Jean-Baptiste Isabey fusese pictorul neoficial al curții Î
napoleoniene. În timpul Congresului din 1814 de la Viena, după ce, înfrânt, împăratul își acceptase exilul pe insula Elba, participanții la această reuniune unde urma să se decidă soarta Europei l-au invitat pe artist să imortalizeze acest eveniment istoric printr-o pictură
epică.
Îndată după sosirea sa la Viena, Isabey a primit vizita prințului de Talleyrand, care conducea delegația franceză și venise să-i explice că, avându-se în vedere rolul său în această întrunire, era cazul să fie înfățișat în centrul tabloului. Plin de cordialitate, pictorul s-a declarat de acord. După câteva zile, a trecut să-l vadă și ducele de Wellington, șeful delegației britanice, care i-a spus exact același lucru pe care îl auzise de la Talleyrand. Mereu la fel de politicos, Isabey i-a răspuns că, într-adevăr, ducele trebuia să se afle în centrul atenției.
Plimbându-se prin atelierul său, artistul se chinuia cu rezolvarea dilemei. Dacă i-ar fi plasat pe oricare dintre acești mari bărbați de stat acolo unde doreau, ar fi creat un incident diplomatic și ar fi stârnit tot soiul de resentimente tocmai într-un moment în care era mai multă nevoie de pace și bună înțelegere. La sfârșit, când tabloul a fost dezvelit, atât Talleyrand, cât și Wellington s-au simțit onorați și satisfăcuți. Lucrarea prezintă o sală spațioasă, plină cu diplomați și politicieni din toate marile puteri ale Europei. Într-o parte, ducele de Wellington pare a fi pe punctul de a intra și ochii tuturor se îndreaptă spre el – este, într-adevăr, „în centrul atenției” – în timp ce prințul de Talleyrand ocupă centrul tabloului.
Comentariu
Adeseori este foarte greu să-ți satisfaci șeful, dar ca să
mulțumești doi șefi dintr-o singură lovitură, trebuie să fii un geniu în arta de curtean. Asemenea situații dificile sunt frecvente: acordând atenție unuia dintre superiori, îl superi pe altul. Este necesar să înveți să navighezi printre Scylla și Charybda, fără să te scufunzi. Șefii trebuie să primească ceea ce li se cuvine – ai grijă ca, din nebăgare de seamă, slujind unui stăpân, să nu trezești resentimentele altuia.
Scena a V-a
George Brummell, cunoscut și ca Beau Brummell, și-a pus amprenta asupra anilor de la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin
eleganța incomparabilă a ținutei sale vestimentare, prin lansarea pantofilor cu cataramă (adoptați, curând, de toți cei care țineau să se numească „dandies”) și prin inteligența replicilor sale. Casa lui din Londra era locul cel mai șic din capitală, iar stăpânul ei devenise o autoritate incontestabilă în domeniul modei. Dacă îi displăceau încălțările tale, le aruncai cât colo și îți făceai rost numaidecât de unele din cele pe care le purta el. A dus arta de a înnoda cravata pe culmile perfecțiunii – se spune că lordul Byron își petrecuse multe nopți în fața oglinzii, încercând să-și dea seama de secretul perfectelor noduri de cravată ale lui Brummell.
Unul dintre cei mai mari admiratori ai celebrului dandy era însuși prințul de Wales, căruia îi plăcea să se considere un tânăr elegant și de bun gust. Numărându-se printre curtenii prințului (și beneficiind și de o alocație plătită de tron), Brummell a ajuns curând să se simtă atât de sigur de poziția sa la curte, încât a început să-și permită să glumească în legătură cu excesul ponderal al acestuia, poreclindu-l „Big Ben”. Cum suplețea fizică reprezenta o calitate esențială pentru un dandy, această critică era teribil de aspră. În timpul unui dineu la care servitorii nu se mișcau suficient de repede, Brummell i s-a adresat moștenitorului coroanei britanice cu cuvintele: „Dar sună o dată, Big Ben!” Prințul a sunat, dar când valetul și-a făcut apariția, i-a ordonat să-l dea afară pe Brummell și să nu-i mai permită niciodată să pătrundă în palat.
În ciuda căderii în dizgrație, Beau Brummell a continuat să-i trateze pe toți cei din jur cu aceeași aroganță. Rămas fără protecția prințului de Wales și fără renta regală, afundat până la gât în datorii, și-a păstrat manierele insolente, astfel încât s-a văzut părăsit de toată lumea. A murit în cea mai neagră sărăcie, singur și cu mintea tulburată.
Comentariu
Glumele sclipind de inteligență și de o ironie adesea devastatoare fuseseră, în parte, unul dintre motivele pentru care prințul îl îndrăgise. Totuși nici chiar el, arbitrul eleganței și al modei, nu putea scăpa nepedepsit după ce își îngăduise să
glumească pe seama înfățișării protectorului său, mai ales în prezența acestuia. Nu face niciodată glume, oricât de voalate, la adresa fizicului unei persoane mai dolofane, cu atât mai puțin dacă
această persoană îți este șef. Azilurile de săraci ale istoriei sunt pline
de oameni care au preferat să nu asculte de acest sfat.
