ÎNCĂLCAREA LEGII

În 1510, o corabie a părăsit insula Hispaniola (astăzi, Haiti și Republica Dominicană), îndreptându-se spre Venezuela, ca să aducă

întăriri unei colonii spaniole aflate sub asediu. Când corabia a ieșit în larg, la câteva mile depărtare de port, dintr-o ladă de provizii a ieșit un pasager clandestin: Vasco Núñez de Balboa, un nobil spaniol care venise în Lumea Nouă în căutare de aur, dar se înglodase în datorii și spera ca, ascunzându-se astfel, să fugă de creditori.

Balboa se lăsase cuprins de obsesia aurului încă de când Columb revenise în Spania din călătoriile sale, cu povești fabuloase despre încă nedescoperitul ținut numit El Dorado. Fusese unul dintre primii aventurieri plecați în căutarea acestui tărâm de aur și era ferm hotărât să fie el acela care îl va descoperi prin pură cutezanță și perseverență. Acum, că scăpase de creditori, nimic nu îi mai stătea în cale.

Există foarte puțini oameni – iar ei constituie excepția – care sunt

capabili să gândească și să simtă dincolo de momentul prezent.

Carl von Clausewi , 17801–831

Din păcate, proprietarul corabiei, un bogat om al legii, pe nume Francisco Fernández de Enciso, s-a înfuriat la auzul știrii despre pasagerul său clandestin și a dat dispoziție ca el să fie debarcat pe prima insulă la care aveau să ajungă. Înainte de a găsi vreuna, însă, Enciso a aflat că se decisese abandonarea coloniei pe care se ducea s-o salveze. Norocul lui Balboa. Acesta le-a vorbit marinarilor despre precedentele sale călătorii în Panama și despre zvonurile care circulau pe acolo. Incitați, mateloții l-au convins pe Enciso să-l cruțe pe Balboa și să întemeieze o colonie în Panama. Câteva săptămâni mai târziu, au dat noii așezări numele de „Darien”.

Primul guvernator al coloniei Darien a fost Enciso, dar Balboa nu era omul care să-i lase pe alții să beneficieze de pe urma inițiativei sale. I-a întărâtat pe marinari împotriva acestuia, iar ei au sfârșit prin a arăta limpede că îl preferau pe el ca guvernator. Enciso a fugit în Spania, temându-se pentru viața sa. După câteva luni, când un reprezentant al coroanei spaniole a sosit ca să preia în mod oficial funcția de guvernator, colonia nu l-a acceptat. Pe drumul de întoarcere în Spania, omul s-a înecat. Fusese un accident, dar, conform legilor spaniole, Balboa a fost considerat vinovat de a-l fi ucis și de a-i fi uzurpat autoritatea.

Bravada îl scosese pe Balboa din destule încurcături până atunci, însă acum speranțele lui de bogăție și glorie păreau serios amenințate. Pentru a emite pretenții asupra ținutului El Dorado, în cazul în care l-ar fi descoperit, avea nevoie de aprobarea regelui Spaniei, aprobare pe care, ca om scos în afara legii, nu ar fi primit-o niciodată. Nu exista decât o singură soluție. Indienii panamezi îi vorbiseră despre un ocean imens aflat de cealaltă parte a istmului centramerican și îi spuseseră că, navigând spre sud de-a lungul coastei apusene, putea ajunge într-o regiune fabulos de bogată în aur, purtând un nume care, după cât i se păruse lui, suna cam ca

„Biru”. Balboa a hotărât să traverseze periculoasa junglă panameză

și să devină primul european care să-și fi scăldat picioarele în acest nou ocean. De acolo, urma să plece să caute El Dorado. Dacă

înfăptuia acest lucru în numele Spaniei, și-ar fi câștigat recunoștința eternă a regelui și și-ar fi asigurat grațierea – trebuia, însă, să

acționeze înainte ca autoritățile spaniole să vină și să-l aresteze.

