parte din ceea ce știe, să-și țină bine în frâu vocea, răbdător, stăpândesăvârșit al expresiei chipului, rece ca gheața atunci când oricare altul arfi numai flacără; iar dacă, din nenorocire, nu este în inima sa un omcredincios – ceea ce se întâmplă foarte adesea firilor ce posedă înzestrărilesus-pomenite – trebuie să aibă religia în mintea sa, adică, pe față, pe buze,în felul de a se purta; trebuie să sufere în tăcere dacă, în cazul când este unom cinstit, se vede constrâns să afle despre sine că ar fi un ipocrit șijumătate. Cel al cărui suflet urăște o astfel de viață ar trebui să plece dinRoma și să-și caute norocul aiurea. Nu știu dacă mă laud sau îmi cautscuze, dar dintre toate aceste calități nu posed decât una singură – anume,flexibilitatea.
Memorii, Giovanni Casanova, 1725–1798
După înfrângerea lui Pompei, distracțiile oferite poporului și-au sporit amploarea. Roma nu mai văzuse niciodată așa ceva. Cursele de care au devenit mai spectaculoase, luptele de gladiatori, mai dramatice. Cezar punea la cale și lupte pe viață și pe moarte între aristocrații doritori de senzații tari și organiza bătălii navale cu galere miniaturale, pe un lac artificial. Se jucau comedii în fiecare cartier și, din dispoziția sa, s-a construit un uriaș nou teatru, care părea că stă să cadă peste Stânca Tarpeiană. Mulțimi de pe tot cuprinsul imperiului se îngrămădeau la aceste serbări, iar pe șoselele din preajma Romei se vedeau, unele lângă altele, corturile aliniate ale „turiștilor” vremii. În anul 45 î. Hr., programând intrarea în cetate în așa fel încât să obțină un efect maxim de splendoare și de surpriză, Cezar s-a întors din campania egipteană
aducând-o și pe Cleopatra. Au urmat spectacole și serbări publice încă și mai extravagante decât cele dinainte.
Ele nu erau simple mijloace de a distra poporul – rostul lor era acela de a amplifica în conștiința oamenilor percepția conducătorului: Cezar părea din ce în ce mai „monumental”.
Exercita un control total asupra propriei sale imagini publice și ea nu îi scăpa din vedere nicio clipă. Atunci când apărea în fața cetățenilor, purta veșmintele de purpură cele mai strălucitoare. Nu îngăduia nimănui să-l pună în umbră. Fusese întotdeauna preocupat de eleganța ținutei și suferea foarte mult din cauza prematurei sale calviții, pe care o și ascundea sub cununa de lauri.
Era un orator de mare forță: știa să spună mult în cuvinte puține și
avea, ca nimeni altul, talentul de a prinde momentul încheierii discursului astfel ca efectul finalului să fie maxim. Nu omitea nicicând să introducă un detaliu, un anunț, un oarecare element de surpriză, ca să stimuleze atenția, să întrețină interesul și să asigure aspectul de spectacol al propriei sale apariții.
Deși se bucura de o popularitate imensă, Cezar era urât și temut de rivali. În ziua idelor lui Marte (pe 15 martie) în anul 44 î. Hr., un grup de complotiști conduși de Brutus și Cassius l-a înconjurat în incinta senatului și l-a asasinat, înjunghiindu-l cu pumnalele. Nici în pragul morții, simțul dramatic nu l-a părăsit: și-a tras singur un colț al togii peste față și și-a învelit în faldurile ei picioarele, ca să
moară acoperit, cu decența cuvenită. După spusele istoricului roman Suetoniu, ultimele sale cuvinte, adresate fiului său adoptiv, Brutus, care se pregătea să-i dea o a doua lovitură de stilet, ar fi fost în grecește, de parcă Cezar rostea o replică de încheiere a unei piese: „Și tu, fiul meu?”
Comentariu
La romani, teatrul era o artă cu o enormă popularitate, numărul spectatorilor ridicându-se la cifre astăzi de neimaginat. Înghesuite în amfiteatre uriașe, mulțimile se distrau la comedii fără perdea sau se lăsau mișcate până la lacrimi de tragedii înălțătoare. Teatrul pare a conține în sine, concentrată, o esență de viață. Asemenea unui ritual religios, această artă atrage imediat și irezistibil.
Cezar a fost, poate, primul care să înțeleagă legătura profundă, vitală dintre teatru și putere – nu întâmplător fusese interesat de scenă încă din adolescență. Și-a sublimat acest interes, devenind el însuși actorul și regizorul scenei mai vaste a lumii. Își rostea replicile de parcă le învățase dinainte și se mișca întotdeauna cu deplina conștiință a efectului realizat asupra publicului. Nu neglija nici rolul surprizei, discursurile sale aveau dramatism și nu lăsa nicio apariție a sa la voia întâmplării. Totul era programat și regizat.
Gesturile erau suficient de ample ca să fie înțelese de toți, deși nicicând atât de mari încât să cadă în păcatul lipsei de bun gust.
Imensa popularitate de care se bucura era pe deplin explicabilă.
Cezar a conturat tipul ideal al liderului – de fapt, al oricărui om al puterii. Trebuie să înveți de la el să-ți amplifici faptele prin
mijloace teatrale: surpriza, suspansul, atragerea simpatiei și identificarea simbolică. Asemenea lui, este necesar să fii în permanență și profund conștient de publicul tău, adică de ceea ce îi place și de ceea ce îl plictisește. Ai grijă să te plasezi mereu în centrul scenei, să cucerești atenția și să nu te lași vreodată pus în umbră de altcineva.
