Dacă aș avea gheruțe așa ca ale tale, aș scoate eu castanele din foc. Ajută-mă și va fi o ispravă nemaipomenită.” Zicând acestea, a apucat laba pisicii,a tras cu ea castanele și le-a băgat în gură.

Când a venit, roșie în obraji, stăpâna vetrei, i-a alungat pe hoțomanicât colo. Din jaf, motanul s-a ales doar cu durerea, în vreme ce maimuța,cu bunătățile.

Fabule, Jean de La Fontaine, 1621–1695

Primind întăriri, Cezar nu a întârziat să-i înfrângă pe rebeli. Pe drumul reîntoarcerii spre Alexandria, Ptolemeu s-a înecat în Nil, iar Arsinoe a fost luată prizonieră și trimisă la Roma. Cezar i-a executat pe numeroșii dușmani care conspiraseră împotriva Cleopatrei, iar pe o parte dintre opozanți, i-a închis. Pentru a-și consolida domnia, aceasta s-a căsătorit cu unicul frate rămas în viață, Ptolemeu al XIV-lea, care avea pe atunci unsprezece ani și, bineînțeles, nu reprezenta o amenințare. De altfel, patru ani mai târziu, și-a găsit și el moartea în mod destul de misterios, probabil otrăvit.

În anul 41 î. Hr., Cleopatra s-a folosit prin aceleași mijloace și cu același succes de un al doilea mare bărbat de stat al Romei, Marc-Antoniu. Strecurându-i ideea că sora ei, Arsinoe, prizonieră în capitala imperiului, conspira împotriva lui, l-a determinat să-i ordone execuția – Cleopatra scăpase, în fine, de toți rivalii.

Comentariu

Legenda vrea să pună succesele Cleopatrei pe seama forței ei de seducție, dar, în realitate, puterea reginei consta în capacitatea ei de a-i manipula pe cei din jur, obligându-i să facă ceea ce dorea ea.

Cezar și Antoniu nu numai că i-au înlăturat din cale pe doi dintre adversarii cei mai periculoși – Ptolemeu al XIII-lea și Arsinoe – ci i-au eliminat, practic, pe toți posibilii opozanți atât din rândul dregătorilor civili, cât și din armată. Acești doi oameni au scos din foc castanele pentru ea: au luat asupra lor curățarea terenului, au adunat cadavrele și au ferit-o de acuzația că și-ar fi distrus frații, surorile și sfetnicii. În sfârșit, amândoi „cuceritorii” au recunoscut Egiptului statutul de țară independentă și „prietenă a Romei” și nu l-au redus la cel de colonie. Au acționat așa cum i-a determinat ea să

acționeze, fără a-și da seama că erau manipulați. Aceasta este cea mai subtilă și mai puternică formă de „persuasiune”.

O regină nu trebuie să-și mânjească vreodată mâinile făcând treburile necesare, dar murdare; un rege nu poate fi pătat de sângele rivalilor săi. Cu toate acestea, puterea nu se păstrează fără

eliminarea celor care ţi-o contestă – vor exista întotdeauna mici lucruri „murdare” de dus la bun sfârșit, dacă vrei să te menții pe tron. Ca și Cleopatra, ai nevoie de cineva care să-și asume sarcina de a le înfăptui – ai nevoie de o lăbuță de pisică.

Pentru acest „rol”, se recomandă să alegi o persoana din afara cercului tău intim, care să nu bănuiască nimic și să nu se simtă

manipulată. Astfel de fraieri nu sunt deloc greu de găsit: oameni dornici să-ți sară în ajutor, mai cu seamă dacă li se aruncă un os de ros. Vor face lucruri ce li se vor părea nevinovate sau justificate, netezindu-ți drumul, răspândind informațiile pe care vrei să le pui în circulație, subminând poziția celor pe care nu-i percep ca pe rivali ai tăi, adică luptând pentru tine și murdărindu-și mâinile, în vreme ce ale tale rămân nepătate.

