„pretendenții” de altădată îți vor găsi și oferi destule opțiuni după
ce abandonezi alianța.
LEGEA 21
FĂ PE PROSTUL CA SĂ-I PRINZI PE
PROȘTI – DĂ IMPRESIA CĂ EȘTI MAI
FRAIER DECÂT FRAIERUL TĂU
ARGUMENT
Nimănui nu-i place să fie luat drept prost. Șmecheria este, prinurmare, să le dai victimelor tale impresia că ar fi inteligente – chiar maimult decât atât: că te-ar depăși în deșteptăciune. O dată ce le-ai convins deacest lucru, nu vor bănui în niciun chip ceea ce pui la cale.
RESPECTAREA LEGII
În iarna anului 1872, bancherul american Asbury Harpending, care se afla la Londra, a primit o telegramă: undeva, în vestul Statelor Unite se descoperiseră diamante. Telegrama venea de la o persoană de încredere, William Ralston, proprietarul Băncii statului California, totuși Harpending a luat-o drept o farsă inspirată, probabil, de recenta descoperire a unui mare număr de zăcăminte diamantifere în Africa de Sud. Este adevărat că și la răspândirea știrii despre zăcămintele de aur din vestul Americii lumea manifestase scepticism, iar după aceea se dovedise că aurul exista.
Dar o mină de diamante era prea de tot! Harpending i-a arătat telegrama confratelui său, baronul Rothschild, unul dintre cei mai bogați oameni de pe pământ, spunându-i că i se făcuse o farsă.
Baronul Rothschild, însă, i-a răspuns: „Nu fi chiar atât de sigur.
America este o țară mare. Deja a oferit lumii destule surprize. Poate că îi mai rezervă altele noi”. Harpending s-a întors în Statele Unite cu primul vapor.
Când a ajuns la San Francisco, în aer plutea aceeași emoție plină
de speranță din vremea „goanei după aur” de la sfârșitul anilor
1840. Mina fusese descoperită de doi prospectori – oameni aspri și măsurați la vorbă, Philip Arnold și John Slack. Nu spuseseră
nimănui unde se găseau diamantele – se știa că locul se afla în statul Wyoming – însă, cu câteva săptămâni înainte, îl duseseră acolo pe un reputat expert în minerit și luaseră o rută ocolitoare, ca să nu fie urmăriți. O dată ajuns la mină, expertul văzuse lucrătorii scoțând diamante. La revenirea în San Francisco, a dus pietrele la mai mulți bijutieri. Una dintre ele fusese evaluată la un milion și jumătate de dolari.
Harpending și Ralston le-au cerut lui Arnold și Slack să-i însoțească la New York, unde bijutierul Charles Tiffany urma să le verifice la rândul său. Prospectorii nu erau prea dispuși să
coopereze – se temeau de o capcană. Cum să aibă încredere în acești domni eleganți de la oraș? Ce s-ar fi întâmplat dacă Tiffany și bancherii reușeau să pună mâna pe mina lor? Ralston a încercat să
le potolească suspiciunile, dându-le o sută de mii de dolari și punând încă trei sute de mii în custodia unui avocat. Dacă afacerea mergea, cei doi aveau să mai primească alte trei sute de mii. În sfârșit, au fost de acord.
Micul grup a pornit spre New York. Reuniunea a avut loc în luxoasa reședință a lui Samuel L. Barlow. Era de față elita orașului: generalul George Brinton McClellan, comandantul armatei nordiste în războiul de secesiune, generalul Benjamin Butler, Horace Greeley, editorul ziarului New York Tribune, Harpending, Ralston și Tiffany. Nu lipseau decât Slack și Arnold – ca niște oameni care nu mai văzuseră New Yorkul, se duseseră să-l viziteze.
Când Tiffany a anunțat că pietrele erau veritabile și că valorau o avere, bancherii abia dacă și-au mai putut stăpâni bucuria. I-au telegrafiat baronului Rothschild și altor magnați, ca să le vorbească
despre mina de diamante și să-i invite să investească alături de ei în exploatarea zăcământului. Apoi le-au spus prospectorilor că doreau opinia unui al doilea expert în domeniu, unul ales de ei, care să
meargă împreună cu Slack și Arnold să verifice situația la fața locului. Fără prea mare tragere de inimă, cei doi s-au declarat de acord. Între timp, au spus ei, trebuiau să se întoarcă la San Francisco. Au lăsat diamantele examinate de Tiffany în păstrarea lui Harpending.
