austriecii erau în culmea furiei, dar s-a ajuns la un compromis: le-au dat prusienilor Schleswigul, pentru ca un an mai târziu să le vândă

Holsteinul. Lumea începea să-și dea seama că soarele Austriei cobora spre asfințit, în vreme ce al Prusiei se ridica spre amiază.

A doua mutare a lui Bismarck a fost cea mai cutezătoare: în 1866, l-a convins pe regele Wilhelm al Prusiei să iasă din Federația Germană și, astfel, să pornească război chiar împotriva Austriei.

Regina, prințul moștenitor al tronului prusian, ca și prinții conducători din celelalte state germane s-au opus cu vehemență

unui asemenea război. Bismarck însă, inflexibil, a izbutit să impună

declararea conflictului și, datorită superiorității armatei lor, prusienii i-au înfrânt pe austrieci în crâncenul, deși scurtul „război de șapte săptămâni”. Regele și generalii doreau acum să

mărșăluiască asupra Vienei, punând stăpânire pe o parte cât mai mare din teritoriul austriac. Bismarck i-a oprit.

Acum se declara un susținător al păcii. Rezultatul a fost că s-a văzut în măsură să încheie cu austriecii un tratat care le garanta atât Prusiei, cât și celorlalte state germane, o deplină autonomie.

Acum Bismarck putea așeza Prusia pe o poziție privilegiată, făcând-o să ocupe primul loc în recent constituita Confederație a Germaniei de Nord.

REGELE, SUFITUL ȘI CHIRURGUL

În vremurile de demult, un rege al Tartariei se plimba împreună cucâțiva dintre nobilii săi. Pe marginea drumului era un ascet, un sufitrătăcitor, care striga în gura mare: „Cui îmi dă o sută de dinari, o să-i dauși eu un sfat bun.”

Regele s-a oprit și a zis: „Ei, ascetule, care este acest sfat bun caremerită o sută de dinari?”

„Măria-ta”, a răspuns ascetul, „dă poruncă să mi se dea banii și eu osă-ți spun numaidecât.”

Regele așa a și făcut, așteptându-se să audă ceva nemaipomenit.

Ascetul i-a spus: „Sfatul meu este acesta: să nu te apuci niciodată să facinimic fără să te fi gândit cum se va termina totul.”

La aceasta, nobili și toți ceilalți de față au râs, zicând că ascetul fuseseînțelept cerând banii înainte.

Dar regele a zis: „Nu aveți niciun motiv să râdeți de acest sfat bun pecare mi l-a dat sufitul acesta. Toată lumea știe că ar trebui să ne gândimbine înainte de a face ceva. Însă în fiecare zi greșim, uitând acest lucru, iarurmările sunt rele. Eu prețuiesc foarte mult sfatul acestui ascet.”

Regele s-a hotărât să țină tot timpul în minte sfatul și a poruncit să

fie scris cu litere aurite pe pereții palatului și încrustat pe vasele sale deargint.

Nu mult după aceea, un uneltitor a vrut să-l ucidă. L-a mituit pechirurgul curții, promițându-i că îl va face cel dintâi dintre dregători dacă

va înfige o lanțetă otrăvită în brațul regelui. Când a venit clipa să i se iasânge, sub brațul acestuia s-a așezat un vas de argint. Deodată, chirurgula văzut cuvintele gravate pe marginea vasului: „Să nu faci niciodată nimicfără să te fi gândit cum se va termina totul”. Abia atunci și-a dat seama:dacă uneltitorul ajungea rege, ar putea pune să-l ucidă și astfel nu ar maiavea nevoie să-și respecte promisiunea.

Văzându-și chirurgul tremurând, regele l-a întrebat ce i seîntâmplase. Și așa, acesta i-a mărturisit adevărul pe loc. Uneltitorul a fostprins, iar regele a trimis după toți cei care fuseseră de față atunci cândsufitul îi dăduse acel sfat bun și le-a zis: „Ei bine, tot vă mai vine să râdețide ascet?”

Caravana viselor, Idries Shah, 1968

Francezii și englezii au început să-l compare cu A ila hunul și să se teamă de planurile ce le-ar putea urzi în privința Europei întregi. O dată ce se lansase pe drumul cuceririlor, nimeni nu avea cum să prevadă unde se va opri. Într-adevăr, trei ani după aceea, Bismarck a provocat la război Franța. La început, a dat impresia că

este de acord cu anexarea Belgiei de către francezi, apoi, în ultimul moment, și-a schimbat părerea. Jucându-se ca pisica și șoarecele, l-a înfuriat pe împăratul Napoleon al III-lea și l-a „montat” pe propriul său rege împotriva francezilor. Nimeni nu a fost surprins când, în

g

p

p

1870, a izbucnit războiul. Recent formata Federație Germană s-a alăturat cu entuziasm războiului antifrancez și, încă o dată, mașinăria militară prusiană și aliații ei au distrus, în numai câteva luni, armata inamică. Deși Bismarck se opunea anexării vreunui teritoriu al Franței, generalii l-au convins că Alsacia și Lorena trebuie să facă parte din federație.

