CONTRAARGUMENT
Rațiunea tacticii capitulării este să te pună la adăpost până când redevii în stare să te afirmi. Ea are tocmai menirea de a evita martiriul prin supunere, dar există împrejurări în care dușmanul nu vrea să „ia prizonieri” și rămâne decis să meargă până la capăt. În acest caz, martiriul pare a fi ultima soluție. Mai mult, dacă tot ești dispus să mori, sacrificiul tău va servi altora ca exemplu și ca sursă
de putere.
Totuși martiriul, ca revers al cedării, este o tactică lipsită de precizie, încurcată și greu de controlat. În plus, este la fel de
violentă ca și agresiunea căreia i se opune. Dacă este un fapt cert că
au existat câțiva martiri celebri, este la fel de adevărat că au existat și alții, nenumărați, care nu au inspirat nicio religie, nicio rebeliune și nicio victorie morală. Prin urmare, deși martiriul îți poate oferii o anumită putere, evoluția situației rămâne total imprevizibilă, ca să
numai spunem că, tu nu vei mai fi printre cei vii, ca să te bucuri de ea, atâta cât este. În sfârșit, martirii par a nu fi străini de un oarecare egoism arogant, ca și cum urmașii lor ar conta mai puțin decât propria lor glorie.
Dacă ți-ai pierdut puterea, este preferabil să ignori reversul acestei legi. Nu-ți bate capul cu martiriul. Pendulul, în oscilația lui, va veni și către tine, mai devreme sau mai târziu, și, singura ta grijă
trebuie să fie aceea de a rămâne în viață, ca să-i urmărești mișcarea.
LEGEA 23
CONCENTREAZĂ-ȚI FORȚELE
ARGUMENT
Păstrează-ți intacte forțele și energia, concentrându-le asupra a ceeace reprezintă punctul lor de maximă intensitate. Ai mult mai mult decâștigat din exploatarea unui zăcământ bogat, chiar dacă se afla la o maimare adâncime, decât din forarea unei duzini de altele sărace, dar desuprafață – intensivitatea bate extensivitatea. Atunci când cauți resurselepe care să-ți clădești ascensiunea, alegeți-o pe cea mai solidă: nu poțimulge un timp îndelungat decât o vacă robustă.
ÎNCĂLCAREA LEGII
În China începutului de secol al VI-lea î. Hr., regatul Wu a pornit la război împotriva provinciilor nordice ale regatului de Mijloc. Regatul Wu acumula din ce în ce mai multă putere, dar nu avea în urma sa zestrea bogată a istoriei și civilizației regatului de Mijloc, care reprezentase, vreme de secole de-a rândul, însuși nucleul culturii chineze. Cucerind acest teritoriu, cei din Wu ar fi reușit să-și ridice statutul, însușindu-și gloria trecută a dușmanilor învinși.
Campania a început cu surle, trâmbițe și câteva bătălii câștigate, dar, curând, a părut să-și piardă suflul. O victorie obținută pe un front lăsa armata agresorilor vulnerabilă pe un altul. Primul sfetnic al regelui, Wu Tzu-hsiu pe numele său, l-a avertizat că, dinspre sud, barbarii din statul Yueh băgaseră de seamă dificultățile regatului Wu și se pregăteau să-l cotropească. Regele i-a luat în râs îngrijorarea, convins fiind că, dacă mai câștiga o victorie, regatul de Mijloc va fi al său. În anul 490, Wu Tzu-hsiu și-a trimis fiul la adăpost, în regatul Ch’i. Astfel, i-a dat regelui său un semn că
dezaproba războiul și că, după părerea sa, ambiția egoistă a
monarhului ducea țara la ruina. Temându-se de trădare, acesta i-a aruncat reproșuri aspre, l-a acuzat de lipsă de loialitate și, într-un acces de furie, i-a poruncit să-și curme singur viața. Wu Tzu-hsiu i-a dat ascultare, dar, înainte de a-și împlânta pumnalul în piept, i-a strigat regelui următoarele: „Pune să mi se scoată ochii, o, rege, și țintuie-i pe porțile cetății, ca să văd intrarea triumfătoare a celor din Yueh!”
