valabilitatea și azi – aceia dintre noi care gândesc departe și își urmăresc cu răbdare țelurile, îndeplinindu-le, capătă un aer de

oameni cu puteri supraumane.

Întrucât prea mulți rămân prizonierii clipei prezente pentru a reuși să-și facă planuri atât de clarvăzătoare, capacitatea de a ignora pericolele și tentațiile imediate se traduce prin putere – adică

rezistență în fața a ce se întâmplă, pe măsură ce se întâmplă și, în loc de aceasta, capacitatea de a face un pas înapoi, cu gândul la curentul mai vast al evenimentelor, la ceea ce se petrece dincolo de imediata proximitate. În majoritatea lor, semenii noștri trăiesc cu impresia că ar desluși viitorul și că și-ar elabora planuri de perspectivă. De regulă, își fac iluzii – își iau dorințele drept realitate viitoare, se gândesc la ceea ce ar vrea să fie și cred că asta este ceea ce se va și întâmpla. Proiectele lor sunt vagi și se întemeiază pe imaginație mai degrabă decât pe analiza faptelor reale. Acești oameni își închipuie, poate, că planifică totul până la capăt când, de fapt, nu fac decât să se concentreze asupra finalului fericit visat, lăsându-se înșelați de forța propriei lor dorințe.

În anul 415 î. Hr., vechii atenieni au atacat Sicilia, convinși că

această expediție le va aduce bogăție, putere și glorie, punând capăt celor șaisprezece ani de război peloponeziac. Nici nu s-au gândit că

o invazie la o atât de mare depărtare de casă ar putea fi riscantă. Nu au prevăzut că sicilienii aveau să lupte cu o și mai mare îndârjire pentru că se aflau în țara lor, nici că toți dușmanii Atenei se vor coaliza împotriva ei și nici că războiul s-ar putea extinde pe mai multe fronturi, risipindu-le forțele. Campania siciliană a fost un dezastru total și a dus la distrugerea uneia dintre cele mai vechi civilizații din lume. Atenienii se lăsaseră conduși de sentimente, nu de rațiune: nu văzuseră decât ocazia de a se acoperi de glorie, fără

să perceapă și pericolele ce îi pândeau în depărtare.

Cardinalul de Re , memorialistul francez din secolul al XVII-lea care se mândrea cu talentul său de a pătrunde în tainele gândirii și intrigilor omenești, înțelegând motivele celor mai multe eșecuri, a analizat și acest fenomen. În timpul unei rebeliuni îndreptate împotriva monarhiei franceze în 1651, tânărul rege Ludovic al XIV-lea și curtea sa au părăsit Parisul în mare grabă și și-au stabilit reședința într-un palat din afara capitalei. Prezența regelui atât de aproape de cartierul general al rebeliunii devenise o povară

cumplită pentru conspiratori, astfel încât au răsuflat ușurați, ceea ce, mai târziu, s-a dovedit a le fi fost fatal, totuși, pentru că absența din Paris a curții îi asigura monarhului un mai mare spațiu de

manevră. După cum avea să scrie ulterior cardinalul de Re : „Cea mai obișnuită dintre cauzele greșelilor pe care le fac oamenii este că

se tem prea mult de primejdia apropiată și nu destul de aceea îndepărtată”.

Pericolele îndepărtate, care abia se întrevăd la distanță – pe acestea dacă am putea să le vedem conturându-se, câte erori am reuși să evităm! La câte planuri am renunța imediat, dacă ne-am da seama că ocolind un risc mic, ne asumăm unul mare! Puterea constă

în mare parte nu atât în ceea ce faci, cât în ceea ce nu faci – acțiunile acelea pripite și prostești, de la care te abții înainte ca ele să te ducă

la pierzare. Planifică totul, în cele mai mici amănunte înainte de a trece la fapte: nu lăsa ca niște proiecte vagi să-ți creeze dificultăți.

Oare acest lucru va avea consecințe nedorite? Nu cumva îmi atrag alte noi dușmănii? Oare se va ivi altcineva care să profite de pe urma strădaniei mele? Sfârșiturile nefericite sunt mult mai frecvente decât cele fericite – nu te lăsa amăgit de finalul aurit din mintea ta.