CELE DOUĂ BROAȘTE

Două broaște trăiau în aceeași baltă. Cum, din pricina verii secetoase,balta secase, au părăsit-o și au pornit împreună să-și caute un alt sălaș. Pecând mergeau ele așa, s-au nimerit să treacă pe lângă o fântână adâncă,bogată în apă, pe care, văzând-o, una dintre broaște îi zise celeilalte: „Haisă coborâm înăuntru și să rămânem în puțul acesta, că ne va da și adăpost,și hrană.” Cealaltă broască i-a răspuns cu mai multă prudență: „Dar dacă

apa ar seca, cum am mai putea ieși de aici, de la o așa de mare adâncime?”

Nu face nimic fără să te gândești la urmările faptei tale.

Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.

În 1513, Balboa a pornit, așadar, împreună cu o sută nouăzeci de soldați. La jumătatea istmului (în zona aceea, lat de vreo sută

cincizeci de kilometri), îi mai rămăseseră doar șaizeci dintre ei, mulți pierzându-și viața din cauza condițiilor vitrege: insecte ce le sugeau sângele, ploi torențiale, febră. În cele din urmă, Balboa a devenit primul european, care de pe un vârf de munte, a văzut Oceanul Pacific. După câteva zile, înveșmântat în armură, a pășit în valurile acestuia, purtând stindardul Castiliei și a luat în stăpânire, în numele țarii sale, întinderea de apă, uscatul și insulele.

Indienii băștinași l-au întâmpinat cu aur, giuvaeruri și perle de preț cum nu mai văzuse vreodată. Când i-a întrebat de unde proveneau, indienii au arătat spre sud, către țara incașilor. Numai că Balboa nu mai avea decât câțiva soldați. A hotărât ca, pentru moment, să se întoarcă la Darien, să trimită giuvaerurile și aurul în Spania ca zălog al bunei sale credințe și să ceară o armată

numeroasă care să-l ajute să cucerească El Dorado.

Caută să vezi sfârșitul în orice lucru te gândești (să înfăptuiești).

Destul de adesea, zeul îl lasă pe om să întrezărească fericirea, iar apoi îldistruge cu desăvârșire.

Istorii, Herodot, secolul al V-lea î. Hr.

Când în Spania a sosit vestea despre cutezătoarea traversare a istmului, despre descoperirea oceanului de la apus și despre plănuita cucerire a ținutului El Dorado, cel care până mai ieri fusese un nelegiuit a devenit eroul zilei. A fost proclamat, pe dată,

guvernator al noilor teritorii. Numai că, înainte de a primi știrea descoperirii, regele și regina deja trimiseseră o duzină de corăbii sub comanda unui anume Pedro Arias Dávila, „Pedrarias”, cum i s-a spus, cu misiunea de a-l aresta pe Balboa pentru crimă și de a prelua conducerea coloniei. La sosirea sa în Panama, Pedrarias a aflat că

Balboa fusese iertat și că urma să împartă onorurile funcției de guvernator cu un fost nelegiuit.

Cu toate acestea, Balboa era îngrijorat. Visul său fusese aurul, unica sa dorință, să cucerească El Dorado. În urmărirea acestui țel, se găsise nu o dată la un pas de moarte și gândul că avea să

împărtășească bogăția și gloria cu un nou venit i se părea intolerabil. Curând a descoperit că Pedrarias era un om invidios și ranchiunos, căruia această situație îi convenea la fel de puțin ca și lui însuși. O dată mai mult, unica soluție era să preia inițiativa și să

propună traversarea junglei cu o armată numeroasă, care să poată

căra materialele și uneltele necesare construirii corăbiilor. Ajunși pe țărmul Oceanului Pacific, ar fi urmat să alcătuiască o flotă cu care să

cucerească țara incașilor. În chip destul de surprinzător, Pedrarias s-a declarat de acord cu acest plan – poate pentru că presimțea că el nu va reuși niciodată. Sute de oameni au pierit în cursul acestui al doilea marș prin junglă, iar lemnul pentru corăbii a putrezit sub ploile torențiale. Nepotolit ca de obicei, căci nu putea îngădui nici unei puteri din lume să-i strice planurile, Balboa, odată ajuns pe coasta Pacificului, a început să taie copaci pentru a face cheresteaua de care avea nevoie ca să construiască navele. Însă oamenii rămași în viață erau prea puțini și prea slăbiți ca să mai fie în stare să

susțină o campanie și, din nou, Balboa s-a văzut silit să se reîntoarcă

la Darien.

