„Suntem ca un mecanism de ceas: fiecare piesă are un rol esențial”, comenta Salomon. Și tot ca într-un mecanism de ceas, piesele funcționau într-un acord desăvârșit, fără ca nimeni să vadă
ce se întâmpla înăuntru – nu se putea urmări decât înaintarea acelor de pe cadran. În timp ce alte familii bogate și puternice erau confruntate cu consecințele grave ale tumultuoasei prime jumătăți a secolului al XIX-lea, strâns unit, clanul Rothschild nu numai că a izbutit să-și păstreze, ci chiar și-a sporit până atunci nemaivăzuta sa forță financiară.
Comentariu
Familia Rothschild a luat ființă într-o epocă ciudată. Provenea din locuri rămase oarecum în afara timpului, neschimbate vreme de secole întregi, însă a fost contemporana apariției fenomenului numit ulterior „revoluția industrială”, a Revoluției franceze și a unei serii de alte evenimente și prefaceri sociale. Membrii ei au întreținut tradițiile și mentalitățile trecutului și au rezistat impulsurilor centrifuge ale erei moderne. Din acest motiv, pot fi considerați o ilustrare emblematică a legii concentrării.
Poate că nimeni nu reprezintă această lege mai bine decât James Rothschild, fiul stabilit la Paris al bătrânului Amschel. James a fost martor la înfrângerea lui Napoleon, la restaurarea monarhiei Bourbonilor, la domnia „burgheză” a ramurii de Orléans, la
reinstaurarea regimului republican și, în sfârșit, la încoronarea împăratului Napoleon al III-lea. Existența societății franceze, cu stilurile și modele ei care se succedau cu atâta repeziciune, parcurgea o epocă de permanentă schimbare. Fără să pară o relicvă
anacronică, ivită dintr-un trecut fosilizat, James și-a condus familia de parcă ghetoul ar fi continuat să supraviețuiască prin membrii ei.
A reușit să-i mențină coeziunea și forța. Numai ancorându-se adânc și ferm în tradiție au evitat, el și ai săi, riscurile derivei și naufragiului în plin haos. Concentrarea a alcătuit temelia puterii, averii și stabilității clanului Rothschild.
Cea mai bună strategie este să fii întotdeauna foarte puternic; întâi, îngeneral și apoi, în momentul decisiv. […] Nu există lege strategică maiînaltă și mai simplă decât aceea a concentrării forțelor. […] Pe scurt,principiul de căpetenie este: acționează cu cea mai mare concentrare.
Despre război, Carl von Clausewi , 1780–1831
CHEILE PUTERII
Lumea s-a lăsat cuprinsă de plaga unei divizări din ce în ce mai accentuate – între țări, grupări politice, familii și chiar indivizi. Ne aflăm într-o stare totală de dispersie și atomizare; nu reușim decât anevoie să ne concentrăm asupra câte unei direcții, hărțuiți fiind de năvala elementelor derutante, provenite din (și care caută să ne îndrepte către) o mulțime de altele. Nivelul de, „inflamabilitate” și conflictualitate al epocii actuale este mai ridicat ca oricând, iar noi, oamenii, l-am „interiorizat” introducându-l în existența noastră.
Soluția pare a fi o formă de retragere în sine a fiecăruia, de reîntoarcere spre trecut, de căutarea unor modalități de concentrare atât pe planul gândirii, cât și pe cel al acțiunii. După cum scria Schopenhauer, „Intelectul este o dimensiune a intensivului, nu o dimensiune a extensivului”. Și Napoleon cunoștea valoarea principiului concentrării – a lovirii cu toată forța a punctului cel mai slab al poziției inamicului. În fond, în aceasta a constat secretul succeselor sale de pe câmpul de luptă. Nu numai atât: voința și rațiunea lui erau calibrate pe aceeași idee – unicitatea clar definită și exclusivă a scopului, concentrarea la fel de exclusivă asupra atingerii lui și utilizarea acestor două „arme” împotriva unor
adversari mai puțin „focalizați”, mai puțin capabili să reziste factorilor perturbatori ai atenției și concentrării. O asemenea
„săgeată” va lovi întotdeauna și fără greș ținta, iar dușmanul va suferi o înfrângere copleșitoare.
Casanova atribuia succesul pe care îl repurta în viață capacității sale de a se concentra asupra unui singur „obiectiv” și de a-l urmări neîncetat, până la victorie. Devenise un seducător irezistibil tocmai datorită felului său de a se dărui total femeilor dorite. În acele câteva săptămâni sau luni cât era preocupat de o anumită cucerire, nu se mai gândea la nicio alta. Când a fost închis în străfundurile tainice ale Palatului Dogilor, de unde nu izbutise nimeni să evadeze vreodată, Casanova și-a concentrat mintea într-o unică direcție –
aceea a fugii. Nu l-a descurajat nici schimbarea celulei, ceea ce însemna zădărnicirea unei munci de luni întregi la săparea tunelului. A mers înainte și, în final, a evadat. Mai târziu, avea să
scrie: „Am fost întotdeauna ferm convins că, o dată ce un om își pune în minte să facă ceva și nu se mai îndeletnicește decât cu ducerea la îndeplinire a planului său, nu se poate să nu izbutească, indiferent câte greutăți va întâmpina. Un astfel de om va ajunge mare vizir sau papă”.