CIOARA, COBRA ȘI ȘACALUL

A fost odată un cioroi care, împreună cu soața sa, cioara, și-a clăditcuib într-un smochin baniya. Un șarpe s-a strecurat în trunchiulscorburos și le-a mâncat puișorii abia ieșiți din găoace. Cioroiul nici nuvoia să audă de ideea de a-și schimba locul – îi plăcea copacul acela și pace.

Astfel, s-a dus la prietenul său, șacalul, să-i ceară un sfat. Au pus la caleun plan bun. Cioroiul și soața lui au zburat să-l ducă la îndeplinire. Pecând aceasta s-a apropiat de un lac, le-a văzut pe femeile de la curtearegelui scăldându-se după ce își lăsaseră pe mal perlele, colanele șicelelalte giuvaericale, între care un lanț de aur. Cioara a apucat în cioclanțul și și-a luat zborul cu el către copacul unde îi era cuibul, atrăgânddupă ea eunucii de pază ai haremului. O dată ajunsă, a dat drumullanțului în scorbură. Oamenii s-au cățărat pe trunchi după lanț și auvăzut capul lățit al cobrei care era gata de atac. Au omorât-o cu bețele, auscos lanțul și s-au întors la malul lacului, iar cioroiul și cioara sa au trăitliniștiți și fericiți până la adânci bătrânețe.

Povestire din Panchatantra, secolul al IV-lea, repovestită în Arta Puterii, R.G.H. Siu, 1979

RESPECTAREA LEGII (II)

Către 1930, în China a izbucnit războiul civil dintre naționaliști și comuniști. În 1927, Chiang Kai-și, liderul celor dintâi, jurase să-i omoare pe toți comuniștii, până la unul, iar în anii care au urmat, și-a dat mare osteneală să se țină de cuvânt, lovindu-și dușmanii fără

cruțare, astfel încât în 1934–1935, i-a silit să pornească în „Marșul cel lung” – o retragere de aproape zece mii de kilometri, de la sud-est spre nord-vest, peste regiuni greu de străbătut, în care armata de strânsură a „roșilor” a fost, practic, decimată. Către sfârșitul anului 1936, Chiang a plănuit o ultimă ofensivă ce se voia lovitura de grație, menită să spulbere forțele comuniste, dar proiectul i-a fost zădărnicit de o rebeliune în rândul propriilor săi soldați, care l-au sechestrat și l-au predat acestora. În asemenea condiții, Chiang nu se putea aștepta, firește, decât la tot ce era mai rău.

Între timp, însă, japonezii și-au început campania de invadare a Chinei și, spre marea surpriză a lui Chiang, în loc să-l ucidă, căpetenia comuniștilor, Mao Tse-tung, i-a propus un târg: să-i redea libertatea și să-l recunoască drept comandant suprem al tuturor trupelor, cu condiția să lupte împreună împotriva dușmanului comun. După ce se așteptase să fie torturat și executat, lui Chiang nu-i venea să-și creadă ochilor ce noroc dăduse peste el – hotărât, roșii aceștia ajunseseră de mai mare mila. Prin urmare, scutit de a-și apăra spatele de atacurile lor, știa că se putea concentra nestingherit

asupra alungării japonezilor, pentru ca, după alți câțiva ani, să se întoarcă și să-i nimicească fără probleme pe comuniști. A primit târgul – nu avea nimic de pierdut, dar totul de câștigat de pe urma lui.

