„hărțuindu-ți dușmanul și făcându-l să se simtă frustrat din cauza invizibilității tale”.
Alianța cu o unică sursă de putere este periculoasă îndeosebi prin faptul că această sursă poate pieri, pleca, ceda sau poate pierde influența de care se bucură și atunci ai de suferit și tu. Este exact ceea ce i s-a întâmplat lui Cesare Borgia, a cărui forță depindea de tronul pontifical al tatălui său, papa Alexandru al VI-lea. El fusese acela care îl pusese în fruntea armatelor Vaticanului și în numele căruia purta război de-a lungul și de-a latul Italiei.
La moartea neașteptată a papei (ucis, se spune, prin otrăvire), toată puterea lui Cesare s-a năruit, își făcuse mult prea mulți dușmani și nu mai exista nimeni în stare să-l apere de furia lor. În cazul când ai nevoie de protecție, este recomandabil, deci, să te conectezi la mai multe surse de sprijin. Această „mutare” este indicată mai cu seamă în perioadele de tulburare, tranziție, schimbare sau atunci când ai adversari numeroși. Cu cât slujești la mai mulți stăpâni, cu atât ai mai puțin de pierdut dacă unul din ei dispare. În plus, o asemenea „dispersare” îți va permite să-l manevrezi pe unul împotriva celuilalt.
Dar chiar dacă de concentrezi asupra unei unice surse de putere, tot ai nevoie de prudență și de prevederea de a te pregăti pentru ziua când patronul tău nu te va mai putea ajuta.
În sfârșit, dacă nu te gândești decât la un singur lucru (țelul sau obiectivul tău), vei deveni o persoană insuportabil de plictisitoare, mai ales în domeniul creației artistice. Pictorul renascentist Paolo Uccello era atât de obsedat de problema perspectivei, încât tablourile sale ajunseseră să pară lipsite de viață, pe câtă vreme Leonardo da Vinci, interesându-se de o gamă aproape infinită de fenomene și științe – arhitectură, pictură, artele războiului, sculptură, anatomie, inginerie – și-a transformat această
„dispersare” într-o sursă de putere. Asemenea genii sunt, însă, foarte rare. Noi muritorii de rând, ne aflăm mai în siguranță dacă ne
conformăm legii concentrării și principiului intensivității.
LEGEA 24
JOACĂ ROLUL CURTEANULUI
DESĂVÂRȘIT
ARGUMENT
Curteanul desăvârșit se simte în largul său numai într-o lume caregravitează în jurul puterii și unde determinantă este abilitatea politică. Elstăpânește arta oblicității flexibile: îi lingușește, servil, pe cei puternici șiîi îngenunchează pe cei slabi cu o totală, deși elegantă, lipsă de sinceritate.
Învață și pune în aplicare regulile de comportament ale curteanului șinimic nu va mai sta în calea ascensiunii tale.
SOCIETATEA DE LA CURTE
Faptul că societatea de la orice curte se grupează în jurul puterii ține, oricum, de însăși firea omenească. În trecut, nucleul îl reprezenta conducătorul, iar funcțiile curții erau multiple – pe lângă cea de a-l amuza pe acesta, menirea ei era, pe de o parte, de a consolida piramida ierarhică a regalității, aristocrației, în general a claselor superioare și, pe de alta, de a menține aceste clase de sus în raport de subordonare și de apropiere față de tron, în vederea supravegherii lor mai eficiente. Curtea slujește puterii în felurite moduri, dar, înainte de orice, ea trebuie să-și glorifice „patronul”, construind în jurul său un microcosm dominat de concurența acerbă a celor care se luptă să-i intre în voie și să-i obțină favoarea.
Viața de curtean este un joc periculos. Un călător arab din secolul al XIX-lea a vizitat curtea din Darfur a ceea ce este astăzi Sudanul și ne povestește că cei care se bucurau de privilegiul de a trăi în preajma sultanului erau supuși, prin protocol, regulii de a face exact ceea ce făcea acesta: dacă se întâmpla să se lovească, și ei se loveau la fel, dacă în timpul unei vânători, cădea de pe cal,
cădeau și ei.
În fond, o asemenea maimuțăreală exista la toate curțile din lume. Pericolul aducător de cele mai mari necazuri era să nu-i fie pe plac „stăpânului” – orice pas greșit putea însemna exilul sau chiar moartea. Curteanul abil trebuia să meargă atent, ca pe sârmă, făcându-se plăcut, dar cu măsură, arătându-se supus, dar distingându-se, într-un fel sau altul, dintre ceilalți curteni, deși neajungând până la a amenința puterea conducătorului.
