Adaptează-te la spiritul vremii tale. Un ușor aer „retro”
conferă un anumit farmec, cu condiția să evoci o perioadă situată cu cel puțin douăzeci de ani în urmă. A adopta stilul de acum zece ani este ridicol – în afară de cazul în care joci rolul bufonului curții. Fii în pas cu timpul în felul de a gândi, chiar dacă epoca de față ți se pare vulgară, prozaică și de prost gust. Nu încerca totuși să o iei înaintea vremii, fiindcă nu te va mai înțelege nimeni. Ar fi preferabil să nu exagerezi, singularizându-te: măcar creează
impresia că trăiești conform spiritului contemporan!
Fă-te agreabil. Este un punct de o importanță capitală. Firea omenească, mereu aceeași, ne îndeamnă să fugim de ceea ce este neplăcut și respingător, în timp ce farmecul și promisiunea unei desfătări ne atrage ca lumina pe molii. Fii această lumină și vei ajunge pe culmi. Cum viața e plină de necazuri, iar bucuriile sunt puține, vei fi indispensabil, ca hrana și apa. Acest sfat poate părea elementar, însă tocmai lucrurile elementare tind să fie trecute cu vederea și subestimate. Sigur că nu toți oamenii sunt la fel: nu oricine este în stare să joace rolul favoritului, pentru că nu toată
lumea a fost înzestrată cu farmec și cu spirit, dar absolut fiecare din noi dispune de capacitatea de a se controla, evidențiindu-și calitățile și ascunzându-și defectele.
Cine cunoaște viața de la curte știe să-și stăpânească gesturile,privirile și expresia chipului; este profund și impenetrabil; își ascundeneplăcerile, le zâmbește dușmanilor, își înăbușă supărarea, își maschează
pasiunile, își calcă pe inimă, vorbește și acționează împotrivasentimentelor proprii.
Jean de La Bruyère, 1645–1696
SCENE DIN VIAȚA DE CURTE: Fapte
exemplare și erori fatale
Scena I
Alexandru cel Mare, cuceritorul bazinului mediteranean și al Orientului Mijlociu până departe, către India, îl avea drept mentor pe marele Aristotel și, în întreaga sa viață, a rămas devotat filosofiei și învățăturilor date de maestrul său. Odată i s-a plâns acestuia că în timpul campaniilor îndelungate, nu avea pe nimeni cu care să
discute filosofie. Aristotel i-a sugerat să-l ia cu ei pe Callisthenes, un fost discipol al său, filosof promițător la rândul lui.
Maestrul îl școlise bine, pregătindu-l și pentru a deveni un bun curtean, dar tânărul își cam râdea de toate acestea. Credea numai în cugetarea pură, în cuvintele simple, lipsite de podoabele retoricii și care să transmită doar adevărul-adevărat. Dacă Alexandru ținea atât de mult să învețe, se gândea el, nu avea cum să nu prețuiască pe un om care obișnuia să spună deschis ceea ce credea. Într-una dintre campaniile cele mai importante, Callisthenes a fost atât de sincer, după obiceiul său, încât Alexandru și-a pierdut răbdarea și a pus să
fie omorât.
Comentariu
La curte, sinceritatea este o nebunie. Să nu comiți niciodată
prostia de a-ți închipui că pe superiorul tău îl interesează criticile pe care i le faci, oricât de îndreptățite ar fi ele.
Scena a II-a
Încă din epoca dinastiei Han, acum două mii de ani, învățații chinezi au alcătuit o serie de scrieri numite Cele douăzeci și una de istorii, o „biografie” oficială a fiecărei dinastii, cuprinzând relatări, date statistice, cifre ale dărilor și veniturilor și cronici de război.
Fiecare dintre aceste Istorii conține și un capitol intitulat
„Evenimente neobișnuite”, unde, între listele cutremurelor și inundațiilor, apar pe neașteptate descrieri ale unor întâmplări ciudate, cum ar fi nașterea unor oi cu două capete, gâște sălbatice care zburau îndărăt, stele răsărite brusc în diferite părți ale boltei cerești și așa mai departe. Cutremurele pot fi verificate după repere istorice clare, dar consemnările despre ivirea unor monștri sau a
unor fenomene naturale bizare au fost introduse, în mod cert, cu un anumit scop și ele sunt întotdeauna grupate mai multe la un loc. Ce ar putea să însemne acest lucru?
