Alfonso I al Aragonului avea un slujitor care, odată, i-a spus că
în noaptea dinainte visase că regele îi dăruise arme, cai și veșminte.
Foarte generos și nobil din fire, acesta s-a hotărât să se amuze împlinind visul omului și i-a dat, pe loc, exact darurile visate.
Nu după mult timp, slujitorul l-a anunțat pe stăpânul său că
mai avusese un vis, în care se făcea că regele îi dăruia o grămadă
mare de florini de aur. Alfonso a zâmbit și l-a sfătuit: „De acum înainte, să nu mai crezi în vise, fiindcă te mint”.
Comentariu
Reacționând așa cum a reacționat la primul vis al slujitorului său, regele și-a păstrat controlul situației, îndeplinind dorințele visate, și-a atribuit o putere supraumană, cu toate că a făcut-o într-o formă blândă și glumeață. La cel de-al doilea vis, însă, toată
aparența magică s-a destrămat – nu mai era vorba decât despre o escrocherie urâtă a unei slugi.
Nu cere niciodată prea mult – învață când să te oprești. A dărui
constituie o prerogativă a stăpânului: el alege în ce moment și ce anume vrea să dea, fără să-l îmboldești tu. Nu îi da ocazia să-ți respingă solicitarea. Este preferabil să-ți câștigi favorurile pe merit, astfel încât să-ți fie dăruite fără să le ceri.
Scena a X-a
Marele peisagist englez J. M. W. Turner (1775–1851) era un colorist renumit, a cărui paletă se remarca prin strălucire și prin irizări stranii. Culorile din tablourile sale aveau o forță atât de mare, încât foarte mulți pictori se fereau ca de foc să-și expună lucrările alături de ale lui Turner, care le făceau să pară șterse și neinteresante.
Sir Thomas Lawrence a avut, odată, ghinionul de a-și vedea două dintre pânze încadrând capodopera turneriană Colonia (Peisaj din Köln). S-a plâns și a protestat cu vehemență în fața proprietarului galeriei de artă care găzduia expoziția. Acesta a rămas neclintit – la fel și tablourile: la urma urmei, peisajul trebuia să stea lângă lucrările cuiva. Turner, însă, a auzit despre incident și, înainte de deschiderea oficială a expoziției, a mai redus din luminozitatea intensă a cerului auriu de deasupra Kölnului „său”, înăbușind culorile până la a le face la fel de terne ca ale lui Lawrence. Un prieten care văzuse pictura s-a apropiat de el și a exclamat îngrozit: „Ce ai făcut cu tabloul?!” „Păi bietul Lawrence era așa de nenorocit”, a explicat Turner, „și nu e decât funingine. O
s-o șterg după expoziție”.
Comentariu
Neliniștile unui curtean au întotdeauna de-a face cu stăpânul, fiindcă de la el se pot ivi pericolele. Totuși ar fi o greșeală să-ți imaginezi că acesta este singurul care îți hotărăște soarta. Egalii și subalternii tăi au și ei de jucat aici roluri importante. Curtea este un cazan imens, unde fierb înăbușit resentimente, temeri și invidii puternice. Trebuie să fii în relații bune cu toți cei care ți-ar putea pune bețe în roate într-o zi, dezarmându-le ranchiuna și îndreptându-le ostilitatea asupra altora.
Eminent curtean, Turner știa că faima și averea sa depindeau și de confrații pictori, nu numai de comanditari sau de negustorii de artă. Cât de numeroși sunt oamenii doborâți de invidia colegilor!
Este mai bine să-ți estompezi strălucirea decât să te expui sulițelor și
săgeților pizmei.
Scena a XI-a
Winston Churchill era și pictor amator, iar după al doilea război mondial lucrările lui au devenit piese de colecție. Editorul american Henry Luce, creatorul revistelor Life și Time, ținea unul dintre peisajele lui Churchill în biroul său particular de la New York.
În timpul unei călătorii în Statele Unite, marele om politic i-a făcut o vizită lui Luce în birou și s-au uitat împreună la tablou.
