i calce hotarele și boierii turbulenți din interiorul acestora, Rusia cea atât de întinsă era aproape cu neputință de apărat. În oricare direcție și-ar fi îndreptat atacul, Ivan se expunea, vulnerabil, loviturilor unui alt dușman. Unui asemenea balaur cu mai multe capete nu i-ar fi putut face față decât dacă ar fi deținut puterea absolută. Or el era departe de a o deține.

Și-a clocit planul până în dimineața de 3 decembrie a anului 1564, când moscoviților abia treziți din somn le-a fost dat să vadă

ceva ce nu mai văzuseră nicicând: în piața din fața Kremlinului erau adunate sute de sănii încărcate cu bogățiile care făceau parte din averea țarului și cu provizii pentru întreaga curte. Fără a-și crede ochilor, oamenii au stat și s-au uitat cum țarul și curtenii s-au suit în sănii și au plecat. Refuzând să dea vreo explicație, Ivan s-a stabilit într-un sat, la sud de capitală. Vreme de o lună întreagă, Moscova a fost cuprinsă de un soi de teroare, întrucât moscoviții se temeau că

țarul îi părăsise, lăsându-i pradă nobililor însetați de sânge.

Prăvăliile și-au tras obloanele și, zi de zi, mulțimea gălăgioasă

adunată pe străzi își sporea numărul. În sfârșit, pe 3 ianuarie 1565, a sosit o scrisoare din partea țarului, în care acesta spunea că nu mai putea suporta trădările boierilor și că, odată pentru totdeauna, se hotărâse să abdice.

Citită cu glas tare în piață, scrisoarea a avut un efect uimitor: oamenii de toată mâna au început să dea vina abdicării țarului pe boieri, drept care au ieșit pe străzi, iar furia lor dezlănțuită a băgat groaza în întreaga nobilime. Curând, s-a alcătuit o delegație cuprinzând reprezentanți ai bisericii, nobililor și norodului, care s-a pornit la drum către cătunul lui Ivan, ca, în numele sfântului pământ al Rusiei, să-l implore să se reîntoarcă pe tron. Țarul i-a

primit, dar nu și-a schimbat hotărârea. Totuși, după câteva zile în care le-a ascultat rugămințile, le-a oferit supușilor săi posibilitatea de a alege: ori îi recunoșteau puterea absolută de a guverna după

cum voia, fără amestecul boierilor, ori nu aveau decât să-și găsească

alt țar.

Cancelarul german Bismarck ajunsese în culmea furiei din pricinacriticilor repetate ale lui Rudolf Virchow (medic și politician germanliberal) și și-a trimis martorii la el să-i comunice că îl provoca la duel. Încalitatea mea de parte provocată la duel, am dreptul să aleg armele, iar eule voi alege pe acestea”, a răspuns Virchow, ridicând doi ditamai cârnații,aparent identici. Unul este infectat cu niște microbi ucigători; celălalt esteun cârnat obișnuit. O las pe Excelența-Sa să aleagă ce cârnat preferă să

mănânce, iar eu îl voi mânca pe celălalt”. Secunzii s-au întors aproapeimediat aducând mesajul prin care cancelarul anunța că a decis să anulezeduelul.

Cărțulia de doi bani a anecdotelor, Clifton Fadiman, ed., 1985

Pusă în fața alternativei război civil – despotism, aproape fiecare categorie socială rusă a „optat” pentru consolidarea puterii țarului, pentru rechemarea lui Ivan la Moscova și reinstaurarea legii și ordinii. În februarie, întâmpinat cu mare bucurie, țarul a revenit în capitala sa. Rușii nu au mai putut să se plângă de comportamentul său tiranic – îi acordaseră ei înșiși această putere discreționară.

Comentariu