Odată, împăratul Hideyoshi trebuia să-l viziteze pe Rikyu ca să-și ia ceaiul împreună. În noaptea dinainte, însă, a început să ningă.

Prompt, maestrul a pus câte o pernă rotundă pe fiecare dintre pietrele pe care trebuia să calce oricine îi străbătea grădina, îndreptându-se către casă. Chiar înainte de mijirea zorilor, s-a sculat și, văzând că ninsoarea încetase, s-a dus și a luat pernele, desprinzându-le cu grijă de pietre. La sosirea sa, Hideyoshi s-a minunat de frumusețea simplă a ceea ce vedea – drumeagul semănat din loc în loc cu pietre perfect rotunde, perfect uscate – și a remarcat firescul cu care gazda sa izbutise să ascundă felul cum făcuse posibil acest delicat gest de politețe: efortul nu se întrezărea nicăieri, nu era vizibil decât gestul politicos.

După moartea lui Rikyu, ideile sale au continuat să-și pună

amprenta asupra practicării ceremoniei ceaiului. Yorinobu, unul dintre șogunii din familia Tokugawa, fiul marelui împărat Ieyasu, a studiat învățăturile maestrului Rikyu. În grădina sa, avea un felinar de piatră, operă a unui artist celebru, iar seniorul Sakai Tadakatsu l-a întrebat dacă nu ar putea veni într-o zi să-l vadă și el. Yorinobu a răspuns că o asemenea vizită l-ar onora și le-a poruncit grădinarilor să pună totul în ordine în vederea sosirii oaspetelui. Acești grădinari, necunoscând principiile Cha-no-yu, au socotit că

felinarul de piatră nu se potrivea, fiindcă ferestruicile lui laterale

erau prea mici față de gustul și moda momentului. Au chemat, așadar, pe un meșter din partea locului și l-au pus să le lărgească.

Cu câteva zile înainte de vizita seniorului Sakai, Yorinobu a sosit să

inspecteze grădina. Când a văzut ferestruicile, l-a cuprins o mânie fără margini și puțin a lipsit să nu-i ia în tăișul săbiei pe nesocotiții care îi stricaseră felinarul, alterându-i armonia proporțiilor și distrugând însuși scopul vizitei anunțate.

După ce și-a mai venit în fire, Yorinobu și-a amintit că de fapt își adusese două felinare și că al doilea se găsea în grădina sa din insula Kyu-shu. Cu mare cheltuială, a tocmit o balenieră și vâslașii pe care i-a putut găsi, poruncindu-le să aducă felinarul în două zile – un timp îngrozitor de scurt, însă marinarii au tras la rame zi și noapte.

Având noroc și de un vânt prielnic, s-au întors la vreme.

Spre încântarea lui Yorinobu, acest felinar era încă și mai minunat decât cel dintâi, căci stătuse vreo douăzeci de ani neatins, într-un desiș de bambus, căpătase o splendidă patină de obiect vechi și se acoperise cu un strat delicat de mușchi. Când și-a făcut apariția, mai târziu în cursul aceleiași zile, seniorul Sakai a rămas mut de admirație: felinarul era și mai splendid decât și-l imaginase

– atât de plin de grație și într-o atât de profundă armonie cu întreaga fire. Din fericire, vizitatorul nu avea nici cea mai vagă idee despre cât timp și efort îl costase pe Yorinobu crearea acestui efect sublim.

KANO TANNYU, MAESTRUL ÎNTRE ARTIȘTI

Date Masamune l-a chemat odată de Tannyu și i-a cerut să-i decorezeo pereche de paravane aurite de peste doi metri înălțime. Artistul a spus că

i se păreau potrivite niște schițe în alb-negru și, după ce s-a uitat bine laparavane, s-a dus acasă. În dimineața următoare a venit devreme și apreparat o mare cantitate de cerneală. A început să înmoaie în ea opotcoavă pe care o adusese cu el și să o așeze pe unul dintre paravane.

Apoi, cu o pensulă mare, a trasat un număr de linii de-a curmezișul. Întretimp, Masamune a vrut să vadă cum lucra artistul și nu a putut să-șiînăbușe furia, bombănind: „Ce porcărie înfiorătoare!”, după care s-aîndreptat cu pași mari spre apartamentele sale. Slujitorii săi i-au spus luiTannyu că stăpânul lor era, într-adevăr, într-o dispoziție foarte proastă.

„Atunci nu ar trebui să se uite la ceea ce fac”, a răspuns artistul, „artrebui să aștepte să-mi termin lucrarea.”

Apoi a luat o pensulă mai fină și a pus, ici și colo, câte o pată decerneală și, pe măsură ce continua, urmele potcoavelor de cai setransformau în crabi, în timp ce liniile groase se prefăceau în stuf. După

aceea, s-a întors către celălalt paravan și l-a stropit cu cerneală din belșug,iar după ce a mai adăugat câteva tușe de pensulă, ici și colo, petele audevenit un stol de rândunele deasupra unor sălcii.

Când Masamune a privit opera terminată, a fost la fel de copleșit debucurie și de admirație pentru măiestria artistului pe cât fusese maiînainte de supărat din pricina aparentei „porcării”.

Cha-no-yu, ceremonia japoneză a ceaiului, A. L. Sadler, 1962

Comentariu

Pentru Sen no Rikyu, apariția neașteptată a ceva în chip natural și aproape întâmplător, plin de grație, reprezenta culmea frumosului. Frumosul acesta se ivea fără pregătire și părea să nu fi necesitat niciun efort. Natura a creat asemenea lucruri în virtutea legilor ei firești, dar oamenii trebuie să realizeze efectele dorite prin muncă și inventivitate, iar dacă lasă să se străvadă toată această

străduință, ratează efectul. Poarta aceea fusese adusă de prea departe, iar tăierea lămâii din pom păruse un gest artificial.

