Comentariu

La romani, teatrul era o artă cu o enormă popularitate, numărul spectatorilor ridicându-se la cifre astăzi de neimaginat. Înghesuite în amfiteatre uriașe, mulțimile se distrau la comedii fără perdea sau se lăsau mișcate până la lacrimi de tragedii înălțătoare. Teatrul pare a conține în sine, concentrată, o esență de viață. Asemenea unui ritual religios, această artă atrage imediat și irezistibil.

Cezar a fost, poate, primul care să înțeleagă legătura profundă, vitală dintre teatru și putere – nu întâmplător fusese interesat de scenă încă din adolescență. Și-a sublimat acest interes, devenind el însuși actorul și regizorul scenei mai vaste a lumii. Își rostea replicile de parcă le învățase dinainte și se mișca întotdeauna cu deplina conștiință a efectului realizat asupra publicului. Nu neglija nici rolul surprizei, discursurile sale aveau dramatism și nu lăsa nicio apariție a sa la voia întâmplării. Totul era programat și regizat.

Gesturile erau suficient de ample ca să fie înțelese de toți, deși nicicând atât de mari încât să cadă în păcatul lipsei de bun gust.

Imensa popularitate de care se bucura era pe deplin explicabilă.

Cezar a conturat tipul ideal al liderului – de fapt, al oricărui om al puterii. Trebuie să înveți de la el să-ți amplifici faptele prin

mijloace teatrale: surpriza, suspansul, atragerea simpatiei și identificarea simbolică. Asemenea lui, este necesar să fii în permanență și profund conștient de publicul tău, adică de ceea ce îi place și de ceea ce îl plictisește. Ai grijă să te plasezi mereu în centrul scenei, să cucerești atenția și să nu te lași vreodată pus în umbră de altcineva.

RESPECTAREA LEGII (II)

În anul 1831, o tânără franțuzoaică pe nume Aurore Dupin Dudevant și-a părăsit soțul și restul familiei în provincie și s-a stabilit la Paris. Voia să devină scriitoare. Căsătoria, credea ea, era mai rea decât o închisoare, fiindcă nu îi lăsa nici timpul, nici libertatea de a se consacra pasiunii scrisului. În capitală avea să-și consolideze independența și să-și câștige existența scriind.

Curând după sosirea la Paris, tânăra s-a văzut confruntată cu o realitate dură: libertatea nu o asigurau decât banii, iar pentru o femeie, a avea bani însemna fie să aibă un soț bogat, fie să se prostitueze. Până atunci, niciuna nu izbutise nici măcar să se apropie de acest statut de independență financiară prin scris. În ceea ce le privea, scrisul era un hobby, fiindcă existența le era asigurată de soți sau de moșteniri. De fapt, când Aurore Dudevant i-a arătat scrierile ei unui editor, acesta i-a spus: „Doamnă, ar trebui să faceți copii, nu literatură”.

Era limpede că venise la Paris ca să încerce să realizeze imposibilul. În cele din urmă, și-a pus la punct o strategie menită să

o re-creeze total și să-i făurească o imagine publică trasată după

dorința ei. Scriitoarele dinaintea ei fuseseră silite să-și asume un rol deja fixat: acela de artiști de categoria a doua care se adresau unui public cititor de categoria a doua, adică tot femeilor. Aurore Dudevant a hotărât că, dacă tot trebuia să joace un rol, va conduce ea jocul și îl va întoarce în favoarea ei: a decis să joace rolul unui bărbat.

În 1832, un editor i-a acceptat primul dintre romanele importante, Indiana, iar autoarea a insistat să-l semneze cu un pseudonim – „George Sand”. Tot Parisul a presupus că acest nou scriitor capabil să descrie și să trezească atâta emoție era un bărbat.

