Atenienii își luaseră obiceiul de a ține pe cheltuiala publică un numărde ființe omenești bicisnice și fără folos, iar atunci când vreo nenorocire,cum ar fi ciuma, seceta sau foametea lovea cetatea […] [acestea, țapiiispășitori] erau duse […] și sacrificate, după cât se pare, fiind omorâte cupietre în afara zidurilor orașului.

Creanga de aur, Sir James George Fraier, 18541–941

CHEILE PUTERII

Țapii ispășitori există de când e lumea – găsim exemple în culturi de pretutindeni. Aceste sacrificii se întemeiază pe credința mitică în posibilitatea transferării vinei și a păcatului asupra unui element exterior – obiect, animal sau ființă omenească – care este apoi aruncat sau distrus. Vechii evrei obișnuiau să aducă un țap viu

(de unde și expresia „țap ispășitor”), pe capul căruia sacerdotul își așeza mâinile atunci când mărturisea păcatele copiilor lui Israel.

Odată transferate asupra animalului, păcatele, ca și purtătorul lor, țapul, urmau să-și găsească sfârșitul departe, în pustie. La atenieni și la azteci, țapii ispășitori erau oameni, adeseori crescuți anume în acest scop. Cum se credea că foametea și ciuma erau pedepse date de către zei, pentru multele păcate ale muritorilor, aceștia nu aveau de îndurat doar molima și lipsurile, ci și vinovăția și oprobriul. Se eliberau de aceste poveri de vină, încărcând cu ele niște ființe nevinovate, a căror moarte trebuia să-i împace pe zei și să alunge răul din sânul obștei.

Cât este de omenesc acest refuz de a privi în sine al păcătosului după ce a comis păcatul! El va prefera întotdeauna să azvârle vina asupra a ceva sau cineva din afară. Atunci când în Theba făcea ravagii ciuma, Oedip căuta păcatul aducător de nenorocire oriunde numai în sine însuși nu, deși incestul săvârșit de el fusese acela care stârnise mânia zeilor și atrăsese molima asupra cetății. Această

nevoie adânc înrădăcinată de a „înstrăina” vinovăția, proiectând-o în exterior, are o forță copleșitoare, de care oamenii inteligenți învață să se folosească. Sacrificiul este un ritual, poate chiar cel mai vechi dintre toate. Ritualul însuși reprezintă un izvor de putere. Nu putem să nu remarcăm, în uciderea lui de Orco, gestul simbolic și ritualistic al lui Cesare Borgia: expunerea cadavrului celui sacrificat.

Punând în scenă un asemenea spectacol, principele și-a „înstrăinat”

vina. Cetățenii Romagnei au reacționat așa cum era lesne de prevăzut. Întrucât ne este atât de firesc să privim în afară și nu înăuntru, ne lăsăm iute convinși de vinovăția țapului ispășitor.

Jertfirea sa sângeroasă pare a fi o rămășiță a vremurilor barbariei, dar adevărul este că această practică nu a dispărut nici azi, chiar dacă formele ei actuale sunt simbolice. Din moment ce puterea se întemeiază pe jocul aparențelor, iar cei puternici trebuie să dea impresia că sunt deasupra greșelilor, există la fel de mulți țapi ispășitori ca și în trecut. Oare ce lider contemporan se arată

dispus să-și asume responsabilitatea erorilor comise? El va căuta și va găsi întotdeauna un asemenea țap ispășitor. Atunci când revoluția culturală inițiată de Mao a eșuat în chip atât de lamentabil, acesta nu și-a cerut scuze poporului chinez – urmând exemplul lui Ts’ao Ts’ao, a oferit mulțimii „capetele” câtorva țapi ispășitori, între care secretarul său particular, Ch’en Po-ta, membru

de frunte al ierarhiei de partid.

