„Cât despre asta, mai vedem noi” a zis o pasăre-secretar și, într-o noapteîntunecoasă, s-a dus în vizită la bufniță.

„Câte gheare am ridicat acum?”, a întrebat-o pasărea-secretar.

„Două”, a răspuns corect bufnița. „Poți să-mi dai o altă expresie care să

însemne același lucru cu «adică» sau «care va să zică»?”, a continuatpasărea-secretar. „Ceea ce înseamnă”, a răspuns bufnița. „De ce îșicheamă iubitul perechea?”, a întrebat pasărea-secretar. „Ca să-i facă

curte”, a spus bufnita.

Pasărea-secretar s-a grăbit în zbor înapoi la celelalte viețuitoare și le-aanunțat că, într-adevăr, bufnița era cea mai mare și mai înțeleaptă dintrefăpturile lumii fiindcă putea vedea în întuneric și răspundea la oriceîntrebare.

„Dar vede bine și ziua?”, a întrebat vulpea cea roșcată. „Da”, aurăspuns într-un glas șoarecele și canișul. „Ce mai întrebare, dacă vedeziua!”, au râs cu toții la auzul unui lucru atât de prostesc și s-au oțărât la

vulpe și la prietenii ei, gonindu-i departe de ținutul lor. Apoi au trimis unmesager la bufniță, cerându-i să primească să le fie conducătoare.

Când aceasta și-a făcut apariția în mijlocul lor, era ziua în amiazamare, iar soarele strălucea cu putere. Bufnița pășea foarte încet, ceea ce îidădea un aer demn și se uita de jur împrejur cu ochii larg deschiși, părândcât se poate de atentă și de solemnă.

„E Dumnezeu!”, țipă o găină de Plymouth Rock, iar ceilalți au prinsși ei să urle „E Dumnezeu!”. Așadar, au urmat bufnița oriunde se ducea șicând aceasta a început să dea ba peste un lucru, ba peste altul, la fel aufăcut și restul animalelor.

În cele din urmă, bufnița a ajuns la o șosea asfaltată și s-a îndreptatspre mijlocul ei cu toate viețuitoarele după ea. Deodată, un vultur care erade strajă a observat un camion care venea spre ele cu op eci de kilometri laoră și i-a spus păsării-secretar, iar pasărea-secretar i-a raportat bufniței.

„Suntem în primejdie”, a spus pasărea-secretar. „Adică, ce înseamnă

aceasta?”, a întrebat bufnița. Pasărea-secretar i-a povestit despre ce eravorba. „Nu ți-e frică?”, a întrebat ea. „De cine?”, a rostit bufnițanetulburată fiindcă nu putea vedea camionul.

„E Dumnezeu!”, au strigat din nou toate animalele și mai continuausă strige „E Dumnezeu!” și când camionul le-a lovit și le-a strivit subroți. Unele au scăpat cu câteva răni, dar cele mai multe, între care bufnițaînsăși, au fost ucise.

Morala: Poți să-i înșeli pe prea mulți oameni, un timp preaîndelungat.

Carnavalul lui Thurber, James Thurber, 1894–1961

Cu averea sa din ce în ce mai substanțială, Borri a început să-și schimbe stilul de viață: a închiriat cea mai luxoasă locuință din orașul unde se stabilise pentru o vreme, a mobilat-o ca pe un palat fabulos, plin de lucrurile frumoase pe care începuse să le colecționeze. Nu ieșea decât într-o trăsură bătută în pietre prețioase, cu șase cai negri minunați. Nu stătea niciodată prea mult timp într-un loc – uneori dispărea spunând că mai are de adăugat și alte suflete la turma sa de credincioși – iar în absența lui, reputația îi devenea și mai impresionantă. A reușit astfel să ajungă celebru fără

să fi făcut, practic, absolut nimic.

Cine vrea să devină întemeietorul unei religii noi trebuie să fie

infailibil în cunoașterea unui anumit tip mediu de suflete care nu au ajunsîncă să-și dea seama că aparțin uneia și aceleiași categorii.

Friedrich Nie sche, 1844–1900

Veneau la Borri orbii, schilozii și disperații de pe tot cuprinsul Europei, căci se dusese vestea despre puterile lui tămăduitoare. Nu cerea niciun ban pentru ajutorul pe care li-l dădea, ceea ce îl făcea să pară și mai minunat. Se spunea că în cutare sau cutare oraș

vindecase bolnavii în chip miraculos. Prin aluzii vagi la aceste fapte, stimula imaginația oamenilor, care le transforma în minuni, ridicându-le la proporții extraordinare. Averea sa provenea din sumele uriașe adunate de la grupul său din ce în ce mai select de discipoli bogați, însă se zvonea că descoperise piatra filosofală.

Biserica nu încetase să-l urmărească și să-l acuze de erezie și vrăjitorie. Borri nu răspundea acestor învinuiri decât printr-o tăcere demnă. Acest lucru îi sporea renumele și îi înflăcăra și mai tare pe adepți. La urma urmei, numai oamenii mari suferă persecuții – câți L-au înțeles cu adevărat pe Iisus în vremea vieții Lui? Borri nici nu avea nevoie să spună nimic – discipolii săi începuseră să-l numească

pe papă „Anticrist”.

