În cazul în care contele Victor Lustig, acest extraordinar escroc, ar fi încercat să vândă Arcul de Triumf, unul dintre podurile Senei ori statuia lui Balzac, nu l-ar fi crezut nimeni. Turnul Eiffel era însă

prea mare pentru o escrocherie, prea improbabil. De fapt, atât de improbabil, încât Lustig a putut să se întoarcă la Paris șase luni mai târziu și să-l „revândă” unui alt comerciant de fier vechi, la un preț

încă și mai mare – o sumă care ar echivala astăzi cu un milion și jumătate de dolari.

Dimensiunile prea mari înșală privirea; te derutează și te impresionează; sunt atât de evidente încât nimeni nu-și imaginează

că ar fi vorba de vreo iluzie sau că s-ar pune la cale vreo înșelătorie.

Lucrează în stil mare și înarmează-te cu îndrăzneală – du înșelătoria

cât poți de departe și apoi fă încă un pas. Dacă simți că fraierul intră

la bănuieli, procedează ca întreprinzătorul Lustig: în loc să dea înapoi sau să mai lase din preț, l-a ridicat și mai mult, pretinzând și obținând și o mită. Când ceri și mai mult, cealaltă persoană trece în defensivă, renunță la ideea compromisului și la îndoială și, rămâne dezarmată de cutezanța ta.

Varianta a II-a

În 1533, pe patul de moarte, Vassili al III-lea, Marele cneaz al Moscovei și conducătorul unei Rusii parțial unificate, l-a proclamat urmaș la domnie pe Ivan al IV-lea, fiul său în vârstă de numai trei ani. Pe tânăra sa soție Elena a desemnat-o regentă până la majoratul lui Ivan, când acesta ar deveni capabil să domnească singur.

Nobilimea – boierii – se bucurau în taină: vreme de ani întregi cnejii Moscovei încercaseră să-și întindă puterea, diminuând-o pe cea a aristocrației. O dată ce Vassili murea, cu moștenitorul său nevârstnic și tânăra lui mamă la cârma statului, urma să le fie ușor să-și recucerească privilegiile, să preia controlul guvernării și să

umilească familia domnitoare.

Conștientă de aceste primejdii, tânăra Elena s-a întors către prietenul ei de încredere, prințul Ivan Obolenski, căruia i-a cerut s-o ajute să conducă țara. Dar după cinci ani ca regentă, ea a murit pe neașteptate, otrăvită de un membru al familiei Șuiski, clanul cel mai de temut. Prinții Șuiski au luat în mână frâiele guvernării și l-au aruncat pe Obolenski în închisoare, unde l-au lăsat să moară de foame. La vârsta de opt ani, Ivan ajunsese un orfan disprețuit de toți și orice boier sau rubedenie de-a sa care îi arăta vreun interes era imediat trimis în exil sau omorât.

Prințul-copil rătăcea prin palat flămând, îmbrăcat ca vai de el și ascunzându-se din calea membrilor familiei Șuiski, care, oriunde îl întâlneau, îl tratau cu asprime. În unele zile îl căutau, îl înveșmântau în straiele potrivite rangului său, îi puneau în mână

sceptrul și îl așezau pe tron – un fel de simulacru de ceremonie în care își băteau joc de pretențiile lui la domnie. Apoi îl alungau și îl lăsau din nou de izbeliște. Într-o seară, câțiva dintre ei l-au luat la goană prin palat pe mitropolit – capul bisericii ruse – care și-a găsit adăpost în odaia lui Ivan. Îngrozit, băiatul i-a văzut pe cei din

familia Șuiski năvălind înăuntru, urlând ocări și lovindu-l fără milă

pe bătrânul preot.

Ivan avea totuși un prieten în palat – un boier pe nume Voronțov, în persoana căruia găsise un sprijin și un sfătuitor. Într-o zi, însă, pe când Voronțov stătea de vorbă în refectoriul palatului cu noul mitropolit, mai mulți membri ai clanului Șuiski au dat buzna în sală, l-au bătut pe Voronțov, iar pe mitropolit l-au insultat și i-au sfâșiat veșmintele preoțești. Apoi, pe cel dintâi l-au exilat.