Franklin D. Roosevelt se bucura de reputația de om cinstit și drept. Totuși, de-a lungul carierei sale, s-a confruntat de multe ori cu împrejurări în care, dacă s-ar fi arătat la înălțimea renumelui său de onestitate, ar fi riscat un dezastru politic. Pe de altă parte, nici nu putea să apară incorect. Astfel, timp de douăzeci de ani, secretarul său, Louis Howe a jucat rolul lui de Orco. Roosevelt trăgea sforile, punea la cale manipularea presei și făcea manevre nu tocmai etice, mai ales în campaniile electorale, dar ori de câte ori ieșea la iveală

vreo greșeală sau se auzea despre vreun detaliu ce ar fi venit în contradicție cu imaginea publică atent controlată a președintelui, Howe era acela care trăgea ponoasele și o făcea fără să crâcnească.

Pe lângă atât de complezentul rol de a prelua vinovăția, țapul ispășitor mai poate sluji și ca avertisment dat anumitor persoane. În 1631, se complota în vederea înlăturării de la putere a cardinalului de Richelieu – a fost așa-numita „Zi a Păcălelilor”. Conspiratorii aproape că își atinseseră scopul și nici nu era de mirare, pentru că

printre ei se numărau dregători din cele mai înalte eșaloane ale guvernului și chiar regina-mamă. Datorită norocului și propriilor sale urzeli, Richelieu a scăpat.

Unul dintre complotiștii principali era contele de Marillac, păstrătorul marelui sigiliu regal. Cardinalul nu îl putea azvârli în temniță fără a o implica și pe regina-mamă, ceea ce s-ar fi dovedit extrem de riscant, ca atare, și-a îndreptat atacul asupra fratelui lui Marillac, mareșal al armatei regelui. Mareșalul nu fusese câtuși de puțin amestecat în intrigă. Cu toate acestea, temându-se de alte conspirații asemănătoare, mai ales în rândurile ofițerilor, cardinalul s-a hotărât să dea un exemplu. L-a adus pe nevinovat în fața judecății, l-a acuzat de crime întru totul imaginare și, odată

condamnat, a ordonat să fie executat. Dintr-o singură mișcare, l-a pedepsit, deși indirect, pe adevăratul complotist, care se crezuse la adăpost de represaliile lui Richelieu, și a lansat un avertisment grăitor către orice rebeli dispuși să-i urzească înlăturarea, arătând că, pentru a păstra puterea, era pregătit să sacrifice și oameni fără

vină.

De fapt, adeseori este chiar mai înțelept să-ți alegi ca țap ispășitor victima cea mai nevinovată cu putință. Astfel de ființe nu îți pot opune rezistență, iar protestele lor naive vor părea false și exagerate, ca și când ar fi menite să acopere o vinovăție. Fii, totuși,

foarte atent ca nu cumva să creezi un martir. Nu uita lucrul cel mai important: victima trebuie să pară că ești tu, bietul conducător trădat de incompetența celor din jurul tău. Dacă țapul ispășitor pare prea neajutorat, iar pedeapsa din cale afară de crudă, riști să cazi în propria ta capcană. Trebuie să îți alegi victime ceva mai puternice decât atât, astfel ca sacrificarea lor să nu trezească, în ceea ce te privește, oroare, iar față de ele, milă și simpatie.

Istoria abundă de exemple care pun în lumină rolul salutar jucat de această soluție a țapului ispășitor, adeseori întruchipat de unul dintre apropiații conducătorilor, în care caz evenimentul purta numele de „cădere în dizgrație a favoritului”. Cei mai mulți regi și-au avut câte un asemenea „favorit”, cineva ales adesea fără vreun motiv aparent și în virtutea nici unui merit deosebit, pe care, cu toate acestea, îl copleșea cu daruri și favoruri, plasându-l în centrul atenției. Numai că acest favorit putea sluji și drept țap ispășitor dacă reputația regelui era pusă în primejdie. Lumea era gata să

creadă în vinovăția favoritului – altfel, de ce l-ar fi sacrificat regele?