Alegerile din Franța anului 1848 s-au redus, în ultimă instanță, la lupta dintre Louis Adolphe Thiers, omul ordinii, și generalul Louis Eugène Cavaignac, demagogul dreptei. Când Thiers și-a dat seama că nu mai avea cine știe ce șanse să câștige această cursă cu miză enormă, a început să caute o soluție. Privirea i-a căzut pe Louis-Napoleon Bonaparte, nepotul marelui Napoleon, un modest deputat. Acest Bonaparte părea cam sărăcuț cu duhul, dar numai numele său și tot era suficient să-i asigure alegerea într-o țară

însetată de dorința de a avea un conducător puternic. Avea să fie marioneta lui Thiers și, în cele din urmă, putea fi înlăturat fără

probleme. Prima parte a planului s-a desfășurat exact după cum fusese stabilit, iar Napoleon-nepotul a fost ales cu o confortabilă

diferență de voturi. Din păcate pentru el, lui Thiers i-a scăpat din vedere un lucru simplu: că acest „sărăcuț cu duhul” era de fapt un ambițios fară margini. Trei ani mai târziu, Louis-Napoleon a dizolvat parlamentul, s-a proclamat împărat (Napoleon al III-lea) și a condus Franța vreme de optsprezece ani, spre oroarea lui Thiers și a partidului său.

Finalul contează. Finalul este totul. Aici se încheie acțiunea care determină cui îi revin gloria, banii, premiul. Această încheiere trebuie să fie plănuită cu o limpezime de cristal și este necesar să nu o pierzi din vedere nici măcar o clipă, după cum la fel de necesar

este și să găsești o modalitate de a-i respinge pe vulturii care îți dau târcoale prin văzduh, încercând să-ți fure prada. În plus, trebuie să

anticipezi numeroasele crize ce ar putea apărea pe parcurs, situații în care ai fi tentat să improvizezi. Bismarck nu s-a expus unor asemenea pericole pentru că a plănuit totul până la capăt, nu și-a modificat direcția în cursul crizelor ivite și nu a îngăduit nimănui să-i fure gloria. O dată ce și-a atins țelul fixat din capul locului, s-a retras sub carapace, ca o broască țestoasă. Un atât de solid autocontrol te aseamănă cu zeii.

Dacă îți calculezi jocul cu câteva mutări înainte și îți planifici totul până la capăt, nu vei mai cădea în ispita emoțiilor sau în cea a improvizației. Claritatea planului te va elibera de neliniștea și de nebulozitatea care constituie cauzele esențiale ale eșecului celor mai mulți dintre cei neînstare să-și încheie cu bine acțiunile. Ai în fața ochilor capătul drumului și nu te abați niciodată de la traseul stabilit.

Imagine: Zeii din Olimp. Privind de sus, dintre nori, faptele oamenilor, ei știu dinainte sfârșitul tuturor viselor mari, care aduc dezastru și tragedie. Zeii stau și râd de noi – de neputința noastră de a vedea dincolo de clipa prezentă și de felul în care ne amăgim singuri.

Ultimul cuvânt: Cu cât este mai lesne să stai întotdeauna deoparte decât să ieși din joc! Ar trebui să facem pe dos decât trestia, care, atunci când răsare, își azvârle în sus o tulpină lungă și dreaptă, dar mai apoi, ca și cum ar fi istovită, […] își adaugă mai multe noduri tari, arătând că nu mai are vigoarea și voința dintâi. S-ar cuveni să purcedem încetișor și cu minte, păstrându-ne suflarea pentru clipa bătăliei și loviturile puternice pentru încheierea trebii la care am pornit. La început, noi suntem cei care stăpânim lucrurile și le păstrăm în puterea noastră, însă cât de ades se întâmplă că, o dată ce sunt puse în mișcare, ajung să ne stăpânească ele pe noi și să

ne atragă în vârtejul lor. (Montaigne, 1533–1592)

CONTRAARGUMENT

Orice strateg știe prea bine că fiecare plan trebuie să dispună de

variante alternative și de un mare grad de flexibilitate, Acest,

„clișeu” este, desigur, adevărat. Dacă te baricadezi înăuntrul unui plan prea rigid, vei fi incapabil să faci față unor schimbări bruște de situație. Odată ce ai examinat posibilitățile viitoare și ai decis care ți-e obiectivul, trebuie să elaborezi și variantele B, C, D etc., ca să

rămâi deschis oricărei noi evoluții a evenimentelor și să-ți atingi scopul propus pe alte trasee.

