Noua ta identitate îți va sluji drept armură tocmai pentru ea nu te implică direct – nu mai este vorba despre tine însuți, ci despre un
„costum” ce poate fi pus sau scos, după dorință. Nu ai nevoie de implicare personală. În plus, noua ta identitate te va singulariza, conferindu-ți o forță scenică mult sporită. Te vor putea vedea și auzi chiar spectatorii din ultimele rânduri, iar cei din față nu vor mai înceta să se minuneze de atâta îndrăzneală.
Oare nu vorbesc oamenii în societate despre cutare, că ar fi un mareactor? Ei nu vor să spună că insul simte, ci că excelează în a simula niștesimțiri pe care nu le încearcă absolut deloc.
Denis Diderot, 1713–1784
CHEILE PUTERII
Personalitatea ta nativă nu este neapărat și cea reală. Pe lângă
acele caracteristici moștenite, părinții, prietenii, colegii te-au ajutat să te „formezi”. Datoria prometeică a oamenilor puternici este aceea de a prelua controlul asupra acestui proces, de a înceta să le mai permită altora să-i modeleze și să-i încătușeze între niște limite.
Re-creează-te singur devenind o personalitate puternică. Pe lista celor mai plăcute lucruri din viață, la loc de frunte trebuie să
figureze această muncă asupra propriei tale „materii” interioare, tu
ești olarul și tot tu, bulgărele de lut. Re-crearea personalității te va transforma, în esență, într-un artist – un artist care se creează pe sine.
De fapt, ideea autocreației izvorăște din lumea artei. Vreme de mii și mii de ani, numai regii și oamenii de prim rang ai diverselor
„curți” au beneficiat de dreptul de a-și determina propria identitate, tot așa cum doar această elită a puterii și a bogăției își putea îngădui să-și contemple imaginea oglindită în operele de artă și să şi-o modifice în mod conștient. Restul, cei de rând, jucau rolurile înguste în care societatea îi distribuise fără să-i întrebe și nu dispuneau de o prea clară conștiință de sine.
O mărturie a schimbării acestei situații se reflectă în tabloul pictorului spaniol Diego Velásquez, Las Meninas, datat 1656. Artistul însuși apare în stânga, plasat în fața unei lucrări pe care este în curs de a o picta, deși privitorul nu o vede decât din spate, așa încât nu știm ce reprezenta pânza. Lângă pictor, o prințesă, suita ei și unul dintre piticii curții îl privesc lucrând. Cei care pozează pentru tabloul așezat cu spatele la noi nu sunt vizibili în chip direct, ci prin imaginea lor din oglinda de pe peretele din fundal – sunt regele și regina Spaniei, care se presupune că ar sta undeva, într-un prim plan în afara și în fața tabloului – poate tocmai acolo unde stăm noi când îl contemplăm.
Lucrarea reprezintă o modificare spectaculoasă a dinamicii puterii și capacității de determinare a propriei situații în societate: artistul deține o poziție cu mult mai proeminentă decât cea a cuplului regal. Într-un anume sens importanța ori puterea sa este mai mare ca a suveranilor, întrucât e limpede că el își exercită
controlul asupra imaginii – a imaginii lor. Velásquez nu se mai considera un sclav, un meșteșugar dependent de stăpânul comanditar. Se re-crease, luându-și chipul unui om puternic. Într-adevăr pe lângă aristocrați, primii exponenți ai societății apusene în stare să se „joace” cu imaginea proprie în modul cel mai deschis au fost pictorii și scriitorii, urmați, ceva ma târziu, de așa-numiții
„dandies” și de reprezentanții boemei artistice. Astăzi, conceptul de autocreare a pătruns mai adânc, transformându-se într-un ideal spre care merită să se aspire. Asemenea lui Velásquez trebuie să
revendici puterea de a-ți determina singur locul pe care vrei să-l ocupi „în tablou” și de a-ți elabora propria imagine.
Primul pas în procesul autocreării este conștiința de sine –
faptul de a te percepe ca pe un actor și de a prelua controlul înfățișării și al emoțiilor tale. După cum spunea Diderot, actor prost este acela care nu poate fi altfel decât sincer. Oamenii mereu „cu inima pe tava” devin obositori și penibili. În ciuda sincerității lor, sunt greu de luat în serios. Persoanele care își dau drumul la lacrimi în public își atrag o oarecare compasiune de moment, dar, curând, aceasta se transformă în dispreț și iritare din pricina egocentrismului lor: ne dăm seama că plâng pentru a atrage și a monopoliza atenția și simpatia, iar acea parte răutăcioasă ce există
în mintea omenească ne îndeamnă numaidecât să nu le dam satisfacție.
Marii actori știu să se controleze. Se prefac sinceri și simțitori, lasă lesne să le curgă o lacrimă și dau glas compasiunii după voie, fără să trăiască într-adevăr toate aceste stări. Își aleg acele mijloace de expresie pe care să le înțeleagă toată lumea. Altfel, în lumea reală, „actoria” ar fi fatală. Niciun lider nu ar putea să-și joace rolul dacă ar trebui să-și simtă emoțiile pe care este ținut să le manifeste.
Așadar, învață arta autocontrolului. Adoptă flexibilitatea actorului în stare să „pară” ceea ce dorește să ne convingă a fi.