Oricum, Pedrarias îl invitase să discute despre un nou plan și, la periferia așezării, exploratorul a fost întâmpinat de Francisco Pizarro, un vechi prieten al său, care îl însoțise în prima traversare a istmului. Era însă o capcană. În fruntea unei sute de soldați, Pizarro l-a înconjurat pe fostul său amic, l-a arestat și l-a trimis lui Pedrarias, care l-a judecat pentru rebeliune. Câteva zile mai târziu, capul lui Balboa a căzut într-un coș de nuiele, alături de capetele celor mai de încredere dintre oamenii săi. După un număr de ani, cel care a ajuns în Peru a fost chiar Pizarro, iar faptele lui Balboa au fost date uitării.

Comentariu

Cei mai mulți oameni judecă cu inima, nu cu capul. Planurile lor sunt vagi și atunci când se ciocnesc de obstacole, improvizează.

Dar improvizația nu te duce decât încă o mică bucată de drum, până la criza următoare și nu se dovedește, în niciun caz, un substitut pentru gândirea prospectivă, prin care pui la cale totul, pas cu pas, până la capăt.

Balboa avea un vis de glorie și bogăție, dar, pentru planul lui era prea nebulos. Actele sale de cutezanță și descoperirea Oceanului Pacific au fost în mare parte uitate, pentru că omul s-a făcut vinovat de ceea ce în lumea puterii este păcatul cel mai grav: s-a oprit după

o bucată de drum și a lăsat ușa deschisă pentru alții. Un adevărat om al puterii ar fi avut precauția de a anticipa un asemenea pericol

– rivalii dornici de a-și adjudeca o parte din cuceriri, vulturii care încep să se rotească îndată ce aud cuvântul „aur”. Balboa ar fi trebuit să păstreze secretul asupra informațiilor sale despre incași până după cucerirea Peru-ului. Numai astfel i-ar fi fost în siguranță

și averea, și capul. Odată ce a apărut și Pedrarias, un om puternic și prudent ar fi pus la cale să scape de el omorându-l sau trimițându-l la închisoare și să-i ia armata adusă pentru campania de cucerire a țării incașilor, Peru. Balboa, însă, era încătușat în momentul prezent, reacționând mereu doar sub imperiul emoțiilor, nefăcându-și niciodată vreun calcul prospectiv.

La ce bun să ai visul cel mai măreț din lume dacă îi lași pe alții să-ți fure beneficiile și gloria? Nu-ți pierde capul din cauza unui asemenea vis cu „final deschis” – calculează și planifică totul până la capăt.

RESPECTAREA LEGII

În 1863, cancelarul prusian O o von Bismarck nu scăpa din ochi eșichierul politic european al momentului. Principalii jucători erau Anglia, Franța și Austria. Prusia se număra printre statele care alcătuiau o destul de puțin închegată Federație Germană. Forța numărul unu în Federație era Austria, care avea grijă ca celelalte state germane să rămână slabe, divizate și ușor de manevrat.

Bismarck nutrea convingerea că destinul Prusiei era cu mult mai

ilustru decât postura sa actuală, de lacheu al Austriei.

Iată cum a jucat cancelarul. Prima sa mutare a constituit-o declanșarea războiului cu modestul regat al Danemarcei, în scopul recuceririi unui teritoriu care fusese al Prusiei, ducatul Schleswig-Holstein. Bismarck știa că această tevatură independentistă ar putea stârni îngrijorare în Franța și Anglia, drept care i-a atras în joc și pe austrieci, pretinzând că încerca să recupereze ducatul în numele acestora. După câteva luni, când soarta războiului era decisă, a cerut ca teritoriile recent cucerite să fie alipite la Prusia. Bineînțeles că