Câteva săptămâni mai târziu, un anume Louis Janin, cel mai competent specialist din țară, s-a întâlnit la San Francisco cu
prospectorii. Janin era un sceptic și ținea numaidecât să se convingă
dacă mina era o realitate sau o înșelătorie. Cu el mai veniseră
Harpending și alți câțiva bancheri interesați în investiția respectivă.
La fel cum procedaseră și în cazul primului expert, prospectorii i-au purtat pe un traseu complicat, printre canioane, până când nimeni dintre ei nu mai știa unde se găseau. După ce au ajuns la zăcământ, milionarii au rămas muți de uimire uitându-se la Janin cum începuse să sape, să niveleze pământul săpat, să răstoarne bulgării de humă și să scoată la iveală smaralde, rubine, safire și, mai ales, diamante. Săpăturile au durat opt zile și, către sfârșit, scepticul expert era deja convins. Le-a spus investitorilor că se puteau felicita: dețineau cel mai bogat teren diamantifer din întreaga istorie a mineritului. „Cu o sută de lucrători și utilajele potrivite, vă garantez că veți scoate pietre în valoare de un milion de dolari la fiecare treizeci de zile”, i-a asigurat el.
S-au reîntors cu toții la San Francisco și s-au grăbit să înființeze o corporație de investiții private cu un capital de zece milioane de dolari.
Mai întâi, bineînțeles, era necesar să se descotorosească de Arnold și Slack. Aceasta însemna că trebuiau să-și ascundă emoția și nerăbdarea. Nici nu se punea problema să dezvăluie valoarea reala a zăcământului. Prin urmare, s-au apucat să facă fasoane. Cine știe dacă Janin nu se înșală, le-au spus ei prospectorilor. „Poate că mina nici nu este atât de bogată pe cât credem.” Arnold și Slack s-au înfuriat. Magnații au schimbat tactica: le-au sugerat celor doi că, dacă insistau să capete acțiuni ale minei, riscau să fie trași pe sfoară
de afaceriștii și de investitorii lipsiți de scrupule care aveau să
administreze corporația. Este mai bine, au susținut Harpending și ceilalți, să accepte cele șapte sute de mii de dolari deja oferite – pe vremea aceea, suma era enormă – și să renunțe la lăcomie.
Prospectorii dădeau semne că ar înțelege despre ce era vorba și, în cele din urmă, s-au declarat de acord să ia banii, iar în schimbul lor, să semneze hârtia prin care își cedau drepturile asupra terenului diamantifer și predau hărțile.
Așadar, lucrul cu care omul se mândrește cel mai mult este intelectul,întrucât acesta îi conferă locul de frunte în lumea viețuitoarelor. Este unact cu totul necugetat să lași pe cineva să înțeleagă că îi ești superior înaceastă privință și să o faci și în văzul altora. […]
Prin urmare, dacă rangul și bogăția pot întotdeauna justificarespectul cu care te tratează societatea, superioritatea intelectuală nu vabeneficia niciodată de el: cea mai mare favoare la care se poate aștepta estesă fie ignorată, iar dacă oamenii o remarcă, este pentru că o privesc ca pe odovadă de impertinență sau ca pe un bun la care posesorul său nu areniciun drept legitim, deși îndrăznește să se laude cu el și, ca represalii șirăzbunare pentru purtarea sa, oamenii încearcă pe ascuns să-l umilească
în vreun alt fel; iar dacă nu se grăbesc s-o facă, nu este decât pentru că
așteaptă un prilej potrivit. Un [astfel de] om poate fi oricât de modest înconduita sa și totuși nu va izbuti mai niciodată să-i facă pe ceilalți să-itreacă cu vederea crima de a le fi superior intelectualicește. În Grădina detrandafiri, Sadi remarcă: „Ar trebui să știi că proștii sunt de o sută de orimai puțin dispuși să se întâlnească cu înțelepții decât sunt indispușiînțelepții în tovărășia proștilor”. Pe de altă parte, prostia reprezintă obună recomandare. Căci așa cum corpului îi place căldura, și mintea sesimte bine atunci când își constată superioritatea, iar omul va căuta aceacompanie care să-i dea acest sentiment la fel cum, dacă vrea să seîncălzească, din instinct se va apropia de cămin sau va merge pe la soare.
Dar aceasta înseamnă că nu le va fi pe placul celorlalți din cauzasuperiorității lui intelectuale, iar dacă cineva dorește să fie îndrăgit,trebuie într-adevăr să se arate inferior din punct de vedere intelectual.
Arthur Schopenhauer, 1788–1860