În tot acest timp, Ivan a păstrat o tăcere desăvârșită. Boierilor li se părea că planul lor izbutise: tânărul se transformase într-un idiot terorizat și supus. Nu își mai băteau capul cu el. Puteau tot atât de bine să-l lase în voia lui. Dar în seara de 29 decembrie 1543, băiatul, acum în vârstă de treisprezece ani, i-a cerut prințului Șuiski să vină

în camera lui. Când acesta a pătruns în încăpere, a văzut că era plină de soldați din gardă. Tânărul Ivan și-a îndreptat degetul arătător spre Șuiski și le-a poruncit acestora să-l ucidă și să-i arunce trupul la câinii din ograda palatului. În cursul următoarelor zile, Ivan i-a arestat și i-a exilat pe toți apropiații prințului Andrei Șuiski.

Luați pe nepregătite de această cutezanță sângeroasă, boierii trăiau cu moartea în suflet, tremurând de frica tânărului, viitorul Ivan cel Groaznic, care știuse să aștepte cinci ani ca să-și pună în aplicare planul de a înfăptui acest surprinzător și rapid act temerar care îi asigura puterea pentru deceniile care aveau să vină.

Comentariu

Lumea e plină de asemenea „boieri” – oameni care te disprețuiesc, se tem de ambițiile tale și se luptă cu ghearele și cu dinții ca să-și păstreze puterea aflată în declin. Trebuie să-ți afirmi autoritatea și să impui respect, însă în clipa când „boierii” își dau seama de mereu mai marea ta cutezanță, vor acționa ca să te distrugă. Iată cum a soluționat Ivan această situație: s-a culcat la pământ, s-a lăsat umilit fără să manifeste nici ambiție, nici nemulțumire. A așteptat și, când a sosit momentul potrivit, și-a atras de partea sa garda palatului. Soldații ajunseseră să-i urască pe cruzii prinți Șuiski. Odată ce au fost de acord cu planul lui, Ivan a trecut la acțiune și a lovit cu rapiditatea unui șarpe: l-a arătat cu degetul pe dușmanul său, fără a-i da răgaz să reacționeze.

Dacă începi să negociezi cu un „boier”, îl plasezi într-o situație care îl avantajează. Făcând un compromis oricât de mic, îi furnizezi arma de care are nevoie ca să te distrugă. Cu un gest neașteptat și îndrăzneț, fără discuții și fără avertisment, trebuie să îl dezarmezi și îți asiguri autoritatea. Vâri groaza în șovăielnici și în cei care te-au disprețuit și le câștigi încrederea celor mulți care îi admiră și îi glorifică pe oamenii cutezători.

Varianta a III-a

În 1514, la douăzeci și doi de ani, Pietro Aretino era un biet ajutor de bucătar într-o bogată familie din Roma. Nutrea ambiții mari ca scriitor, voia să înflăcăreze lumea întreagă cu numele lui, dar cum putea un amărât de servitor să-și realizeze asemenea vise?

În anul acela, papa Leon al X-lea a primit de la regele Portugaliei un grup de emisari încărcați cu daruri, dintre care cel mai mare era un elefant de dimensiuni impresionante, primul ajuns la Roma din epoca imperială, în urmă cu aproape cincisprezece secole. Pontiful a prins drag de acest animal și îl copleșea cu daruri și răsfăț. În ciuda dragostei și grijii de care beneficia, elefantul Hanno s-a îmbolnăvit grav: Papa i-a chemat doctori care i-au administrat animalului cinci sute de livre de purgativ, dar tratamentul nu a dat niciun rezultat. Hanno a murit, iar papa Leon a intrat în doliu. Ca să se mai consoleze, i-a comandat marelui pictor Rafael un tablou în mărime naturală al elefantului, care să-i împodobească mormântul și să poarte inscripția: „Ceea ce natura a luat, Rafael, cu arta sa, a recreat.”

POVESTEA LUI HUH SAENG

Într-o colibă modestă acoperită cu stuf din Valea Namsan trăia opereche săracă, domnul și doamna Huh Saeng. Bărbatul nu ieșise din casă

de șapte ani și nu făcea decât să stea cu nasul în cărți, în odaia sa. […]

Într-o zi, înlăcrimată, nevasta i-a zis: „Uite ce, omule, la ce bun să totcitești atâta? Mi-am trecut tinerețea spălând și cosând pentru alții și cutoate astea nu am decât o singură haină și o singură fustă de purtat, iar detrei zile nu am mâncat nimic. Mi-e foame și mi-e frig. Așa nu se maipoate!” […] Auzind aceste cuvinte, învățăcelul tomnatic a închis cartea

[…], s-a ridicat în picioare și […] fără o vorbă, a ieșit pe ușă. […] Ajuns

în centrul orașului, l-a oprit pe un domn care tocmai trecea pe acolo: „Tesalut, prietene! Cine este omul cel mai bogat de pe aici?” „Biet țărannepriceput! Nu ai auzit de Byôn-ssi, milionarul? Casa lui cu acoperiș

strălucitor de țiglă și cu douăsprezece porți este chiar la doi pași”.