Cel care le cere prezicătorilor să-i ghicească viitorul renunță în chipnecugetat la propria sa putere lăuntrică de a anticipa evenimentele, careeste de o mie de ori mai exactă decât orice i-ar putea spune ei.

Walter Benjamin, 1892–1940

Acum, Europa întreagă se temea de mișcarea următoare a

„monstrului prusian”, condus de Bismarck, „cancelarul de fier”.

Într-adevăr, un an mai târziu, acesta a întemeiat Imperiul german, cu regele Prusiei în chip de împărat nou încoronat și el însuși ridicat la rangul de prinț. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat: Bismarck nu a mai instigat pe nimeni la război, iar dacă celelalte puteri europene acaparau mereu alte colonii pe celelalte continente, el a ținut să

limiteze drastic achizițiile teritoriale germane. Nu dorea mai mult pământ, ci mai multă securitate. Până la sfârșitul vieții, s-a luptat din răsputeri să împiedice declanșarea altor războaie. Toată lumea presupunea că omul se schimbase, că, odată cu anii „fierul”

începuse să se înmoaie. Nu au înțeles nimic: aceasta era ultima manevră din planul său inițial.

Comentariu

Există o explicație simplă pentru faptul că cei mai mulți oameni nu știu niciodată când să pună punct ofensivei: nu au nici cea mai vagă idee asupra obiectivului lor. Imediat ce au obținut o victorie, însetează după alta. A se opri – a ținti un scop și apoi a se limita la el – pare peste puterea omenească. Și totuși nimic nu este mai important decât acest lucru, dacă vrei să-ți păstrezi puterea. Cel care merge prea departe cu triumful, creează o reacție care, în mod inevitabil, îl va conduce la declin. Singura soluție este planificarea pe termen lung. Caută să vezi cât mai clar și cât mai departe în viitor, asemenea zeilor din Olimp, care pătrund cu privirea norii și

descifrează sfârșitul tuturor lucrurilor.

Încă de la începutul carierei sale politice, Bismarck își fixase un țel: să formeze un stat german independent în jurul și sub conducerea Prusiei. A instigat la război împotriva Danemarcei nu în dorința de a cuceri teritorii noi, ci pentru a aprinde flacăra naționalismului prusian și astfel ca, sub stindardul acestuia, să

unească țara. A incitat la război împotriva Austriei numai pentru ca Prusia să-și dobândească independența (acesta și este motivul pentru care a refuzat să anexeze orice teritoriu austriac). Asupra Franței s-a năpustit ca să adune laolaltă statele germane împotriva unui dușman comun, pregătind terenul pentru unificare.

Odată ce acest țel a fost atins, Bismarck s-a oprit. Nu și-a îngăduit niciodată să se lase îmbătat de triumf, nu a cedat niciodată

cântecului de sirenă al setei de glorie de dragul gloriei. Ținea hățurile cu o mână de fier și ori de câte ori generalii, sau regele, sau poporul prusian cerea alte noi cuceriri, știa să-i tempereze. Nu putea permite ca frumusețea creației sale să fie știrbită de fleacuri –

în niciun caz, de euforia periculoasă care îi mâna pe cei din jurul său să depășească orbește obiectivul unui plan atât de bine chibzuit.

Experiența demonstrează că, dacă cineva vede departe [în viitor] ceplanuri are de îndeplinit, va putea acționa cu rapiditate îndată ce vinemomentul punerii lor în aplicare.

Cardinalul Richelieu, 1585–1642

CHEILE PUTERII

Conform mitologiei grecilor antici, zeii dețineau o cunoaștere completă a viitorului. Vedeau tot ceea ce avea să întâmple, până în cele mai mici detalii. Pe de altă parte, oamenii erau priviți ca victime ale destinului, prinși în capcana clipei și a sentimentelor, incapabili să depășească, în înțelegerea lor, primejdiile imediate.

Acei eroi, asemenea lui Ulise, care erau în stare să transgreseze momentul prezent și să plănuiască mai departe, în viitor, păreau să

sfideze soarta și să-i imite pe zei, arogându-și capacitatea acestora de a pătrunde și determina viitorul. Comparația își păstrează