Pasul al doilea din procesul de autocreare constă într-o variantă
a strategiei lui George Sand: elaborarea unui personaj memorabil, capabil să rețină atenția și să se ridice deasupra celorlalte. Exact acesta a fost și jocul lui Abraham Lincoln, care știa că tipul de om modest, de la țară, foarte oarecare, nu fusese niciodată reprezentat de vreun președinte al Statelor Unite, deși ar fi cucerit lesne electoratul american. Cu toate că avea din naștere destule calități, Lincoln a decis să și le amplifice, chiar în ceea ce privește aspectul și vestimentația: pălăria, haina, barba. (Nu mai existase niciun președinte bărbos înaintea lui.) A fost și primul care să-și facă larg cunoscută imaginea prin intermediul fotografiei, dând astfel o mână de ajutor la încetățenirea legendei „președintelui-om simplu”.
Actoria de calitate necesită, însă, mai mult decât o înfățișare interesantă ori un unic moment de strălucire cu care să eclipsezi restul trupei. Spectacolul se desfășoară în timp. Ritmul și sincronizarea sunt esențiale. Unul dintre elementele de cea mare însemnătate în ritmul piesei este suspansul. Magicianul escapist Houdini, de pildă, era uneori în măsură să-și facă numărul de ieșire din seif, cufăr etc. în doar câteva secunde, dar prefera să lase să se
scurgă minutele, unul după altul, ținând publicul într-o așteptare cu fiecare secundă mai încordată.
Cheia realizării suspansului, a aducerii spectatorilor așezați pe marginea scaunelor la limita rezistenței nervoase este savanta încetinire a evenimentelor, urmată de accelerarea lor la momentul potrivit, după o formulă și într-un tempo alese de tine. Marii conducători, de la Napoleon, la Mao Tse-tung au făcut uz adesea de schimbări de ritm spectaculoase ca să-și ia adversarii prin surprindere și să-și amuze adepții. Franklin Delano Roosevelt a înțeles și el importanța regizării evenimentelor politice, a sincronizării lor cu elementele prevăzute și a stabilirii ordinii și ritmului desfășurării lor.
În epoca alegerilor prezidențiale din 1932, Statele Unite se aflau în plină criză economică gravă. Falimentele băncilor se succedau în mod îngrijorător. Îndată după câștigarea mandatului, Roosevelt și-a oferit o mică vacanță. Nu a spus nimănui nimic, nici despre proiectele pe care le avea, nici despre componența cabinetului. A refuzat până și să se întâlnească cu președintele în funcție, Herbert Hoover, ca să discute problemele preluării noului său post. În momental ceremoniei de instalare la Casa Albă, țara întreagă se găsea într-o stare de așteptare tensionată și neliniștită.
În discursul inaugural, Roosevelt a întors foaia: a luat o atitudine plină de forță, subliniind clar că intenționa să îndrepte țara într-o direcție cu totul nouă, măturând cu un gest timidele tentative de înnoire ale predecesorilor săi. Începând cu acest prim moment al mandatului, ritmul cuvântărilor și al adoptării deciziilor de interes public a crescut vertiginos: numiri în cabinet, lansarea unor proiecte legislative îndrăznețe și așa mai departe. Perioada imediat următoare ceremoniei de instalare în funcție a fost numită
„Cele o sută de zile”, iar succesul cu care s-au soldat eforturile vizând schimbarea în bine a stării de spirit a cetățenilor s-a datorat tehnicii inteligente a lui Roosevelt de a utiliza modificările de ritm și contrastul dramatic. Întâi și-a ținut publicul în suspans, pentru ca apoi să-l năucească printr-o serie de luări de poziție cutezătoare, care păreau cu atât mai spectaculoase cu cât veneau cu totul pe nepregătite. Trebuie să înveți și tu să orchestrezi evenimentele în același fel, să nu-ți arăți nicicând toate cărțile deodată, ci să le joci treptat, ca să le amplifici efectul dramatic.
Pe lângă faptul că poate ascunde o mulțime de păcate, actoria Î
de calitate mai servește și la derutarea și înșelarea adversarului. În timpul celui de-al doilea război mondial, dramaturgul german Bertolt Brecht a lucrat la Hollywood ca scenarist. După război, a fost convocat în fața Comitetului pentru activități anti-americane al Camerei Reprezentanților, ca să răspundă la unele întrebări privitoare la atitudinea sa de presupus simpatizant comunist. Au mai fost citați și alți scriitori, care, însă, deciseseră să-i sfideze și să-i umilească
pe
membrii
comitetului,
arătându-și
furia
și
proclamându-și superioritatea intelectuală. Brecht a acționat cu mai multă înțelepciune: le-a cântat în strună, îmbrobodindu-i cu farmecul, politețea și respectul manifest cu care li s-a prezentat. Își regizase și își repetase răspunsurile dinainte (întrebările nu erau greu de anticipat) și chiar s-a înarmat cu unele piese de recuzită, dintre care merită amintit trabucul, ales pentru că președintele comitetului fuma și el trabucuri. Într-adevăr i-a înșelat pe toți cu replici meșteșugite, ambigue, umoristice. În loc să rostească o tiradă
mânioasă sau vindicativă, Brecht s-a învârtit în cerc în jurul lor, ca într-o piesă de teatru, și a scăpat nevătămat.