Vei fi deseori în situația de a uza de trucuri și de ingeniozitate ca să obții efectele urmărite – pernele așezate pe pietrele ninse, vâslașii trăgând la rame o noapte întreagă – dar publicul nu trebuie să bănuiască niciodată cât efort ai depus sau cât ai calculat înainte.

Natura nu își destăinuie tainele magiei, iar cei care o imită, părând că fac orice fără să se străduiască, își însușesc puterea ei.

RESPECTAREA LEGII (II)

Marele iluzionist și escapist Harry Houdini a decis odată să-și lanseze un spectacol sub titlul: „Imposibilul [devenit] posibil”. Într-adevăr, cei care asistau la spectaculoasele sale „evadări” aveau impresia că ceea ce se petrecea pe scenă contrazicea toate opiniile de bun simț asupra capacităților omenești.

Într-o seară a anului 1904, un public de patru mii de londonezi umpluse sala ca să-l vadă făcând față unei provocări deosebite –

aceea de a „scăpa” dintr-o pereche de cătușe despre care afișele

p

p

ș

p

ș

anunțau că ar fi cele mai sigure și mai de neînvins din câte se inventaseră vreodată. Aveau șase serii de încuietori și nouă

pinioane-cheie la fiecare mână. Un meseriaș din Birmingham investise nouă ani de muncă în construirea lor. Experții care le-au cercetat au afirmat că nu mai văzuseră niciodată ceva atât de complicat și că această complexitate a mecanismului de închidere făcea absolut imposibilă descuierea lor.

Spectatorii i-au urmărit pe acești experți asigurându-se de funcționarea cătușelor și fixându-le pe mâinile lui Houdini. Apoi magicianul a intrat într-o boxă de culoare neagră, așezată în mijlocul scenei. Minutele se scurgeau lent. Cu cât trecea timpul, cu atât părea mai sigur că aceste cătușe vor fi primele în stare să-l învingă. La un moment dat, Houdini a ieșit și a cerut să i se ia cătușele pentru o clipă, ca să-și scoată haina – în boxă era foarte cald. Cei care îi lansaseră provocarea au refuzat, pe motiv că nu era vorba decât de o șmecherie, că, adică, ținea să vadă cum procedau ca să le desfacă. Fără să se dea bătut și fără a se folosi de mâini, iluzionistul a reușit să-și ridice vestonul până la umeri, să-l întoarcă

pe dos, să extragă cu dinții, dintr-un buzunar, un briceag și, cu câteva mișcări ale capului, să taie haina și să scape de ea. În cămașă, a reintrat în boxă, în uralele aprobatoare ale publicului, care îi aplauda agilitatea și dexteritatea.

În sfârșit, după ce și-a ținut spectatorii într-o suficient de lungă

așteptare tensionată, Houdini a ieșit a doua oară din boxă, acum, însă, cu mâinile libere și ridicând triumfător cătușele desfăcute. Nici în ziua de azi nu se știe cum a reușit să se elibereze. Deși a rămas în boxă timp de aproape o oră, nu a dat niciun semn de îngrijorare sau de îndoială. Oamenii păreau să creadă că el însuși dorise să întârzie în boxă, ca să sporească suspansul și să-i determine să se alarmeze –

într-atât de bine știuse să creeze impresia că totul fusese extrem de ușor. Și momentul cererii sale de a-și scoate haina făcea parte din spectacol. Publicul de la această reprezentație (ca și de la celelalte oferite de magician) trebuie să fi simțit jocul său cu ei toți, de parcă

le-ar fi spus: Cătușele astea sunt niște fleacuri, aș fi putut scăpa cu mult mai repede și din situații mai dificile.

MAESTRUL DE LUPTE

A existat cândva un maestru de lupte care stăpânea la perfecție treisute șaizeci de fente și prize. Prinsese drag de unul dintre discipolii săi și,

cu timpul, l-a învățat trei sute cincizeci și nouă din acestea. Nu se știecum, dar, ca un făcut, nu au ajuns să o studieze și pe ultima. Au trecutluni după luni și tânărul a devenit atât de priceput în arta sa, încât îiîntrecea pe toți cei care veneau în arenă să-l înfrunte. Era cât se poate demândru de îndemânarea dobândită astfel că, într-o zi, s-a lăudat în fațasultanului că ar putea lesne să-și învingă maestrul dacă nu l-ar reținerespectul pentru vârsta înaintată a acestuia și recunoștința ce se cuveneasă i-o arate pentru învățătura dată. Sultanul s-a înfuriat la auzul uneiasemenea impertinențe și a poruncit să se organizeze pe dată o luptă întrecei doi, în fața întregii curți.

După bătaia gongului, tânărul s-a repezit înainte cu un strigătsălbatic, pentru a se vedea respins cu acea necunoscută fentă, a trei suteșaizecea.

Maestrul și-a apucat fostul discipol, l-a ridicat deasupra capului și l-aaruncat grămadă, la pământ. Sultanul și curtenii au izbucnit în urale.

Când l-au întrebat pe maestru cum de izbutise să-și înfrângă un adversaratât de puternic, el a mărturisit că își rezervase această tehnică secretă

pentru sine însuși, în cazul unor împrejurări neprevăzute ca cea de față.