Restul curtenilor, și așa invidioși pentru statutul său special, erau încântați să scape de un rival detestat, iar suveranul îl îndepărta pe un om care ajunsese deja să știe prea multe, să-l cunoască prea bine și, ca atare, să înceapă, poate, să-l trateze cu aroganță sau chiar cu dispreț. A-ți alege ca țap ispășitor pe unul dintre cei din anturajul tău imediat este cam același lucru cu „căderea în dizgrație a favoritului”. S-ar putea, într-adevăr să pierzi un prieten sau un colaborator, dar dacă ai în vedere desfășurarea pe termen lung a evenimentelor, este mai important să-ți ascunzi greșelile decât să

păstrezi pe lângă tine o persoană care, într-o zi, este foarte probabil că va ajunge să se întoarcă împotriva ta. În afară de asta, nimic mai lesne decât să-ți găsești un favorit nou în locul celui alungat.

Imagine: Țapul cel nevinovat. În ziua Răscumpărării Păcatelor, marele preot aduce țapul în templu, își așază mâinile pe capul lui și mărturisește păcatele poporului credincios, transferând vinovăția oamenilor asupra animalului nevinovat, care apoi, este mânat departe, în pustie și părăsit acolo, pentru ca păcatele și vina străine lui să-și găsească pieirea, dispărând odată cu el.

Ultimul cuvânt: Nebunia nu constă în a comite Nebunia, ci în a nu fi în stare s-o ascunzi. Toți oamenii fac greșeli, dar înțelepții și le

ascund, în vreme ce proștii și le recunosc în fața tuturor. Reputația se întemeiază mai degrabă pe ceea ce este ascuns decât pe ceea ce se vede. Dacă nu poți fi bun, măcar ai grijă să fii prudent. (Baltasar Gracián, 1601–1658)

PARTEA A II-A: SCOATE CASTANELE DIN

FOC CU MÂNA ALTUIA

În fabulă, maimuța înșfacă lăbuța prietenei sale, pisica, și o foloseșteca să tragă din foc castanele coapte fără să se ardă.

Dacă ai de îndeplinit o sarcină neplăcută sau care, te-ar facenepopular, este cu mult prea riscant să ţi-o asumi tu însuți. Ai nevoie de olăbuță de pisică – de cineva care să ducă greul, să se descurce cuconsecințele. Astfel, obții ce vrei, suferă cine hotărăști tu să sufere șinimeni nu bagă de seamă că singurul răspunzător ești tu. Lasă pe alții să

fie călăii sau purtătorii de vești proaste; tu adu numai bucurie șiînseninare.

RESPECTAREA LEGII I

În anul 59 î. Hr., viitoarea regină Cleopatra a Egiptului, pe atunci în vârstă de abia zece ani, a asistat la răsturnarea de la domnie și la alungarea în exil a tatălui ei, regele Ptolemeu al XII-lea, de către fiicele acestuia (surorile ei mai mari). Una dintre acestea, Berenice, a preluat conducerea complotului și, ca să fie sigură că nu va împărți puterea cu nimeni, le-a trimis la închisoare pe celelalte surori și și-a asasinat soțul. Poate că acest lucru i se va fi părut necesar pentru consolidarea noii ei poziții, dar faptul că un membru al familiei regale – și nu unul oarecare, ci însăși regina – dăduse dovadă de o atare violență fățișă a stârnit oroarea supușilor și a dat naștere unei la fel de dure reacții de opoziție. Patru ani mai târziu, acești opozanți au reușit să-l readucă pe tron pe regele pribeag, Ptolemeu al XII-lea, care s-a grăbit să-și decapiteze atât de ingratele fiice mai mari și, între ele, desigur, pe Berenice.

Ptolemeu a murit în 51 î. Hr., iar domnia le-a revenit celor patru copii rămași în viață. Conform tradiției egiptene, fiul cei mai mare, Ptolemeu al XIII-lea (la vremea aceea, în vârstă de doar zece ani), a

luat-o în căsătorie pe sora sa cea mai mare, Cleopatra (care avea optsprezece), și cuplul și-a început domnia ca rege și regină. Acest aranjament nu satisfăcea însă pe niciunul dintre cei patru – toți, inclusiv Cleopatra, doreau mai multă putere. Între ea și fratele-soț a izbucnit lupta, fiecare încercând să-l înlăture pe celălalt.

