Zvonurile despre mină au început să se răspândească peste tot, cu mare iuțeală – sute de căutători de pietre prețioase au luat drumul Wyomingului. Între timp, Harpending și asociații săi au cheltuit milioanele adunate de la investitori cu achiziționarea utilajelor, angajarea celor mai buni muncitori din branșă și mobilarea birourilor luxoase de la sediile din New York și San Francisco ale corporației.
După câteva săptămâni, la prima lor revenire pe locurile unde văzuseră mina, au fost siliți să se confrunte cu adevărul crud: nu exista nici urmă de diamant sau de rubin. Totul fusese o înșelătorie.
Erau ruinați. În mod nechibzuit, Harpending îl atrăsese pe omul cel mai bogat din lume în cea mai mare escrocherie a secolului.
Comentariu
Ca să-și pună pe picioare această uluitoare „lovitură”, Arnold și Slack nu au avut nevoie nici să recurgă la experți impostori, nici să-l mituiască pe Tiffany. Toate expertizele fuseseră reale. Toți crezuseră
sincer în existența minei și în valoarea pietrelor. Ceea ce îi înșelase fusese chiar aerul celor doi „prospectori”. Păreau atât de neciopliți și de proști, încât nimănui nici nu i-a trecut prin minte să-i suspecteze că ar fi fost în stare să monteze o escrocherie atât de cutezătoare. Escrocii respectaseră „legea” de a se pretinde mai proști și mai fraieri decât fraierii aleși drept victime – prima
„poruncă” a pungașilor.
Aspectele „logistice” ale escrocheriei fuseseră și ele destul de simplu de rezolvat. Cu câteva luni înainte de a anunța
„descoperirea” minei de diamante, Arnold și Slack plecaseră în Europa, de unde cumpăraseră câteva pietre prețioase autentice, pentru care plătiseră vreo douăsprezece mii de dolari (o parte din banii economisiți de pe vremea când prospectaseră după aur). Nu le-a mai rămas decât să „asezoneze” terenul așa-zisei mine cu acele nestemate găsite de primul expert și aduse de el la San Francisco.
Bijutierii care au evaluat pietrele, inclusiv Tiffany, se lăsaseră
cuprinși de „febra diamantelor” și le supraestimaseră valoarea.
Apoi Ralston înmânase escrocilor o sută de mii de dolari garanție, iar imediat după călătoria lor la New York, aceștia s-au dus la Amsterdam, unde au cumpărat o mare cantitate de nestemate netăiate și abia după aceea s-au înapoiat la San Francisco și au repetat figura cu „asezonarea” terenului, astfel încât, la a doua vizită a milionarilor, pietrele prețioase răsăreau în calea lor cu nemiluita.
Însă escrocheria nu și-a bazat eficacitatea pe trucuri ca acesta, ci pe faptul că Arnold și Slack și-au jucat rolurile la perfecție, în timpul sejurului lor newyorkez, s-au învârtit printre magnați și milionari și au avut grijă să-și construiască și să-și cultive imaginea de țopârlani – și-au pus pantaloni și jiletci prea scurte și prea strâmte și nu mai conteneau să se mire de toate lucrurile minunate pe care le vedeau. Nimănui nu i-ar fi venit să creadă că acești prostovani de la țară ar fi fost în stare să-i fraierească pe cei mai abili și mai lipsiți de scrupule oameni de afaceri ai vremii. O dată ce Harpending, Ralston și chiar Rothschild acceptaseră ideea existenței minei, a se îndoi de ea echivala cu a pune sub semnul întrebării inteligența celor mai plini de succes bancheri din lume.
Până la urmă, scandalul a distrus definitiv reputația lui Harpending, iar Rothschild a învățat lecția și nu a mai căzut niciodată în ghearele vreunui escroc. Slack și-a luat banii și nimeni nu a mai auzit de el, iar Arnold s-a dus, pur și simplu, acasă, în Kentucky. În fond, vânzarea drepturilor asupra minei sale fusese legală, cumpărătorii îi consultaseră pe cei mai competenți experți și dacă terenul diamantifer își epuizase resursele, nu mai era treaba lui. Arnold și-a folosit banii ca să-și mărească mult ferma și ca să-și deschidă o bancă proprie.
CHEILE PUTERII
Pentru fiecare om, sentimentul că altcineva îl întrece în inteligență este de nesuportat. De obicei, se invocă tot felul de argumente justificative: „Cutare le știe din cărți, dar eu am școala vieții” sau „Părinții ei au cheltuit o avere cu învățătura fetei”. „Dacă
și ai mei ar fi avut atâția bani, dacă și eu m-aș fi putut bucura de aceleași privilegii…” sau, „Nu e chiar așa de deștept pe cât se crede” sau, în sfârșit, „O fi cunoscând, nu zic, mai bine decât mine domeniul ăla al ei îngust, dar dacă o scoți din el, nu mai face două
parale. Scos din fizică, până și Einstein era o loază”.
Având în vedere importanța pe care nivelul inteligenței o are pentru orgoliul semenilor noștri, este esențial să nu le contești, insulți și nici măcar să nu le pui la îndoială capacitatea intelectuală.
Ai comite un păcat de moarte, cu neputință de iertat. Dacă
manevrezi astfel încât să aplici această regulă de fier în favoarea ta, ți se deschid tot felul de perspective largi pentru înșelătorie. Găsește căi subtile de a da celor din jur asigurarea că sunt mai inteligenți decât tine ori chiar că, în realitate, ai fi cam simpluț și vei trage liniștit toate sforile. Sentimentul superiorității intelectuale pe care li-l instilezi le va dezarma total „mușchii” suspiciunii.