Cu toate acestea, cei mai mulți oameni pierd mai puțin din cauza hiperplanificării și rigidității decât prin imprecizie și prin tendința lor de a improviza, după împrejurări. Nu prea are rost să

căutăm un contraargument la această lege – nu poate ieși nimic bun dacă refuzi să pătrunzi cu gândul cât mai departe în viitor și să pui totul la cale cu atenție, de la început până la sfârșit. Dacă ești în stare să gândești cu suficientă claritate și să dai dovadă de suficientă

prevedere, vei înțelege că viitorul este nesigur și că se cuvine să te arăți flexibil și adaptabil. Dar această libertate nu ţi-o pot garanta decât două lucruri: un obiectiv clar, bine stabilit și un plan de perspectivă.

LEGEA 30

LASĂ-I PE OAMENI SĂ CREADĂ CĂ

FACI TOTUL FĂRĂ EFORT

ARGUMENT

Tot ceea ce faci trebuie să pară natural, realizat fără efort. Munca șipregătirea pe care le-ai investit în succesele tale, stratagemele inteligentede care ai uzat trebuie ascunse cu grijă. Atunci când acționezi, fă-o relaxat,dând impresia că ești capabil de fapte încă și mai mari. Rezistă tentației dea dezvălui câtă strădanie ai depus – odată cunoscută, ea nu ar face decât să

dea naștere la întrebări. Nu învăța pe nimeni șiretlicurile tale, altfel te veitrezi că învățăceii tăi le folosesc chiar împotriva ta.

RESPECTAREA LEGII (I)

Ceremonia japoneză a ceaiului numită Cha-no-yu, adică „apă

fierbinte pentru ceai”, își are originile în vremurile străvechi, dar a ajuns să atingă culmile rafinamentului în secolul al XVI-lea, sub îndrumarea unui celebru practicant al acestei adevărate arte-filosofie, Sen no Rikyu. Deși nu descindea dintr-o familie nobilă, Rikyu a dobândit o mare putere, devenind maestrul de ceai preferat al împăratului Hideyoshi și un sfătuitor de seamă al acestuia în chestiuni de estetică și chiar de politică. În ceea ce îl privea pe Rikyu, secretul succesului consta în naturalețe, în tăinuirea străduinței aflate în spatele unei realizări.

Într-o zi, Rikyu și fiul său s-au dus la o cunoștință pentru a lua parte la ceremonia ceaiului. Când s-au apropiat, băiatul a remarcat că poarta cea frumoasă, cu aspect străvechi, de la casa gazdei îi dădea locuinței un puternic aer de singurătate. Tatăl i-a răspuns:

„Nu cred. Pare să fi fost adusă de la vreun templu de departe, de la munte, și efortul de a o fi transportat până aici să fi costat o mulțime

de bani”. Dacă stăpânul casei și-a dat atâta osteneală pentru o poartă avea să se vadă la ceremonia ceaiului – și, într-adevăr, Sen no Rikyu s-a simțit silit să plece devreme, nemaiputând îndura afectarea și efortul insuficient de bine ascunse.

Într-o altă seară, pe când își lua ceaiul în casa unui prieten, Rikyu și-a văzut gazda ieșind afară: la lumina unui lampion care risipea bezna, a tăiat un fruct dintr-un lămâi și l-a adus înăuntru.

Acest lucru l-a fermecat pe maestru – omul avusese nevoie să dea o savoare în plus mâncării oferite și, în chip spontan, se dusese să ia o lămâie. Dar când le-a servit fructul cu o prăjitură din orez de Osaka, Rikyu a înțeles că tăierea din pom a lămâii fusese plănuită dinainte, ca să completeze prin frumusețea gestului acesta „firesc”

costisitoarea delicatesă pusă pe masă. Numai că gestul își pierduse aerul spontan – nu mai era altceva decât o cale prin care gazda ținuse să-și dovedească subtilitatea. Prin această „scăpare”, dezvăluise câtă osteneală își dădea ca totul să iasă bine. Maestrul văzuse destul: a refuzat politicos prăjitura, s-a scuzat și a plecat.