Aurore Dudevant mai purtase, când și când, straie bărbătești și

înainte de a-l crea pe „George Sand” – fusese întotdeauna de părere că pantalonii de călărie și cămășile bărbaților erau mult mai comode decât hainele femeiești. Acum, însă, ca figură publică, a „îngroșat”

liniile portretului: a adăugat cămășii și pantalonului redingota, pălăria cenușie, ghetele solide și cravatele de dandy. A început să

fumeze trabucuri și, în conversație, să se comporte asemenea unui bărbat, care nu se teme să domine un schimb de idei și nici să

folosească, pe ici pe colo, și câte un cuvânt mai tare.

Acest straniu scriitor-scriitoare, bărbat-femeie, exercita o neîndoielnică fascinație asupra publicului. Spre deosebire de alte artiste ale condeiului, Sand a reușit să se facă acceptată și de către cercul creatorilor bărbați. Bea și fuma cot la cot cu ei și avea aventuri cu unele dintre cele mai de valoare personalități culturale ale epocii: Musset, Liszt, Chopin. Chiar și în dragoste, ea era aceea care prelua inițiativa atât pentru a seduce, cât și pentru a abandona.

Pe scurt, făcea numai ce voia.

Cei care au cunoscut-o bine, și-au dat seama că „personajul” o apăra de curiozitatea publicului.

În lume, își juca rolul, subliniindu-l; în intimitate, redevenea ea însăși. La un moment dat, a înțeles că „George Sand” risca să se banalizeze sau să eșueze în previzibil. Ca să evite o asemenea situație, din când în când, îi aducea „modificări” de rol – în loc să se ocupe de idile cu bărbați celebri, se amesteca în politică, inspirând rebeliuni studențești sau chiar așezându-se în fruntea unor demonstrații. Intenția era limpede: nimeni nu avea să-i dicteze limitele personajului creat. Mult timp după moartea ei și cu toate că

lumea nu-i mai citește romanele romantice, dimensiunile teatrale ale acestui personaj, devenite monumentale, continuă să fascineze și să inspire.

Comentariu

În tot timpul vieții publice a lui George Sand, cunoștințele și ceilalți artiști din preajma ei au avut impresia că se află în prezența unui bărbat. Totuși, în însemnările ei zilnice, ca și față de prietenii cei mai apropiați, între care Gustave Flaubert, ea mărturisea mereu că nu nutrea deloc dorința de a fi altceva decât femeie și că juca un rol destinat ochilor mulțimii. Dorea numai puterea de a-și alege

singură „personajul”. Refuza să accepte limitele impuse de societate. Această putere nu putea fi dobândită, însă, rămânând ea însăși, ca atare, și-a creat un fel de alter ego, pe care și-l adapta după

voie, oricând, îndemnurilor proprii – o imagine menită să atragă

atenția și să-i confere o personalitate aparte.

Nu trebuie uitat că lumea vrea neapărat să-ți atribuie un rol în viață. Dacă îl accepți, ești pierdut. Nu vei dispune decât de acea putere nesemnificativă care ține strict de rolul acesta asumat din proprie inițiativă sau impus din afară, Pe de altă parte, un actor joacă multe roluri. Bucură-te și tu de această diversificare proteică a puterii, iar dacă nu poți ajunge la ea, măcar făurește-ți tu însuți o nouă identitate care să iasă din tiparele fixate de o societate dominată de invidie și resentimente – este un act de sfidare de-a dreptul prometeic, întrucât, datorită lui, îți iei asupra ta responsabilitatea autocreației.

Noua ta identitate îți va sluji drept armură tocmai pentru ea nu te implică direct – nu mai este vorba despre tine însuți, ci despre un

„costum” ce poate fi pus sau scos, după dorință. Nu ai nevoie de implicare personală. În plus, noua ta identitate te va singulariza, conferindu-ți o forță scenică mult sporită. Te vor putea vedea și auzi chiar spectatorii din ultimele rânduri, iar cei din față nu vor mai înceta să se minuneze de atâta îndrăzneală.

Oare nu vorbesc oamenii în societate despre cutare, că ar fi un mareactor? Ei nu vor să spună că insul simte, ci că excelează în a simula niștesimțiri pe care nu le încearcă absolut deloc.