Gazda a spus: „Este o lucrare bună, dar cred că îi lipsește ceva în primul plan, nu știu, o oaie, de exemplu”. Spre surpriza îngrozită a ziaristului, a doua zi, secretarul lui Churchill i-a telefonat și i-a cerut să trimită tabloul în Anglia. Luce s-a executat, torturat de gândul că
îl ofensase pe fostul prim-ministru. După alte câteva zile, totuși tabloul a fost returnat, cu o ușoară modificare: în primul plan își făcuse apariția o singură oaie, care păștea netulburată.
Comentariu
În fața istoriei, Luce nu are cum să-i stea alături gigantului Churchill, dar editorul deținea o anumită putere, așa încât să ne hazardăm a ne imagina o altminteri neverosimilă stare de egalitate între cei doi; totuși, chiar și așa, de ce s-ar fi temut Churchill de acest ziarist altfel destul de nepoliticos? De ce să fi cedat în fața criticii sale de diletant insolent?
Curtea – în acest caz, o lume întreagă de diplomați, oameni politici internaționali și, pe lângă ei, gazetarii care îi înconjoară –
este un exemplu de dependență mutuală. Nu este înțelept să
jignești gustul unor persoane puternice, chiar dacă îți sunt egale sau inferioare. Dacă un Churchill a înghițit critica unui Luce, înseamnă
că englezul s-a dovedit un curtean fără pereche. (Poate că adăugirea la peisaj implica și o oarecare condescendență, dar această politețe ușor disprețuitoare, de sus în jos, a fost atât de subtilă, încât americanul nu a perceput-o.) Imită-l și tu pe Churchill: adaugă oaia.
Ai întotdeauna de câștigat dacă joci rolul curteanului amabil, chiar dacă cel pe care îl „obligi” nu este stăpânul tău.
JOCUL DELICAT AL CURTENIEI: Un
avertisment
Talleyrand era un curtean versat. Și-a exercitat talentul în acest domeniu mai ales pe lângă Napoleon. La început, când s-au cunoscut, generalul Bonaparte a spus, odată, în treacăt: „O să vin la dumneavoastră să luăm prânzul împreună într-una din zilele astea”. Prințul avea o casa la Auteuil în plină natură, la marginea Parisului. „Voi fi cum nu se poate mai încântat, mon général”, a răspuns el. „Și pentru că stau aproape de Bois de Boulogne, veți avea și ocazia de a vă amuza, după masă, trăgând un pic cu arma”,
„Nu-mi place să trag cu arma”, a zis Napoleon, „dar îmi place să
vânez, în Bois de Boulogne sunt mistreți?” Născut în Corsica, unde vânătoarea de mistreți era un sport larg răspândit, generalul Bonaparte pusese o întrebare de provincial, ba, s-ar putea spune, de om neumblat și neștiutor. Totuși Talleyrand nu a râs, cu toate că nu s-a putut împiedica să plănuiască o mică farsă la adresa celui care, datorită evenimentelor, îi devenise „stăpân”, deși îi era mult inferior prin naștere – familia prințului se număra printre cele mai vechi și mai ilustre ale Franței. La întrebarea corsicanului, Talleyrand a răspuns: „Foarte puțini, mon général, dar sunt sigur că
unul tot o să găsiți”.
S-au înțeles ca Bonaparte să vină chiar a doua zi, la șapte dimineața și să-și petreacă acolo prima parte a zilei. „Vânătoarea de mistreți” urma să aibă loc după-amiază. În primele ore ale vizitei, musafirul nu a vorbit decât despre aceasta. Între timp, Talleyrand își trimisese în secret servitorii la piață ca să cumpere doi dintre cei mai mari porci negri pe care aveau să-i găsească și să-i ducă în parc.
După dejun, vânătorii și câinii lor s-au pornit către Bois de Boulogne. La semnalul de taină al prințului, servitorii i-au dat drumul unuia dintre porci. „Văd un mistreț”, a strigat Napoleon în culmea fericirii și, sărind în șa, s-a și repezit să-i ia urma. Talleyrand a rămas pe loc. A fost nevoie de o jumătate de oră de galop până ce