După cum prezisese Wu Tzu-hsiu, după câțiva ani, armata acestora a pătruns, biruitoare, prin porțile cetății Wu. Pe când barbarii înconjurau palatul, regele și-a amintit de cuvintele de pe urmă ale sfetnicului său și a simțit asupra sa privirea disprețuitoare a mortului. Incapabil să îndure rușinea, s-a sinucis, după ce „își acoperise fața, ca pe lumea cealaltă să nu aibă a întâlni ochii plini de reproș ai fostului său dregător”.
Comentariu
Istoria regatului Wu este paradigma tuturor imperiilor ajunse la ruină din cauză că și-au împins granițele prea departe. Îmbătate de victorie și devorate de ambiție, aceste imperii capătă, uneori, proporții grotești și din ele se alege praful. Așa s-a întâmplat cu antica Atena, care a râvnit la îndepărtata insulă a Siciliei și a sfârșit prin a-și pierde toate posesiunile. Romanii și-au întins stăpânirea asupra unor teritorii vaste, pe care nu au mai avut cum le apăra de invaziile barbare – o expansiune inutilă, ce le-a redus imperiul la neant, azvârlindu-l în uitare.
În ceea ce îi privește pe chinezi, soarta regatului Wu constituie exemplul elementar al pericolului de a-ți risipi forțele pe mai multe fronturi, pierzând din vedere posibilii dușmani și riscurile pe termen lung de dragul unui avantaj de moment. Sun- u spune limpede: „ Dacă nu te amenință nicio primejdie, nu ai de ce să
lupți”. Este aproape o lege a fizicii: ceea ce se umflă peste măsură
este imposibil să nu pocnească. Mintea nu trebuie lăsată să alerge de la un obiectiv la altul sau să-și altereze simțul proporțiilor din pricina euforiei succesului. Numai ceea ce este concentrat, concret și vine în prelungirea trecutului este și puternic. Ceea ce este întins, divizat și fără rădăcini va fi condamnat la pieire. Cu cât mai mare întinderea, cu atât mai cumplită prăbușirea.
RESPECTAREA LEGII
Celebra familie de bancheri a baronilor Rothschild are începuturi foarte modeste în ghetoul evreiesc din Frankfurt. Legile aspre ale orașului german le interziceau evreilor să iasă din ghetou, dar aceștia au transformat interdicția în virtute – au devenit mai independenți și mai zeloși în a-și păstra cultura și tradițiile. Mayer Amschel, primul dintre Rothschilzii îmbogățiți din cămătărie, demult, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, înțelesese foarte bine ce putere se afla în acest gen de concentrare și coeziune.
Mai întâi, Mayer Amschel și-a legat interesele de o singură
familie, cea a puternicilor prinți von Thurn und Taxis. În loc să-și extindă clientela, el s-a mulțumit să devină principalul bancher ai acestora. În al doilea rând, nu a vrut cu niciun preț să lucreze cu altcineva decât cu membrii propriei sale familii, neavând încredere decât în copiii sau rudele apropiate. Cu cât era familia mai unită, cu atât avea șanse să devină mai puternică. Nu după mult timp, afacerea a trecut în mâinile celor cinci fii ai lui Mayer Amschel, iar la moartea sa, în 1812, acesta a refuzat să desemneze un succesor principal, exprimându-și dorința ca toți băieții săi să continue tradiția familiei, astfel încât să rămână uniți și să reziste cu bine pericolelor risipirii averii și ale infiltrării unora din afară.