Concentrează-te asupra unui singur obiectiv, a unei singure ținte și nu te lăsa până n-o atingi. În ascensiunea către putere, vei avea mereu nevoie de ajutorul altora – de obicei, al celor mai puternici ca tine. Numai prostul cultivă o mulțime de relații, închipuindu-și că poate supraviețui întinzându-se mai mult decât îi e plapuma. Corolarul legii concentrării ne spune că îți economisești multă energie și obții mai mult dacă te fixezi la o singură sursă de putere. Inventatorul Nikola Tesla s-a ruinat crezând că, lucrând pe cont propriu, își asigura independența și nu a acceptat să slujească
unui protector și sponsor unic. L-a refuzat și pe J. P. Morgan, care îi oferise un contract generos. În cele din urma, „independența” lui Tesla nu a însemnat altceva decât că nu putea conta pe niciun patron, deși avea vreo duzină. Și-a înțeles greșeala abia după mulți ani.
Toți marii pictori și scriitori ai Renașterii se luptau cu această
problemă. Între ei (ba, poate, în mai mare măsură decât ceilalți), poetul și prozatorul din secolul al XVI-lea, Pietro Aretino. Acesta cunoscuse din plin umilințele suferite din nevoia de a-i sluji când unui principe, când altuia. La un moment dat, sătul de ei, s-a
hotărât să-i intre în grații lui Carol Quintul, punând în slujba lui întreaga forță a peniței sale și a descoperit libertatea de a nu mai depinde decât de un unic protector. La rândul său, Michelangelo a trăit o experiență similară sub protecția papei Iuliu al II-lea, iar Galilei, sub cea a familiei Medici. În cele din urmă, un patron unic îți apreciază mai bine loialitatea devenind și dependent de serviciile tale, astfel încât stăpânul ajunge să-l slujească pe slujitorul său.
În sfârșit, puterea însăși reprezintă o concentrare. Orice organizație este condusă de un mic grup, care trage toate sforile.
Adeseori, nu oamenii puternici sunt cei care dețin titlurile cele mai înalte. În jocul puterii, numai proștii bat drumurile, fără să-și fixeze ținta. Trebuie să afli cine controlează situația, cine este regizorul ascuns în spatele cortinei. În ascensiunea sa către centrul scenei politice a Franței, la începutul secolului al XVII-lea, Richelieu și-a dat seama că puterea nu aparținea regelui Ludovic al XIII-lea, ci reginei-mame. Prin urmare, s-a aliat cu ea și s-a ridicat dintre curteni, până la poziția de conducător efectiv al regatului.
Este suficient să descoperi un singur zăcământ de petrol –
averea și puterea îți sunt asigurate pentru toată viața.
Imagine: Săgeata. Nu poți lovi două ținte cu o singură săgeată.
Dacă gândul tău hoinărește, nu vei nimeri inima dușmanului.
Mintea și săgeata trebuie să fie una. Numai prin această concentrare fizică și mentală săgeata se va înfige în țintă și-i va străpunge inima.
Ultimul cuvânt: Pune preț pe intensitate mai mult decât pe extensivitate. Perfecțiunea constă în calitate, nu în cantitate.
Extensivitatea în sine nu se ridică niciodată deasupra mediocrității și nenorocirea oamenilor preocupați de prea multe lucrări este că, dorind să-și înfigă degetele în toate prăjiturile, nu se aleg cu niciuna. Intensitatea te ridică, iar în chestiunile înalte, te așază
printre eroi. (Baltasar Gracián, 1601–1658)
CONTRAARGUMENT
Concentrarea prezintă și unele primejdii, după cum există
momente în care tactica cea mai avantajoasă este dispersarea.
Luptându-se pentru supremația politică din China cu adversarii săi,
naționaliștii, Mao și comuniștii săi s-au împărțit pe mai multe fronturi, utilizând ca arme principale sabotajul și ambuscada.
Adeseori, dispersarea favorizează pe un combatant mai slab – ea constituie, de fapt, un principiu de bază al războiului de gherilă.
Când ai de înfruntat o armată mai puternică decât a ta, a-ți concentra forțele înseamnă doar a te transforma într-o țintă mai lesne de lovit. Astfel, este preferabil să te „dizolvi” în peisaj,