În China, împăratul era considerat mai presus de oameni – o forță a naturii. Imperiul său era socotit centrul universului și toate se învârteau în jurul său. El întruchipa perfecțiunea. A-l critica sau a-i judeca faptele ar fi fost totuna cu a pune în discuție ordinea divină a firii. Niciun înalt dregător și niciun curtean nu cutezau să-i adreseze nici cea mai blândă sugestie, reproș sau avertisment.
Totuși împărații nu erau infailibili, iar țările lor aveau uneori de suferit de pe urma greșelilor acestora. Singura cale de a-i sfătui și de a-i îndrepta spre prudență era ca în cronicile de curte să se insereze povestiri din acestea ciudate și oarecum neliniștitoare. Împăratul citea relatările despre gâștele care zburau cu spatele ori despre ieșirea lunii de pe orbita ei și își dădea seama că era avertizat: acțiunile sale scoteau universul din starea sa firească de echilibru și, ca urmare, trebuiau schimbate.
Comentariu
Pentru curtenii Chinei antice, găsirea modalității potrivite de a-i da un sfat împăratului constituia o problemă extrem de importantă.
De-a lungul timpului, mii de sfetnici își pierduseră viața încercând să-și pună în gardă sau să-și îndrume stăpânul. Ca să nu implice un asemenea risc, criticile trebuiau să fie indirecte, deși nu chiar atât de indirecte încât să nu își mai atingă țelul. Soluția aleasă: cronicile –
nimeni anume nu era mustrat, iar sfaturile îmbrăcau haina unor formulări cât mai impersonale cu putință, dându-i, totuși, de înțeles monarhului că situația amenința să devină gravă.
În ceea ce te privește, „stăpânul” tău nu este un supraom, nu îl socotește lumea unicul centru al universului, dar aceasta nu îl împiedică să fie convins că totul se învârte în jurul său. Dacă îi adresezi critici, el nu va vedea decât criticul. Ca și abilii curteni chinezi, caută un mijloc de a dispărea, ca persoană, în spatele criticii propriu-zise sau a avertismentului. Utilizează simboluri și alte metode piezișe, indirecte, de a schița tabloul problemelor viitoare, fără să îți riști capul.
Scena a III-a
Pe la începutul carierei sale, arhitectul francez Jules Mansart a
primit comanda de a proiecta niște adăugiri minore la palatul de la Versailles al regelui Ludovic al XIV-lea. Pentru fiecare în parte, Mansart a desenat planuri care să respecte îndeaproape indicațiile suveranului și apoi le-a supus majestății-sale.
Saint-Simon, curteanul, descrie „tehnica” de abordare adoptată
de arhitect în discuțiile cu monarhul: „Deosebita sa iscusință consta în a-i arăta regelui planuri care cuprindeau, în chip intenționat, câte o anumită imperfecțiune, adesea, în legătură cu grădinile, care nu erau specialitatea lui Mansart. După cum Mansart se și aștepta, regele observa greșeala și propunea o soluție, moment în care Mansart scotea o exclamație răsunătoare și spunea în auzul tuturor că el nu ar fi descoperit niciodată acea eroare pe care regele o găsise și o rezolvase cu atâta măiestrie; se arăta plin de admirație și mărturisea că, pe lângă rege, nu este decât un biet învățăcel”. La vârsta de treizeci de ani, după ce își aplicase de nenumărate ori metoda, Mansart a primit o comandă regală de mare prestigiu –
deși avea mai puțin talent și mai puțină experiență decât o serie de alți arhitecți francezi ai vremii, lui i-a revenit onoarea de a se ocupa de extinderea palatului Versailles. De atunci încolo a și rămas arhitectul regelui.
Comentariu
În tinerețe, Mansart văzuse cum numeroși artiști și meseriași aflați în serviciul lui Ludovic al XIV-lea își pierduseră slujba nu din lipsă de talent, ci din cauza unor stângăcii în relațiile de societate, care i-au costat scump și s-a hotărât să nu comită o asemenea greșeală. Mansart se străduia întotdeauna să-l facă pe rege să se simtă mulțumit de sine, hrănindu-i vanitatea în modul cel mai deschis.
Să nu cumva să crezi că talentul, calitățile și învățătura ar fi suficiente. La curte, arta de a deveni un bun curtean contează mai mult decât talentul. Să nu neglijezi niciodată să-ți cultivi disponibilitățile legate de întreținerea relațiilor cu oamenii doar de dragul de a te consacra studiilor. Talentul cel mai important este acela de a-ți ajuta „stăpânul” să pară mai înzestrat, mai inspirat și mai priceput decât toți cei din jurul său.
Scena a IV-a
