Atitudinea agresivă adoptată de cei din grupul Hollywood 19
le-a atras multă simpatie în rândul opiniei publice, iar mai târziu, le-a conferit chiar o anumită glorie. Atunci, însă, au fost înscriși pe
„lista neagră” și au pierdut ani întregi, care ar fi putut fi consacrați creației. Pe de altă parte, Brecht și-a exprimat dezgustul într-un mod mai puțin ostentativ. Nu că și-ar fi schimbat ideile sau că ar fi făcut compromisuri cu valorile în care credea – în loc de asta, pe tot parcursul depoziției, și-a asigurat ascendentul dând impresia cedării, când, de fapt, evaziv, se învârtea în cerc în jurul întrebărilor prin răspunsuri vagi sau pur și simplu mincinoase, care nu aveau cum să fie contestate din cauza că erau învăluite în răstălmăciri. În cele din urmă, și-a păstrat libertatea și a continuat să scrie texte revoluționare (în caz contrar, ar fi fost, poate, arestat), deși nu și-a refuzat plăcerea de a-și bate joc, în mod subtil, de cei din comitet, prefăcându-se conformist și obedient.
Trebuie sa nu uiți că oamenii care încearcă să-și impună
autoritatea sunt lesne de înșelat prin manevra falsei capitulări.
Această aparența de putere îi face să se simtă puternici și importanți. Satisfăcuți că le arăți respect devin o pradă ușoară
pentru contraatacurile tale de mai târziu sau pentru ridiculizarea fină, în genul celei practicate de Brecht. Fă-ți bine calculele de perspectivă: nu-ți sacrifica niciodată viitoarea libertate de acțiune de dragul gloriei efemere a martiriului.
Când trece stăpânul cel mare, țăranul înțelept se pleacă până lapământ și, în tăcere, slobozește câte un vânt.
Proverb etiopian
CHEILE PUTERII
Când ne referim la putere, trebuie să avem în vedere faptul că
adeseori, ne provocăm necazuri reacționând în mod exagerat la
„mutările” adversarului. Aceste reacții exagerate ar putea fi evitate dacă am fi ceva mai rezonabili. În plus, ele declanșează, la rândul lor, reacții exagerate ale oponentului, într-un carusel al paroxismelor, pentru ca să ajungem, de exemplu, în situația melienilor, care au avut de suportat cruzimea excesivă a Atenei.
Primul nostru impuls ne îndeamnă ne îndeamnă întotdeauna să
răspundem la agresiune cu agresiune, dar data viitoare când te vei vedea agresat și, instinctiv simți nevoia să reacționezi, încearcă
următoarea „rețetă”: nu opune rezistență, nu aplica o contralovitură, ci întoarce și celălalt obraz, supune-te! Vei constata că acest gest îți va neutraliza agresorul – acesta se aștepta la o replică dură sau poate chiar și-o dorea, iar în asemenea condiții, atitudinea ta îl prinde pe picior greșit, de parcă s-ar fi pregătit să
pășească pe o treptă care nu era acolo. Cedând, ajungi să controlezi situația, întrucât capitularea ta face parte dintr-un plan mai vast, menit să-i sugereze ideea liniștitoare că te-a învins.
Iată esența tacticii de capitulare: îți păstrează fermitatea lăuntrică, dar, în exterior, dai impresia că cedezi. Lipsit brusc de motivul de a se înfuria, adversarul va fi uimit și, astfel, este greu de crezut că se va manifesta și mai violent, ceea ce ar presupune (și ar provoca) o replică din partea ta. Spărgând tiparul provocare-reacție,
câștigi timp pentru a-ți calcula mutarea următoare, care să-l anihileze definitiv. În bătălia inteligenței cu forța brutală și agresivă
tactica aceasta reprezintă arma supremă. Aplicarea ei necesită, însă, autocontrol – cei care se supun cu adevărat renunță la libertate și, uneori umilința înfrângerii sfârșește prin a-i distruge. Trebuie să ții minte să nu capitulezi decât în aparență, ca un animal care face pe mortul pentru a-și salva pielea.
Se poate, așadar, ca, în anumite împrejurări, capitularea să fie preferabilă luptei; confruntat cu un dușman mai puternic și cu probabilitatea unui eșec, este mai bine să cedezi decât să o iei la fugă. Fuga nu reprezintă decât o soluție de moment. Adversarul te va ajunge din urmă – pe câtă vreme dacă te dai bătut, ai posibilitatea să-l înlănțui, să-l sufoci sau să-ți înfigi colții în beregata lui.
Regele Goujian, stăpânitor peste ținutul numit Yue, din China antică, a suferit în anul 473 î. Hr. o înfrângere cumplită – cea din bătălia de la Fujiao pe carea pierdut-o în fața dușmanului său, regele din Wu. Goujian era gata să fugă, însă sfetnicul său de încredere l-a îndemnat să capituleze și să se pună în slujba învingătorului său, situație din care avea să-l studieze și să-și plănuiască, pe îndelete, răzbunarea. Hotărându-se să urmeze sfatul primit, Goujian i-a dăruit regelui din Wu toate bogățiile sale și s-a dus să muncească la grajdurile acestuia, ca ultimul dintre slujitori. A îndurat această umilință timp de trei ani până când, satisfăcut de o atare dovadă de loialitate, stăpânul țării Wu i-a dat voie să se întoarcă acasă. Sub aparența de supunere Goujian adunase informații și își făcuse planuri de revanșă. S-a întâmplat ca regatul Wu să fie lovit de o secetă îngrozitoare. Statul era slăbit, în plus, din cauza unor tulburări interne. Atunci, Goujian a ridicat o armată și a invadat țara fostului său învingător, cucerind-o cu ușurință. Iată ce putere se ascunde în spatele capitularii, obții timpul și libertatea de a-ți alege ocazia potrivită ca să dai o contralovitură nimicitoare.