Scena a VI-a
Papa Urban al VIII-lea dorea ca posteritatea să-i rezerve un loc și în panteonul poeților, ceea ce era peste putință să se întâmple, chiar în condițiile în care gustul literar al respectivei posterități nu ar fi depășit mediocritatea. În 1629, ducele Francesco d’Este, cunoscând veleitățile de condeier manifestate de papă, l-a trimis ca ambasador la Vatican pe poetul Fulvio Testi. Dintr-una din scrisorile lui Testi către duce înțelegem motivele desemnării sale ca emisar diplomatic pe lângă Sfântul Părinte: „După încheierea discuției noastre, am îngenuncheat înainte de a mă retrage, însă sanctitatea-sa mi-a făcut semn să-l urmez și s-a îndreptat spre o altă încăpere, unde își are dormitorul, iar după ce a ajuns lângă o măsuță, a înșfăcat un maldăr de hârtii și, întorcându-și către mine fața zâmbitoare, a spus: „Am dori ca excelența voastră să asculte unele din poemele noastre.” Într-adevăr mi-a citit două poeme pindarice foarte lungi, unul întru lauda Prea-sfintei Fecioare, iar celălalt, despre contesa Matilda”.
Nu știm cu exactitate care era părerea lui Testi asupra acestor producții literare, căci ar fi fost primejdios pentru el să şi-o exprime deschis, fie și într-o scrisoare particulară. Poetul continuă, însă, după cum urmează: „Eu, așa cum o cerea momentul, am comentat fiecare vers aducând laudele necesare și, după ce am sărutat piciorul sanctității-sale drept mulțumire pentru un asemenea neobișnuit semn de bunăvoință [citirea poemelor], am plecat”. Câteva săptămâni mai târziu, când ducele însuși l-a vizitat pe papă, a fost în măsură să-i recite strofe întregi din poemele sanctității-sale și i-a înălțat destule laude pentru ca papa să devină „atât de încântat, încât părea că își pierduse mințile”.
Comentariu
În chestiuni de gust, nu-ți poți niciodată flata, îndeajuns de servil, stăpânul. Gustul reprezintă unul dintre punctele cele mai sensibile ale orgoliului – să nu îi contești și nici să nu îi pui în discuție gustul acestuia – poeziile lui sunt sublime, hainele, impecabile, iar stilul său e un model pentru toți.
Scena a VII-a
Î
Într-o bună zi, după ceasurile amiezii, Chao, care a stăpânit ținutul din preajma râului Han între 358 și 333 î. Hr., s-a îmbătat și a adormit în grădinile palatului. Păstrătorul coroanei, a cărui unică
atribuție era să aibă grijă de podoaba creștetului domnesc, a trecut pe alee și l-a văzut pe Chao dormind dezvelit, fără mantie. Se făcea răcoare, astfel încât curteanul și-a scos mantia sa, l-a acoperit și a plecat.
Trezindu-se, Chao a văzut mantia și și-a întrebat suita: „Cine a pus veșmântul acesta pe mine?” „Păstrătorul coroanei”, i-au răspuns însoțitorii săi. A trimis de îndată să-l cheme pe păstrătorul oficial al mantiei și l-a pedepsit pentru că și-a neglijat îndatoririle, apoi a cerut să fie adus înaintea sa păstrătorul coroanei și a pus să fie decapitat.
Comentariu
Nu îți depăși atribuțiile. Fă numai ceea ce ești desemnat să faci, dându-ți toată silința de care ești în stare, dar nu mai mult decât atât. Majoritatea crede că a munci mai mult este totuna cu a munci mai bine. Nu face niciodată impresie bună să te omori străduindu-te – dimpotrivă, lumea începe să te bănuiască: nu cumva vrei să
ascunzi vreo greșeală? Dacă îndeplinești sarcini care nu ți-au fost repartizate, trezești suspiciuni. Dacă ești păstrătorul coroanei, fii păstrătorul coroanei. Rezervă-ți excesul de energie pentru activitățile extraprofesionale.
Scena a VIII-a
Într-o zi, ca să se distreze, pictorul renascentist Fra Filippo Lippi (1406–1469), împreună cu câțiva prieteni, au ieșit cu barca în largul coastei orașului Ancona. S-au îndepărtat cam mult de țărm și au fost capturați de două galere maure, apoi, puși în lanțuri, au fost vânduți ca sclavi în nordul Africii. Filippo a petrecut optsprezece luni nesfârșite în captivitate, trudind și sperând să se întoarcă în Italia.
Avusese nu o dată prilejul să-l vadă trecând pe omul care îl cumpărase și, într-o zi, s-a gândit să-i schițeze portretul, cu un tăciune. Deși cetluit în lanțuri, s-a tras lângă un perete alb și acolo l-a desenat pe stăpânul său în mărime naturală, înveșmântat în straiele lui maure. Acesta a auzit iute despre cele întâmplate, mai ales că nu exista nimeni prin partea locului care să aibă o asemenea
îndemânare. Se minunau cu toții ca și cum ar fi fost un miracol, un dar de la Dumnezeu. Portretul l-a mulțumit așa de tare pe
„subiectul” său, încât acesta i-a redat imediat lui Filippo libertatea și l-a luat în slujbă la curtea sa. Nu după mult timp, unul după altul, toți bărbații de seamă de pe coasta berberă au început să se perinde ca să admire superbele portrete în culori pe care Filippo continua să
le facă și, în cele din urmă, în semn de recunoștință pentru onoarea ce o adusese asupra casei sale, stăpânul său l-a trimis în siguranță, înapoi în patrie.
Comentariu
Cei care muncim la (și pentru) alții suntem și noi, întrucâtva, capturați de pirați și vânduți ca sclavi. Deși nu ne putem compara cu Filippo Lippi, semănăm cu el în sensul că posedăm totuși un talent oarecare, o pricepere, un dar de a face unele lucruri mai bine decât alții. Dăruiește-i stăpânului tău talentul acela și te vei ridica deasupra celorlalți curteni. Dacă trebuie, lasă-l să se împăuneze cu meritele tale, oricum această situație nu va dura. Folosește-te de el ca de o treaptă, de o modalitate prin care să-ți arăți calitățile și, eventual, ca să-ți cumperi cu ele libertatea.
Scena a IX-a