GÂSCĂ ȘI CALUL
O gâscă ocupată cu ciugulitul ierbii de pe izlaz s-a simțit jignită decalul care pășea alături și, cu șuieratul ei sâsâit, i s-a adresat astfel: „Nuîncape îndoială că eu sunt un animal mai nobil și mai desăvârșit decâttine, pentru că tot ceea ce ești și tot ceea ce faci tu se limitează la unsingur element. Eu pot să merg pe pământ, la fel de bine ca și tine, dar pelângă asta, am aripi cu care mă ridic în văzduh, iar atunci când vreau, potsă înot în bălți și în lacuri, ca să mă răcoresc în apă. Mă bucur de puteriledeosebite între ele, ale păsării, peștelui și patrupedului”. Pufnind cuoarecare dispreț, calul a răspuns: „E adevărat că locuiești în trei elemente,dar nu arăți cine știe ce distincție în niciunul dintre ele. De zburat, ce-idrept, zbori, dar dai din aripi cu atâta stângăcie greoaie, că nu ai niciundrept să te compari cu ciocârlia sau cu rândunica. De înotat, ce-i drept,înoți pe luciul apelor, dar nu poți să trăiești în adâncul lor asemeneapeștilor. Nu îți culegi hrana din acel element și nici nu știi să luneci lin
sub valuri, cât despre cum mergi sau mai degrabă te legeni pe pământ,lipăind cu labele tale late, lungindu-ți și mai tare gâtul și așa destul delung și sâsâind la cine trece pe lângă tine, chiar că te faci de râsul oricui tevede. Recunosc că eu nu am fost creat decât ca să mă mișc pe pământ, darcâtă grație este în ținuta mea! Cât de fine și de frumoase îmi suntpicioarele! Ce armonios și desăvârșit îmi este tot trupul! Și cât e deputernic! Ce uimitoare e viteza cu care alerg! Mi se pare că e cu mult maibine să fiu limitat la un singur element în care să mă bucur de admirațiatuturor, decât să fiu, în toate elementele, o gâscă!”
Fabule din Boccaccio și Chaucer, Dr. John Aikin, 1747–1822
După ce afacerea familiei a revenit fiilor lui Mayer Amschel, aceștia s-au gândit că era preferabil să-și asigure un punct de sprijin solid în finanțele europene, nemaivoind să depindă de o singură
țară ori de un singur prinț. Dintre cei cinci frați, după Nathan, care deschisese o bancă la Londra, în 1813, James s-a stabilit la Paris.
Amschel junior a rămas la Frankfurt, Salomon a optat pentru Viena, iar mezinul Karl s-a dus la Neapole. Controlând fiecare din aceste sfere de influență, își puteau consolida controlul exercitat asupra întregii piețe financiare a Europei.
Desigur, această expansiune expunea afacerea familiei tocmai la pericolele împotriva cărora bătrânul Amschel încercase s-o protejeze: fărâmițarea, supraîntinderea și disensiunile. Cei cinci au izbutit să evite toate aceste riscuri, astfel încât au devenit, împreună, o forță redutabilă în viața economică și politică a continentului, recurgând, o dată mai mult, la aceeași strategie a ghetoului: excluderea străinilor și concentrarea resurselor. Familia Rothschild a pus la punct cel mai rapid sistem de comunicație prin curieri din Europa, fapt ce le permitea să fie la curent cu evenimentele înaintea concurenților – dețineau, practic, un adevărat monopol asupra informației. În plus, mesajele schimbate între ei erau redactate în dialectul idiș vorbit în zona Frankfurtului, ceea ce echivala cu utilizarea unui cod înțeles numai de frați. Nu avea niciun rost să li se fure corespondența – oricum, nimeni nu ar fi fost în stare s-o descifreze! „Nici cei mai abili bancheri nu s-ar descurca în labirintul Rothschild”, recunoștea un financiar care făcuse o tentativă (inutilă) de a se infiltra în clan.
Ferește-te să-ți întinzi prea mult forțele; străduiește-te fără încetaresă ți le concentrezi. Geniul crede că poate face tot ceea ce îi vede pe alțifăcând, dar este sigur că se va căi pentru fiecare risipă necugetată.
Johann Wolfgang von Goethe, 1749–1832
În 1824, James Rothschild a hotărât că venise vremea să se însoare. Se punea problema introducerii unui „străin” (unei
„străine”) în inima clanului și a posibilității trădării secretelor. De aceea, James a preferat să ia în căsătorie pe fiica fratelui său Salomon. Familia a fost extaziată: se descoperise rezolvarea ideală a chestiunii. Decizia lui James a devenit o regulă: doi ani mai târziu, Nathan și-a măritat fata cu băiatul lui Salomon, iar în perioada următoare, cei cinci frați au pus la cale încheierea a optsprezece căsătorii de acest gen, dintre care șaisprezece, între veri primari.