Daca ar fi fugit, Goujian nu ar fi beneficiat de o asemenea șansă.
Atunci când, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, comerțul exterior începuse să amenințe independența Japoniei, conducătorii ei au luat în dezbatere problema învingerii și îndepărtării străinilor.
În 1857, unul dintre miniștri, Ho a Masayoshi, a scris un memorandum care a avut o influență profundă, asupra politicii epocii următoare: „Sunt, deci, convins că politica noastră ar trebui
să vizeze încheierea de alianțe și de relații amicale, trimiterea de vapoare către țările de pretutindeni pentru dezvoltarea negoțului, imitarea străinilor în tot ceea ce fac ei mai bine, astfel încât să ne îndreptăm neajunsurile, să ne sporim puterea națională și să ne întărim armata, pentru ca treptat să-i supunem pe străini influenței noastre până când toate țările lumii vor recunoaște binefacerile stării de liniște desăvârșită și hegemonia noastră asupra globului întreg”. Iată o aplicare strălucită a legii de față: utilizează cedarea ca modalitate de a-ți deschide acces la dușmanul tău. Învață de la el, strecoară-te în apropierea sa și, în timp ce aparent te conformezi obiceiurilor și tradițiilor sale, nu încetezi, de fapt, să-ți păstrezi cultura căreia îi aparții. În cele din urmă, vei ieși victorios, pentru că
te consideră slab și inferior lui însuși, ceea ce îl face să nu-și ia nicio măsură de precauție împotriva ta, iar tu folosești timpul ca să-l ajungi din urmă și să-l depășești. Această blândă și permeabilă
formă de invazie reprezintă adeseori soluția cea mai bună –
adversarul nu are la ce să reacționeze, ce să preîntâmpine, împotriva cărui atac să se apere. Dacă Japonia ar fi opus rezistență
armată influenței Apusului, ar fi riscat o invazie devastatoare, de pe urma căreia cultura țării ar fi putut să nu se mai refacă niciodată.
Capitularea îți mai furnizează și prilejul de a-ți bate joc de biruitorul tău, de a întoarce contra sa propria-i putere, după cum a făcut Brecht. Romanul Gluma al lui Milan Kundera se bazează pe cele trăite de autor într-o colonie penitenciară din Cehoslovacia. Se relatează despre o întrecere sportivă – o ștafetă, în care concurau echipa gardienilor și echipa deținuților.
Pentru gardieni, era un prilej de a-și demonstra superioritatea fizică. Deținuții știau că toată lumea se aștepta ca ei să fie învinși, așa încât și-au dat multă osteneală să satisfacă aceste așteptări –
prefăcându-se ajunși la capătul puterilor deși de-abia porniseră, alergând câțiva metri pentru a se prăbuși la pământ epuizați, șchiopătând și mișcându-se ca melcul, în vreme ce gardienii fugeau înaintea lor cu toată viteza de care erau în stare. Atât prin faptul că
au luat parte la concurs, cât și prin acela că l-au pierdut, deținuții s-au supus, ascultători, gardienilor, însă excesul lor de obediență a transformat competiția într-o bătaie de joc și aproape că au stricat-o cu totul. Supunerea exagerată – capitularea – a devenit o cale de a demonstra un gen răsturnat de superioritate. Rezistența i-ar fi aruncat pe cei închiși într-un ciclu al violenței care i-ar fi coborât la
nivelul gardienilor. Excesul de obediență, însă, i-a pus pe aceștia într-o postură ridicolă, lipsindu-i, totodată, de posibilitatea de a-i pedepsi pe cei aflați în puterea lor pentru a fi făcut ceea ce li se ceruse.
Puterea este întotdeauna asemenea mareei – are o natură fluidă.
Cei puternici ajung, în mod inevitabil, pe panta descendentă. Dacă, pentru moment, te afli pe o poziție slabă, tactica cedării te va relansa. Ea îți ascunde ambiția, te învață să ai răbdare și să te controlezi, adică te înarmează cu două dintre elementele cheie ale jocului și te plasează în situația de a profita de declinul brusc al dușmanului. Dacă fugi sau te lupți, îți pierzi șansele la o victorie durabilă; dacă, însă, capitulezi, este aproape sigur că la final, vei ieși învingător.
Imagine: Un stejar. Împotrivindu-se vântului, stejarul își pierde ramurile una câte una. Rămas fără apărare, trunchiul se va prăbuși.
Copacul care se pleacă, flexibil, trăiește mai mult, trunchiul său se face mai gros, rădăcinile sale se înfig mai adânc, se întind mai departe și devin mai puternice.
Ultimul cuvânt: Auzit-ați că s-a spus: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă: Să nu stați împotriva celui rău; ci, de te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Și celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, dă-i și cămașa. Și de te va sili cineva să mergi o milă de loc, mergi cu el două. (Evanghelia după Matei, 5:38–41)