Marii curteni din toate timpurile au stăpânit arta manipulării oamenilor. La fel și astăzi. Ei știu să-l facă pe rege să se simtă și mai rege, iar pe toți ceilalți, și mai temători față de puterea lor. Sunt magicieni ai aparențelor, care înțeleg că, la curte, cele mai multe lucruri sunt judecate după ceea ce par. Marii curteni sunt rafinați și politicoși; agresiunea lor este voalată și indirectă. Maeștri ai cuvântului, ei nu spun niciodată mai mult decât trebuie, scoțând profitul maxim dintr-un compliment sau dintr-o insultă camuflată.
Exercită o atracție magnetică, pentru că, știind să facă pe plac oamenilor, aceștia nu se mai îndepărtează de ei, cu toate că nici nu se coboară să lingușească, nici nu se umilesc în vreun alt fel. Marii curteni ajung favoriții regilor și trag foloase din această situație.
Adeseori, dețin mai multă putere decât monarhul însuși, pentru că
sunt adevărați vrăjitori în acumularea atuurilor influenței.
Există mulți care să „expedieze” cu un gest disprețuitor ideea vieții de curte, considerând-o o rămășiță a altor epoci – un anacronism. După cum spunea Machiavelli, aceștia gândesc „ca și cum cerurile, soarele, elementele și oamenii și-ar fi schimbat ordinea mișcărilor și a puterii, [ca și cum] ar fi altfel decât ceea ce erau în vremurile străvechi”. Poate că nu mai avem „regi-Soare”, însă există destui indivizi convinși că soarele se învârte în jurul lor.
Curțile regale au dispărut într-o măsură mai mare sau mai mică, și-au mai pierdut din puterea de altădată, dar fenomenul curții și curtenii continuă să existe, pentru că există puterea. Rareori i s-ar mai putea pretinde vreunuia să cadă de pe cal, însă legile care guvernează politica de curte au la fel de puțin de-a face cu timpul ca și legile puterii. Prin urmare, avem multe de învățat de la marii curteni din trecut și din prezent.
LEGILE POLITICII DE CURTE
Evită ostentația. Nu este niciodată prudent să spui vrute și nevrute despre tine însuți sau să atragi atenția asupra acțiunilor tale. Cu cât vorbești mai mult despre ele, cu atât dai naștere la o mai mare suspiciune. În plus, îți atragi invidia egalilor tăi, ceea ce i-ar putea îndemna să uneltească împotriva ta și să te „înjunghie” pe la spate. Fii atent, fii cât se poate de atent să nu îți fărâmițezi succesele și să nu creezi vreodată impresia că ai avea o mai bună părere despre tine însuți decât despre alții. În general, este preferabilă
modestia.
CEI DOI CÂINI
Barbos, credinciosul câine de ogradă, care își slujește zelos stăpânul, ovede din întâmplare pe vechea sa cunoștință, cârlionțata cățelușă de salon,Joujou, șezând la fereastră pe o perniță moale. Apropiindu-se sfios și plinde afecțiune, ca un copil de un părinte, numai cât nu îi dau lacrimile deemoție și acolo, sub fereastră, se pune pe scheunat, pe dat din coadă și pesărit de colo până dincolo, de bucurie.
„Ce fel de viață duci acum, Joujoutka, de când te-a luat stăpânul încasă? Îți mai aduci aminte, vezi bine, cât de des sufeream de foame princurte. Cum e slujba ta de acum?”
„Aș face păcat dacă m-aș plânge de ce noroc a dat peste capul meu”,răspunde Joujoutka. „Stăpânul meu nu mai știe cum să-mi intre în voie.
Trăiesc în bogăție și belșug, mănânc și beau din farfurii de argint. Mă joccu stăpânul și dacă obosesc, mă odihnesc pe covoare sau pe o sofa moale.
Dar ție cum îți mai merge?”
„Mie?”, răspunde Barbos, lăsându-și coada în jos, legănând-o ca peun bici și plecându-și capul, abătut. „Mie îmi merge tot așa cum știi. Rabdde frig și de foame. Stau aici să păzesc casa stăpânului și trebuie să dormsub zid, unde mă udă ploaia. Și dacă latru când nu se cuvine, mă bate. Darcum, ai făcut tu, așa de mică și de prăpădită, ca să-i intri în suflet, învreme ce eu mă spetesc aici degeaba? Tu cum faci?”
„Cum fac?! Ce întrebare!” a răspuns Joujou în batjocură. „Eu facsluj”.
Fabule, Ivan Krâlov 1768–1844
Practică nonșalanța. Nu părea niciodată că te spetești muncind.
Lasă lumea să creadă că talentul tău firesc te ajută să faci totul cu o ușurință care te plasează mai degrabă în rândul geniilor decât al
maniacilor muncii. Chiar dacă un lucru îți solicită mult efort, dă
impresia că l-ai realizat fără trudă – oamenii preferă să nu vadă cum salahorești, ceea ce reprezintă o altă formă de ostentație. Lasă-i mai bine să se minuneze de grația cu care ți-ai dus la bun sfârșit munca, decât să se întrebe de ce ți-a trebuit atâta osteneală.