Denis Diderot, 1713–1784

CHEILE PUTERII

Personalitatea ta nativă nu este neapărat și cea reală. Pe lângă

acele caracteristici moștenite, părinții, prietenii, colegii te-au ajutat să te „formezi”. Datoria prometeică a oamenilor puternici este aceea de a prelua controlul asupra acestui proces, de a înceta să le mai permită altora să-i modeleze și să-i încătușeze între niște limite.

Re-creează-te singur devenind o personalitate puternică. Pe lista celor mai plăcute lucruri din viață, la loc de frunte trebuie să

figureze această muncă asupra propriei tale „materii” interioare, tu

ești olarul și tot tu, bulgărele de lut. Re-crearea personalității te va transforma, în esență, într-un artist – un artist care se creează pe sine.

De fapt, ideea autocreației izvorăște din lumea artei. Vreme de mii și mii de ani, numai regii și oamenii de prim rang ai diverselor

„curți” au beneficiat de dreptul de a-și determina propria identitate, tot așa cum doar această elită a puterii și a bogăției își putea îngădui să-și contemple imaginea oglindită în operele de artă și să şi-o modifice în mod conștient. Restul, cei de rând, jucau rolurile înguste în care societatea îi distribuise fără să-i întrebe și nu dispuneau de o prea clară conștiință de sine.

O mărturie a schimbării acestei situații se reflectă în tabloul pictorului spaniol Diego Velásquez, Las Meninas, datat 1656. Artistul însuși apare în stânga, plasat în fața unei lucrări pe care este în curs de a o picta, deși privitorul nu o vede decât din spate, așa încât nu știm ce reprezenta pânza. Lângă pictor, o prințesă, suita ei și unul dintre piticii curții îl privesc lucrând. Cei care pozează pentru tabloul așezat cu spatele la noi nu sunt vizibili în chip direct, ci prin imaginea lor din oglinda de pe peretele din fundal – sunt regele și regina Spaniei, care se presupune că ar sta undeva, într-un prim plan în afara și în fața tabloului – poate tocmai acolo unde stăm noi când îl contemplăm.

Lucrarea reprezintă o modificare spectaculoasă a dinamicii puterii și capacității de determinare a propriei situații în societate: artistul deține o poziție cu mult mai proeminentă decât cea a cuplului regal. Într-un anume sens importanța ori puterea sa este mai mare ca a suveranilor, întrucât e limpede că el își exercită

controlul asupra imaginii – a imaginii lor. Velásquez nu se mai considera un sclav, un meșteșugar dependent de stăpânul comanditar. Se re-crease, luându-și chipul unui om puternic. Într-adevăr pe lângă aristocrați, primii exponenți ai societății apusene în stare să se „joace” cu imaginea proprie în modul cel mai deschis au fost pictorii și scriitorii, urmați, ceva ma târziu, de așa-numiții

„dandies” și de reprezentanții boemei artistice. Astăzi, conceptul de autocreare a pătruns mai adânc, transformându-se într-un ideal spre care merită să se aspire. Asemenea lui Velásquez trebuie să

revendici puterea de a-ți determina singur locul pe care vrei să-l ocupi „în tablou” și de a-ți elabora propria imagine.

Primul pas în procesul autocreării este conștiința de sine –

faptul de a te percepe ca pe un actor și de a prelua controlul înfățișării și al emoțiilor tale. După cum spunea Diderot, actor prost este acela care nu poate fi altfel decât sincer. Oamenii mereu „cu inima pe tava” devin obositori și penibili. În ciuda sincerității lor, sunt greu de luat în serios. Persoanele care își dau drumul la lacrimi în public își atrag o oarecare compasiune de moment, dar, curând, aceasta se transformă în dispreț și iritare din pricina egocentrismului lor: ne dăm seama că plâng pentru a atrage și a monopoliza atenția și simpatia, iar acea parte răutăcioasă ce există

în mintea omenească ne îndeamnă numaidecât să nu le dam satisfacție.