Marii actori știu să se controleze. Se prefac sinceri și simțitori, lasă lesne să le curgă o lacrimă și dau glas compasiunii după voie, fără să trăiască într-adevăr toate aceste stări. Își aleg acele mijloace de expresie pe care să le înțeleagă toată lumea. Altfel, în lumea reală, „actoria” ar fi fatală. Niciun lider nu ar putea să-și joace rolul dacă ar trebui să-și simtă emoțiile pe care este ținut să le manifeste.

Așadar, învață arta autocontrolului. Adoptă flexibilitatea actorului în stare să „pară” ceea ce dorește să ne convingă a fi.

Pasul al doilea din procesul de autocreare constă într-o variantă

a strategiei lui George Sand: elaborarea unui personaj memorabil, capabil să rețină atenția și să se ridice deasupra celorlalte. Exact acesta a fost și jocul lui Abraham Lincoln, care știa că tipul de om modest, de la țară, foarte oarecare, nu fusese niciodată reprezentat de vreun președinte al Statelor Unite, deși ar fi cucerit lesne electoratul american. Cu toate că avea din naștere destule calități, Lincoln a decis să și le amplifice, chiar în ceea ce privește aspectul și vestimentația: pălăria, haina, barba. (Nu mai existase niciun președinte bărbos înaintea lui.) A fost și primul care să-și facă larg cunoscută imaginea prin intermediul fotografiei, dând astfel o mână de ajutor la încetățenirea legendei „președintelui-om simplu”.

Actoria de calitate necesită, însă, mai mult decât o înfățișare interesantă ori un unic moment de strălucire cu care să eclipsezi restul trupei. Spectacolul se desfășoară în timp. Ritmul și sincronizarea sunt esențiale. Unul dintre elementele de cea mare însemnătate în ritmul piesei este suspansul. Magicianul escapist Houdini, de pildă, era uneori în măsură să-și facă numărul de ieșire din seif, cufăr etc. în doar câteva secunde, dar prefera să lase să se

scurgă minutele, unul după altul, ținând publicul într-o așteptare cu fiecare secundă mai încordată.

Cheia realizării suspansului, a aducerii spectatorilor așezați pe marginea scaunelor la limita rezistenței nervoase este savanta încetinire a evenimentelor, urmată de accelerarea lor la momentul potrivit, după o formulă și într-un tempo alese de tine. Marii conducători, de la Napoleon, la Mao Tse-tung au făcut uz adesea de schimbări de ritm spectaculoase ca să-și ia adversarii prin surprindere și să-și amuze adepții. Franklin Delano Roosevelt a înțeles și el importanța regizării evenimentelor politice, a sincronizării lor cu elementele prevăzute și a stabilirii ordinii și ritmului desfășurării lor.

În epoca alegerilor prezidențiale din 1932, Statele Unite se aflau în plină criză economică gravă. Falimentele băncilor se succedau în mod îngrijorător. Îndată după câștigarea mandatului, Roosevelt și-a oferit o mică vacanță. Nu a spus nimănui nimic, nici despre proiectele pe care le avea, nici despre componența cabinetului. A refuzat până și să se întâlnească cu președintele în funcție, Herbert Hoover, ca să discute problemele preluării noului său post. În momental ceremoniei de instalare la Casa Albă, țara întreagă se găsea într-o stare de așteptare tensionată și neliniștită.

În discursul inaugural, Roosevelt a întors foaia: a luat o atitudine plină de forță, subliniind clar că intenționa să îndrepte țara într-o direcție cu totul nouă, măturând cu un gest timidele tentative de înnoire ale predecesorilor săi. Începând cu acest prim moment al mandatului, ritmul cuvântărilor și al adoptării deciziilor de interes public a crescut vertiginos: numiri în cabinet, lansarea unor proiecte legislative îndrăznețe și așa mai departe. Perioada imediat următoare ceremoniei de instalare în funcție a fost numită

„Cele o sută de zile”, iar succesul cu care s-au soldat eforturile vizând schimbarea în bine a stării de spirit a cetățenilor s-a datorat tehnicii inteligente a lui Roosevelt de a utiliza modificările de ritm și contrastul dramatic. Întâi și-a ținut publicul în suspans, pentru ca apoi să-l năucească printr-o serie de luări de poziție cutezătoare, care păreau cu atât mai spectaculoase cu cât veneau cu totul pe nepregătite. Trebuie să înveți și tu să orchestrezi evenimentele în același fel, să nu-ți arăți nicicând toate cărțile deodată, ci să le joci treptat, ca să le amplifici efectul dramatic.

Pe lângă faptul că poate ascunde o mulțime de păcate, actoria Î

de calitate mai servește și la derutarea și înșelarea adversarului. În timpul celui de-al doilea război mondial, dramaturgul german Bertolt Brecht a lucrat la Hollywood ca scenarist. După război, a fost convocat în fața Comitetului pentru activități anti-americane al Camerei Reprezentanților, ca să răspundă la unele întrebări privitoare la atitudinea sa de presupus simpatizant comunist. Au mai fost citați și alți scriitori, care, însă, deciseseră să-i sfideze și să-i umilească

pe

membrii

comitetului,

arătându-și

furia

și

proclamându-și superioritatea intelectuală. Brecht a acționat cu mai multă înțelepciune: le-a cântat în strună, îmbrobodindu-i cu farmecul, politețea și respectul manifest cu care li s-a prezentat. Își regizase și își repetase răspunsurile dinainte (întrebările nu erau greu de anticipat) și chiar s-a înarmat cu unele piese de recuzită, dintre care merită amintit trabucul, ales pentru că președintele comitetului fuma și el trabucuri. Într-adevăr i-a înșelat pe toți cu replici meșteșugite, ambigue, umoristice. În loc să rostească o tiradă

mânioasă sau vindicativă, Brecht s-a învârtit în cerc în jurul lor, ca într-o piesă de teatru, și a scăpat nevătămat.