Cu sprijinul unei grupări de înalți dregători care se temeau de ambiția Cleopatrei, Ptolemeu și-a silit sora-soție să părăsească țara, astfel încât, în 48 î. Hr., copilandrul a rămas singur pe tronul Egiptului. Din exil, Cleopatra urzea planuri de revenire și de preluare a puterii pentru ea însăși, nutrind visul de a readuce regatului strălucita sa glorie de altădată, țel pe care era sigură că

numai ea putea să-l atingă. Exemplul Berenicei îi arătase limpede că

nici poporul, nici dregătorii nu țineau să se supună unei regine care nu-și făcea scrupule din a-și trimite la moarte propriile rude de sânge. La urma urmei, chiar nevârstnicul Ptolemeu refuzase să

pună să fie ucisă, deși știa prea bine că ea urmărea să-l înlăture.

La circa un an de la plecarea în exil a Cleopatrei, a debarcat în Egipt Iulius Cezar, stăpânul Romei, care dorea să alipească țara aceasta bogată la imperiul său. Cleopatra a înțeles că i se oferea o șansă unică. S-a reîntors în Egipt la adăpostul nopții și al deghizării și, după ce a străbătut ceea ce azi ar echivala cu câteva sute de kilometri, a ajuns la Alexandria, unde se afla Cezar. Legenda spune că s-a introdus până la el ascunsă într-un covor făcut sul, din care s-a rostogolit, plină de grație, atunci când covorul a fost desfășurat la picioarele romanului. Tânăra regină exilată și-a început „campania”

de seducție. Nu i-a fost greu. A mizat pe pasiunea pentru teatru a lui Cezar, pe interesul acestuia pentru istoria străveche a țării Nilului și, desigur, pe propriile ei farmece. Curând, cuceritorul s-a lăsat cucerit, iar Cleopatra a fost reînscăunată regină.

Ceilalți frați și sora fierbeau de furie – fuseseră învinși.

Ptolemeu al XIII-lea nu ținea să aștepte inactiv desfășurarea evenimentelor: din palatul său de la Alexandria, a ordonat armatei să atace orașul și să-l silească pe Cezar să plece pe mare. Drept represalii, acesta l-a pus pe tânărul rege împreună cu familia sa în stare de arest la palat. Înșelând vigilența gărzilor, sora mai mică a Cleopatrei, Arsinoe, a izbutit să fugă și să se așeze în fruntea trupelor egiptene, proclamându-se, la rândul ei, regină. Cleopatra a sesizat ocazia ce i se oferea. L-a convins pe Cezar să-l elibereze pe Ptolemeu din arest în schimbul promisiunii acestuia de a se duce la

Arsinoe pentru a media un armistițiu. Știa că fratele-soț va face exact contrariul, adică își va folosi libertatea pentru a-i disputa Arsinoei conducerea armatei, ceea ce servea de minune intereselor ei, pentru că, în acest fel, familia ar fi ajuns și mai divizată. În plus, ridicarea la luptă a celor doi îi furniza lui Cezar motive pentru a-i bate și a o scăpa de rivali.

MAIMUȚA ȘI PISICA

O maimuță și o pisică, frați de năzbâtii și de joacă, aveau acelașistăpân. Orice se întâmpla prin casă era, neîndoielnic, vina lor. […] Într-ozi de iarnă, cei doi ședeau, ca de obicei, pe lângă plita din bucătărie.

Printre bulgării roșii de jăratic, bucătăreasa pusese cu grijă, la copt, câtevacastane dolofane. Când, ridicându-se ușor în aer, mireasma lorpătrunzătoare și picantă a ajuns până la Nas-Cârn, maimuțica, vicleana l-a strigat pe motan: „Hei, Pufi, de ce nu ne-am împărți noi desertul ăsta?