Huh Saeng și-a purtat pașii către casa bogătașului. După ce a intratpe poarta cea mare, a dat de perete ușa camerei de oaspeți și i-a spusgazdei: „Am nevoie de un capital de zece mii de yang ca să-mi pornesc oafacere de comerț și vreau ca tu să-mi împrumuți acești bani.” „Prea bine,domnule, și unde să vi-i trimit?”

„La piața Ansông și să îi încredințezi unui comerciant împuternicitde mine.”

„Foarte bine, domnule. O să îi dau lui Kim, care are cea mai maredintre firmele de la Ansông. O să vi-i puteți lua de la el.”

„La revedere, domnule.”

După ce Huh Saeng a plecat, toți ceilalți oaspeți aflați în încăpere l-auîntrebat pe Byôn-ssi de ce i-a dat atât de mulți bani unui străin care arătaca un cerșetor și al cărui nume de familie nici măcar nu îl cunoștea. Darbogătașul a răspuns cu un zâmbet triumfător: „Chiar dacă era în zdrențe,s-a exprimat cu claritate și la obiect, fără să arate că s-ar fi simțit rușinatsau inferior, spre deosebire de oamenii de rând care vor să ia bani cuîmprumut ca să-și plătească alte datorii. Un asemenea ins este ori nebun,ori plin de încredere în afacerea pe care vrea s-o înceapă. Dar judecânddupă ochii săi neînfricați și după vocea răsunătoare, aș zice că este un omdeosebit, cu un creier de elită, vrednic de încrederea mea. Mă pricep la baniși mă pricep și la oameni. Adeseori, banii îl fac pe om mic, dar unul ca elvalorează bani mulți. Sunt bucuros că l-am ajutat pe un om mare să intreîn afaceri mari.”

În culisele palatelor regale din Coreea, Ha Tae-Hung, 1983

În zilele următoare, prin Roma circula un pamflet care a stârnit multe hohote de râs. Era intitulat „Testamentului elefantului Hanno”. Între altele, menționa: „Moștenitorului meu, cardinalul Santa Croce, îi las genunchii mei, ca să îmi poată imita genuflexiunile; […]. Moștenitorului meu, cardinalul Santi Qua ro, îi dau fălcile mele, ca să devoreze mai bine toate veniturile

[Bisericii] lui Cristos. […] Moștenitorului meu, cardinalul Medici, îi dau urechile mele, ca să audă mai bine ce face unul și altul. […].

Cardinalului Grassi, căruia i se dusese buhul de desfrânat, elefantul

i-a lăsat partea supradimensionată potrivită din anatomia sa. Și pamfletul continua pe același ton, fără să cruțe pe nimeni din oamenii mari ai Romei – nici măcar pe papă. Pe fiecare îl săgeta acolo unde toată lumea știa că își are punctul sensibil. Pamfletul se încheia cu niște versuri: „Ai grijă ca Aretino să-ți fie prieten/Fiindcă

în chip de dușman e dat dracului/Cu numai câteva vorbe l-ar putea distruge pe preotul cel mare/Deci, să-i ferească Dumnezeu pe toți de limba lui ascuțită”.

Teama, care întotdeauna face lucrurile să pară mai mari, dă chiptuturor închipuirilor și ia drept adevăr ceea ce se crede că ar exista îngândurile dușmanilor lor, astfel că persoanele temătoare rareori reușesc să

nu dea de necazuri reale, ivite din primejdii imaginare. […]. Iar ducele, alcărui predominant fel de a fi îl făcea să se simtă întotdeauna plin de frică

și de neîncredere, era, dintre toți oamenii pe care i-am văzut, cel maiînclinat să facă greșeli tocmai din teama de a face greșeli, privință în caresemăna cu iepurele”.

Cardinalul de Re , 1613–1679

Comentariu