RESPECTAREA LEGII (II)
În anul 1831, o tânără franțuzoaică pe nume Aurore Dupin Dudevant și-a părăsit soțul și restul familiei în provincie și s-a stabilit la Paris. Voia să devină scriitoare. Căsătoria, credea ea, era mai rea decât o închisoare, fiindcă nu îi lăsa nici timpul, nici libertatea de a se consacra pasiunii scrisului. În capitală avea să-și consolideze independența și să-și câștige existența scriind.
Curând după sosirea la Paris, tânăra s-a văzut confruntată cu o realitate dură: libertatea nu o asigurau decât banii, iar pentru o femeie, a avea bani însemna fie să aibă un soț bogat, fie să se prostitueze. Până atunci, niciuna nu izbutise nici măcar să se apropie de acest statut de independență financiară prin scris. În ceea ce le privea, scrisul era un hobby, fiindcă existența le era asigurată de soți sau de moșteniri. De fapt, când Aurore Dudevant i-a arătat scrierile ei unui editor, acesta i-a spus: „Doamnă, ar trebui să faceți copii, nu literatură”.
Era limpede că venise la Paris ca să încerce să realizeze imposibilul. În cele din urmă, și-a pus la punct o strategie menită să
o re-creeze total și să-i făurească o imagine publică trasată după
dorința ei. Scriitoarele dinaintea ei fuseseră silite să-și asume un rol deja fixat: acela de artiști de categoria a doua care se adresau unui public cititor de categoria a doua, adică tot femeilor. Aurore Dudevant a hotărât că, dacă tot trebuia să joace un rol, va conduce ea jocul și îl va întoarce în favoarea ei: a decis să joace rolul unui bărbat.
În 1832, un editor i-a acceptat primul dintre romanele importante, Indiana, iar autoarea a insistat să-l semneze cu un pseudonim – „George Sand”. Tot Parisul a presupus că acest nou scriitor capabil să descrie și să trezească atâta emoție era un bărbat.
Aurore Dudevant mai purtase, când și când, straie bărbătești și
înainte de a-l crea pe „George Sand” – fusese întotdeauna de părere că pantalonii de călărie și cămășile bărbaților erau mult mai comode decât hainele femeiești. Acum, însă, ca figură publică, a „îngroșat”
liniile portretului: a adăugat cămășii și pantalonului redingota, pălăria cenușie, ghetele solide și cravatele de dandy. A început să
fumeze trabucuri și, în conversație, să se comporte asemenea unui bărbat, care nu se teme să domine un schimb de idei și nici să
folosească, pe ici pe colo, și câte un cuvânt mai tare.
Acest straniu scriitor-scriitoare, bărbat-femeie, exercita o neîndoielnică fascinație asupra publicului. Spre deosebire de alte artiste ale condeiului, Sand a reușit să se facă acceptată și de către cercul creatorilor bărbați. Bea și fuma cot la cot cu ei și avea aventuri cu unele dintre cele mai de valoare personalități culturale ale epocii: Musset, Liszt, Chopin. Chiar și în dragoste, ea era aceea care prelua inițiativa atât pentru a seduce, cât și pentru a abandona.
Pe scurt, făcea numai ce voia.
Cei care au cunoscut-o bine, și-au dat seama că „personajul” o apăra de curiozitatea publicului.
În lume, își juca rolul, subliniindu-l; în intimitate, redevenea ea însăși. La un moment dat, a înțeles că „George Sand” risca să se banalizeze sau să eșueze în previzibil. Ca să evite o asemenea situație, din când în când, îi aducea „modificări” de rol – în loc să se ocupe de idile cu bărbați celebri, se amesteca în politică, inspirând rebeliuni studențești sau chiar așezându-se în fruntea unor demonstrații. Intenția era limpede: nimeni nu avea să-i dicteze limitele personajului creat. Mult timp după moartea ei și cu toate că
lumea nu-i mai citește romanele romantice, dimensiunile teatrale ale acestui personaj, devenite monumentale, continuă să fascineze și să inspire.
Comentariu
În tot timpul vieții publice a lui George Sand, cunoștințele și ceilalți artiști din preajma ei au avut impresia că se află în prezența unui bărbat. Totuși, în însemnările ei zilnice, ca și față de prietenii cei mai apropiați, între care Gustave Flaubert, ea mărturisea mereu că nu nutrea deloc dorința de a fi altceva decât femeie și că juca un rol destinat ochilor mulțimii. Dorea numai puterea de a-și alege
singură „personajul”. Refuza să accepte limitele impuse de societate. Această putere nu putea fi dobândită, însă, rămânând ea însăși, ca atare, și-a creat un fel de alter ego, pe care și-l adapta după
voie, oricând, îndemnurilor proprii – o imagine menită să atragă
atenția și să-i confere o personalitate aparte.
Nu trebuie uitat că lumea vrea neapărat să-ți atribuie un rol în viață. Dacă îl accepți, ești pierdut. Nu vei dispune decât de acea putere nesemnificativă care ține strict de rolul acesta asumat din proprie inițiativă sau impus din afară, Pe de altă parte, un actor joacă multe roluri. Bucură-te și tu de această diversificare proteică a puterii, iar dacă nu poți ajunge la ea, măcar făurește-ți tu însuți o nouă identitate care să iasă din tiparele fixate de o societate dominată de invidie și resentimente – este un act de sfidare de-a dreptul prometeic, întrucât, datorită lui, îți iei asupra ta responsabilitatea autocreației.