În 1865, cancelarul prusian O o von Bismarck ținea să-i determine pe austrieci să semneze un anumit tratat bilateral.
Prevederile tratatului favorizau interesele Prusiei, în detrimentul Austriei, iar Bismarck avea nevoie de o strategie bine pusă la punct pentru a obține semnătura dorită. Negociatorul austriac, contele Blome, era un pasionat al jocului de cărți. Prefera să joace quinze și obișnuia să spună că putea judeca firea unui om după felul cum
acesta se descurca la joc. Prusianul cunoștea și preferința, și afirmația lui Blome.
Cu o seară înaintea începerii tratativelor, i-a propus, ca din întâmplare, o partidă de cărți, despre care povestea, ulterior, următoarele: „Aceea a fost absolut ultima dată când a mai jucat quinze. Am fost atât de nechibzuit, încât toată lumea era uimita.
Am pierdut mai multe mii de taleri dar am izbutit să-l prostesc [pe Blome], pentru că a ajuns să mă creadă cu mult mai necugetat decât sunt, iar eu l-am încurajat în acest sens”. Pe lângă faptul că a creat impresia de nechibzuință, Bismarck a făcut și pe prostul, spunând lucruri ridicol de nepotrivite și sporovăind fără încetare.
Blome era convins că prinsese din zbor informații prețioase. Știa că Bismarck avea o mare doză de agresivitate – prusianul își făcuse deja o reputație în această privință – iar felul său de juca i-o confirmase. În plus, mai știa și că, de obicei, persoanele agresive pot cădea victima propriei lor impulsivități, acționând prostește. Ca urmare, când a venit momentul semnării tratatului, austriacul nutrea deja convingerea că beneficiază de un avantaj. Un descreierat nu cine știe ce deștept ca Bismarck, își spunea el, nu este capabil de un calcul rece sau de o înșelătorie premeditată, astfel încât abia dacă și-a aruncat ochii pe paginile documentului înainte de a-l semna: a omis să parcurgă ceea ce fusese scris cu litere mai mici. Îndată ce s-a uscat cerneala iscăliturilor, triumfător și vesel, Bismarck i-a aruncat: „Ei bine, nu aș fi crezut că voi găsi un diplomat austriac dispus să semneze acest tratat.”
Chinezii au o zicală: „Dacă vrei să omori un tigru, pune-ți masca unui porc”. Ea se referă la o metodă străveche după care vânătorul se îmbracă în pielea unui porc, își acoperă nasul cu un rât și imită guițatul și mârâitul acestui animal. Tigrul cel puternic crede că îi iese în cale un biet râmător și îl lasă să se apropie, bucurându-se dinainte de perspectiva unei „mese” câștigate fără prea mare osteneală. Numai că cel care râde la urmă este vânătorul.
Această „mască a porcului” face minuni cu oamenii aroganți și excesiv de siguri pe ei înșiși, asemenea tigrului: cu cât te vor considera o pradă mai ușoară, cu atât vei avea mai multe șanse să-i faci să piardă partida. Procedeul se aplică și atunci când ești ambițios, dar încă te afli pe o poziție subalternă: ai grijă să pari mai puțin inteligent decât ești; fă nițeluș pe prostul – este deghizarea ideală. Dă impresia că ai fi la fel de inofensiv ca porcul și nimeni nu
va bănui ce sete de putere se ascunde în tine. Cum te consideră
sărac cu duhul și supus, șefii te-ar putea chiar promova. Claudius, înainte de a fi împăratul Romei, și Ludovic al XIII-lea, înainte de a ajunge regele Franței, au utilizat această tactică datorită căreia nu și-au atras dușmănia celor mai puternici decât ei făcând pe proștii, cât au fost tineri și vulnerabili, nu i-a băgat nimeni în seamă, iar când a sosit momentul să acționeze cu putere și hotărâre, i-au luat prin surprindere pe toți.
Inteligența este o calitate vizibilă și ea trebuie atenuată, dar de ce te-ai opri aici? Pe scara orgoliului, foarte aproape de ea stau bunul gust și rafinamentul. Fă oamenii să se simtă mai cultivați și mai sofisticați decât tine și vei vedea imediat că se relaxează și slăbesc vigilența. După cum Arnold și Slack știau foarte bine, arborarea unui aer de naivitate ușor nătângă dă rezultate uluitoare.
Milionarii aceia hârșiți râdeau de ei pe ascuns, dar cine, oare, a râs la urmă? Așadar, creează-le tuturor impresia că ar fi mai deștepți și mai rafinați în gusturi decât tine. Te vor ține în preajma lor, pentru că îi faci să se simtă superiori și cu cât te afli mai mult timp în apropierea lor, cu atât ai mai multe ocazii să-i înșeli.
Imagine: Oposumul. Făcând pe mortul, face pe prostul. Astfel, multe animale de pradă îl lasă în pace. Cine ar crede că această
creatură mică, urâtă, fricoasă și lipsită de inteligență e în stare de așa o înșelătorie?
Ultimul cuvânt: Află în ce fel să tragi folos de pe urma prostiei: Până și omul cel mai înțelept joacă uneori această carte. Există
împrejurări când cea mai mare înțelepciune este să pari că nu știi nimic – trebuie nu să fii neștiutor, ci să fii în stare de a te preface neștiutor. Ai prea puțin de câștigat dacă ești înțelept în mijlocul proștilor ori sănătos la minte, între nebuni. Cel care face pe prostul nu este un prost. Ca să fii primit bine peste tot, cel mai bun lucru este să te îmbraci în pielea celui mai nătâng dintre dobitoace.
(Baltasar Gracián, 1601–1658)
CONTRAARGUMENT
Rareori merită să-ți etalezi inteligența. Ar trebui să-ți faci un