Comuniștii au trecut la atacarea armatei japoneze în stilul lor obișnuit: aplicând tactica de gherilă, a unor incursiuni scurte, urmate de replieri imediate. Naționaliștii duceau un război de tip convențional. După câțiva ani de luptă, chinezii i-au alungat pe invadatori. Abia acum a înțeles Chiang adevăratul plan al lui Mao: armata sa fusese aceea care dăduse piept cu artileria japoneză și dusese greul ofensivei, iar trupele sale epuizate nu aveau să fie apte de luptă decât după o refacere de ani întregi. Pe de altă parte, comuniștii nu numai că evitaseră orice ciocnire directă cu inamicul, ci folosiseră timpul ca să se regrupeze și să-și extindă propaganda în toată China. Îndată ce s-a încheiat războiul cu japonezii, a reizbucnit războiul civil. Raportul de forțe se schimbase: comuniștii i-au învăluit, dispersat și bătut pe naționaliști, silindu-i să se dea învinși. Japonezii scoseseră din foc castanele lui Mao, slăbindu-i adversarul și netezindu-i calea spre victorie.

CUM SĂ RĂSPÂNDEȘTI VEȘTILE

Atunci când s-a convertit la islamism, Omar, fiul lui al-Kha ab, ar fidorit ca toată lumea să afle cât mai repede. S-a dus la Jamil, fiul IuiMa’mar al-Jumahi. Acesta era vestit pentru iuțeala cu care colportasecretele. Dacă i se încredința vreo taină cu chip s-o păstreze, pe dată o șidezvăluia tuturor. Omar i-a spus: „Am devenit musulman. Vezi ca nucumva să afle cineva ceva despre asta. Nimeni să nu știe nimic. Să nu suflio vorbă”.

Jamil nu a pierdut o clipă – a ieșit în stradă și a început să strige cât îlținea gura: „Vă vine să credeți sau ba, dar Omar, fiul lui al-Kha ab, s-afăcut musulman! N-aveți decât să nu credeți, dar eu vă spun că așa e!”

Astfel știrea convertirii s-a răspândit pretutindeni tocmai după cumdorise Omar.

Vicleșugul cel iscusit: cartea arabă a înțelepciunii și șireteniei, secolul al XIII-lea

Comentariu

Cei mai mulți conducători care s-ar fi aflat în situația de a lua prizonier un dușman atât de puternic ca Chiang Kai-și s-ar fi grăbit să-l omoare. Procedând astfel, și-ar fi irosit însă o șansă pe care Mao a știut s-o exploateze. Fără un comandant atât de experimentat ca Chiang, lupta împotriva japonezilor ar fi durat mult mai mult și ar fi avut consecințe devastatoare. Mao era prea inteligent ca să lase furia să-i compromită ocazia de a omorî doi iepuri dintr-o împușcătură. În esență, a utilizat o „lăbuță de pisică”. Mai întâi, l-a ademenit pe Chiang să preia comanda unică a armatelor, știind că

naționaliștii vor trebui să suporte greul războiului și că vor reuși să-i alunge pe japonezi din țară dacă nu vor fi siliți să se preocupe în același timp și de ciocnirile de pe frontul intern. Astfel, primii care să-i scoată castanele din foc au fost naționaliștii, de care s-a folosit ca să-i gonească pe străini. Își dădea prea bine seama că artileria japoneză și susținerea aeriană a armatei japoneze vor decima și vor epuiza forțele antrenate și dirijate în mod convențional ale lui Chiang, provocându-le pierderi pe care comuniștii nu ar fi fost în stare să li le provoace decât în zeci de ani de confruntări. De ce s-ar irosi atâta timp și atâtea vieți când japonezii puteau realiza această

ispravă în locul lor?! Această politică a „instrumentelor” de scos din foc castane utilizate succesiv le-a permis roșilor să ajungă la putere.