În repertoriul tău se cuvine să figureze și „gesturile” cu efect spectaculos, adică acele acțiuni care, înfăptuite în momentul de maximă intensitate a suspansului, devin simboluri ale triumfului și cutezanței tale. Un asemenea „gest” a fost teatrala trecere a Rubiconului, care i-a uimit pe soldați și i-a creat lui Cezar o aureolă

eroică. De o mare însemnătate sunt intrările și ieșirile din scenă.

Când i s-a prezentat lui Cezar, în Egipt, Cleopatra a fost adusă întrun covor care apoi a fost desfășurat la picioarele acestuia. George Washington a părăsit de două ori puterea, în plin triumf (întâi, ca general, apoi ca președinte care a refuzat să mai intre în competiția electorală pentru un al treilea mandat), demonstrând că știa să

exploateze momentul și transformându-și gestul într-o acțiune cu efect dramatic și simbolic. Trebuie să-ți plănuiești cu cea mai mare atenție felul cum îți faci intrarea pe o scenă și cum o părăsești.

Amintește-ți că exagerarea se dovedește contraproductivă – este un alt fel de a cheltui prea mult efort ca să atragi atenția asupra ta.

Richard Burton a descoperit încă de la începutul carierei sale actoricești că reușea să-și pună în umbră partenerii de scenă

rămânând absolut nemișcat. Contează, deci, nu atât ce anume, ci cum anume faci – ținuta ta aleasă și tăcerea ta pot impune mai mult pe scena societății decât agitația inutilă.

Î

În sfârșit, însușește-ți roluri cât mai diverse, ca să fii pregătit să-l joci pe acela dintre ele care devine necesar într-un moment sau altul. Pune-ți întotdeauna masca potrivită situației – fii nu Janus, ci Proteu. Bismarck era un maestru al acestei arte: liberal cu liberalii, tigru față de tigri. Știa să rămână imposibil de „prins”, iar ceea ce este imposibil de prins este și imposibil de învins.

Imagine: Proteu, zeul marin al grecilor antici. Puterea sa consta în capacitatea de a-și schimba înfățișarea după dorință, luând forma potrivită momentului. Atunci când Menelau, fratele lui Agamemnon, a încercat să-l prindă, Proteu s-a transformat în leu, apoi, pe rând, în șarpe, panteră, mistreț, apă curgătoare și, în cele din urmă, în copac înfrunzit.

Ultimul cuvânt: Deprinde-te să fii oricine, față de oricine. Un Proteu schimbător – învățat printre învățați, sfânt printre sfinți.

Aceasta este arta de a-i cuceri pe toți, căci cele ce se aseamănă se adună. Observă firea [oamenilor] și potrivește-ți-o pe a ta după

aceea a fiecăruia dintre cei pe care îi întâlnești – ia, pe rând, pilda celui solemn și a celui jovial, trecând de la o stare la alta, cu totul diferită. (Baltasar Gracián, 1601–1658)

CONTRAARGUMENT

Nu exista vreun contraargument la această lege: daca joci prost, ești un actor prost. Îți trebuie știință și pentru a părea natural, adică

și sinceritatea este un rol ca oricare altul. Actoria de proastă calitate nu creează decât efecte penibile. Se înțelege de la sine că nu trebuie să fii prea teatral – evită cabotinismul care, oricum l-ai lua, tot teatru prost rămâne, pentru că vine în contradicție cu legile vechi de secole, ce interzic exagerarea. În esență, legea de față nu admite contraargument.

LEGEA 26

PĂSTREAZĂ-ȚI MÂINILE CURATE

ARGUMENT

Trebuie să pari întruchiparea bunelor maniere și a eficienței: nu tepune în situația de a fi compromis de greșeli sau de fapte urâte. Păstrează-ți mâinile curate și o reputație fără pată, asigurându-te că dispuiîntotdeauna de alții în chip de țapi ispășitori sau de unelte ascultătoareasupra cărora să poți arunca nestingherit vina.

PARTEA I: ASCUNDE-ȚI GREȘELILE –

GĂSEȘTE UN ȚAP ISPĂȘITOR PE CARE SĂ

DAI VINA

Bunul nostru renume depinde mai mult de ceea ce ascundem decât deceea ce dăm la iveală. Toți facem greșeli, însă cei cu adevărat inteligențireușesc să și le mascheze, asigurându-se totodată că vina va fi aruncată

asupra altcuiva. Pentru asemenea situații, trebuie să avem întotdeauna laîndemână câte un țap ispășitor.

RESPECTAREA LEGII (I)

Spre sfârșitul secolului al doilea d. Hr., pe când altădată

strălucitorul imperiu Han se afla într-un declin lent, dar sigur, omul cel mai puternic din țară ajunsese marele general și înalt dregător imperial Ts’ao Ts’ao. Interesat să-și consolideze poziția și să scape și de ultimul dintre rivalii săi, Ts’ao Ts’ao a început campania al cărei scop consta în a prelua controlul asupra Câmpiei de Mijloc, regiune de mare importanță strategică. În timp ce asedia unul dintre orașele-cheie, a comis o mică eroare în organizarea aprovizionării cu grâne a armatei, astfel încât, așteptând să sosească din capitală

g

ș p