„Lăbuța de pisică” are două întrebuințări: una, de a salva aparențele, așa cum a dorit Cleopatra, iar cealaltă, de a economisi energie și efort. Pentru aceasta din urmă, e nevoie de o planificare cu câteva „mutări” în avans, astfel încât un aparent pas înapoi (eliberarea lui Chiang, de exemplu) să fie pus în ecuație ca o manevră capabilă să ducă la un gigantic salt înainte. Dacă te afli, în mod provizoriu, într-o situație de inferioritate, ești „slăbit” și îți trebuie un răgaz ca să-ți „revii”, este necesar să-i folosești pe cei din jur atât ca paravan necesar camuflării intențiilor, cât și ca „lăbuță de pisică”: lasă-i să-ți facă treburile. Caută o terță persoană puternică

ce dușmănește (chiar dacă din alte motive decât ale tale) pe unul dintre dușmanii tăi și profită de forța acestui nou aliat ca să-l determini să-i administreze dușmanului comun lovituri pe care tu nu ești încă în stare să i le dai. Poți chiar să-i canalizezi cu abilitate adversitatea, transformând-o în ostilitate activă. Cel care îți va scoate castanele din foc trebuie să fie întotdeauna un om cu un mare potențial de agresivitate – aceștia sunt cei mereu dispuși să se arunce în luptă. Nu-ți rămâne decât să decizi tu care este lupta ce

corespunde intereselor tale.

RESPECTAREA LEGII (III)

Kuriyama Daizen era un pasional adept al ceremoniei japoneze a ceaiului (Cha-no-yu), pe care o studia cu unul dintre maeștrii cei mai de seamă ai acestei arte, Sen no Rikyu. Prin 1620, Daizen a aflat că un prieten al său, Hoshino Soemon, se împrumutase cu o sumă

mare de bani (trei sute de ryo) ca să-și ajute o rudă ajunsă la închisoarea datornicilor. Deși Soemon și-a scos ruda din necaz, datoria a rămas asupra lui. Daizen îl cunoștea bine. Știa că nici nu se prea pricepea, nici nu se omora cu firea în chestiunile de bani și, ca atare, risca să aibă și el necazuri dacă nu plătea la timp suma luată

cu împrumut de la un negustor bogat, pe nume Kawachiya Sanemon. Își dădea seama că, în cazul în care s-ar fi oferit să achite el însuși cei trei sute de ryo, din mândrie, Soemon ar fi refuzat să se lase ajutat, ba s-ar fi simțit chiar jignit.

Într-o zi, Daizen s-a dus să-și viziteze prietenul și, după ce s-au plimbat prin grădină și a admirat vestiții bujori ai lui Soemon, s-au retras în camera de primire. Daizen a remarcat o pictura aparținând maestrului Kano Tennyu: „O, ce operă de artă minunată! Nu cred să

fi văzut vreodată ceva atât de frumos și care să-mi placă atât de mult!” După alte câteva asemenea exclamații de admirație, lui Soemon nu i-a rămas altceva de făcut decât să spună: „Mă rog, dacă

îți place așa de mult, mă voi considera onorat să ţi-o ofer în dar și sper că îmi vei face plăcerea de a o accepta”.

PROSTUL ȘI ÎNȚELEPTUL

Un om înțelept care trecea pe drum cu gândurile lui a fost tulburat deun prost care s-a apucat să-i dea în cap cu niște pietricele.

Întorcându-se către el, i-a spus:

„Dragă prietene, să știi că faci o treabă foarte bună! Uite, ține de lamine câțiva franci. Ți-ai dat prea multă osteneală ca să te răsplătesc doarcu niște cuvinte de mulțumire. Fiecare muncă se cuvine să-și primească

plata după dreptate. Dar îl vezi pe omul de colo? Este mai avut decâtmine. Du-te și dă-i și lui câteva din pietrele tale și ai să câștigi bani bunide la el.”

Amăgit de așa o momeală, prostul s-a grăbit să-și ia de la capăt

isprava, aruncând cu pietre în capul celuilalt vrednic cetățean. De dataaceasta, nu bani a primit în schimb. Slujitorii omului s-au repezit la el, l-au înșfăcat bine și l-au bătut până i-au rupt oasele.

La curțile regilor se găsesc destui netrebnici profitori asemeni lui șiproști de dau în gropi: ca să-și facă stăpânul să râdă, își bat joc de tine, omcumsecade. Și cum să le înăbuși chicoteala? Să-i pedepsești cu asprime?