Oamenii sunt atât de săraci cu duhul și atât de înrobiți de nevoile lorimediate, încât un înșelător va găsi întotdeauna o puzderie de victime gatasă se lase înșelate.

Niccolò Machiavelli, 1469–1527

Astfel, puterea lui sporea și sporea până când, într-o zi, a plecat din Amsterdam, oraș unde poposise pentru un timp, și dus a fost, laolaltă cu sume enorme de bani împrumutați și cu diamante și alte giuvaeruri ce îi fuseseră încredințate (din pricină că lansase zvonul că se pricepea să înlăture imperfecțiunile pietrelor prețioase prin forța miraculoasă a minții). Ajunsese, deci, un fugar. În cele din urmă, Inchiziția l-a găsit și omul și-a petrecut ultimii douăzeci de ani din viață în temniță, la Roma. Totuși credința în darurile sale oculte rămăsese atât de puternică, încât până când a murit, nu a dus lipsă de adepți și de vizitatori bogați, între care regina Christina a Suediei. Furnizându-i bani și materiale, aceștia l-au ajutat să-și continue căutarea visatei pietre filosofale.

Comentariu

Înainte de a-și întemeia cultul, Borri pare să fi făcut, din întâmplare, o descoperire importantă. Obosit de viața de plăceri în care se complăcuse, s-a hotărât să renunțe la ea și să se dedice științelor oculte, domeniu ce îl preocupase dintotdeauna. Totuși nu se poate să nu fi remarcat că, ori de câte ori pomenea despre experiența mistică (și nu despre epuizarea fizică) ce îl determinase să-și schimbe felul de a trăi, indiferent cărei clase sociale îi aparțineau, oamenii doreau să audă și mai multe detalii. Înțelegând ce putere ar dobândi atribuindu-și convertirea unui factor exterior și misterios, Borri a mers mai departe, „cizelându-și” relatarea așa-ziselor sale viziuni. Cu cât mai grandioasă viziunea, cu atât mai substanțială și dania – în plus, cu atât mai atractivă și credibilă

povestea în întregul ei.

Nu uita: oamenilor nu le pasă de adevăratele cauze ale schimbării. Ei refuză să accepte că ea constituie rezultatul muncii sau al oricărei stări banale cum ar fi epuizarea, plictiseala sau deprimarea – ar da orice numai să creadă în ceva romantic și de sorginte spirituală, extramundană. Pur și simplu mor de dorința de a auzi despre îngeri și experiențe de transmigrație. Fă-le pe plac.

Referă-te, în treacăt, la sursa mistică a unei transformări personale, ambaleaz-o într-un înveliș de culori eterice și se vor aduna în jurul tău ca turma de credincioși în jurul păstorului lor spiritual.

Adaptează-te la „legea cererii”: un mesia trebuie să răspundă

necesităților adepților săi. Țintește întotdeauna sus. Cu cât iluzia pe care o creezi este mai mare și mai îndrăzneață, cu atât mai bine.

Varianta a II-a

Pe la mijlocul primului deceniu al secolului al XVIII-lea, în lumea bună din Europa s-a auzit despre un doctor de țară elvețian numit Michael Schüppach, care practica un altfel de medicină: utiliza puterea vindecătoare a naturii și izbutea să tămăduiască

bolnavii în chip miraculos. Curând, oamenii cu dare de mână de pe întreg continentul, cu suferințele lor reale sau închipuite, au început să urce potecile care duceau la Langnau, satul de munte unde Schüppach își desfășura activitatea. Suind pieptiș prin pădure,

vizitatorilor li se deschideau în fața ochilor cele mai spectaculoase peisaje alpine ce se găsesc în această parte de lume. În clipa când ajungeau la destinație se simțeau deja porniți pe calea însănătoșirii.

Schüppach, deja cunoscut sub porecla de „Doctorul munților”, avea o mică farmacie. Locul a devenit o adevărată scenă: se înghesuiau acolo mii de inși, sosiți din mai toate țările Europei, umpleau încăperea cu pereții plini de rafturi, unde stăteau aliniate flacoane frumos colorate, în care erau leacuri scoase din plante.

Dacă majoritatea medicilor epocii prescriau poțiuni cu gust oribil și plictiseau clientela cu incomprehensibila latinească pedantă a titlurilor și numelui medicamentelor, (situație care continuă să

existe și astăzi), doctoriile elvețianului purtau denumiri zglobii ca

„Uleiul bucuriei”, „Floricica inimii” sau „Împotriva balaurului” și, în plus, erau aromate, dulci și plăcute.

Vizitatorii de la Langnau trebuiau să aibă răbdare, pentru că

„Doctorul munților” primea vreo op eci de comisionari pe zi, care îi aduceau sticluțe cu urină din toată Europa. Schüppach pretindea că poate pune un diagnostic exact după numai o simplă privire asupra unei asemenea sticluțe și după ce citea descrierea bolii, anexată eșantionului de urină. (Bineînțeles, parcurgea cu mare atenție această descriere înainte de a prescrie tratamentul.) Când, în sfârșit, găsea un moment liber, căci examinarea sticluțelor îi lua o mare parte a timpului, chema în biroul său de la farmacie pe câte un vizitator. Întâi și întâi, se uita la eșantionul de urină, explicând că acesta îi indică toate elementele necesare stabilirii diagnosticului.

Țăranii se pricep și ei la lucrurile acestea, obișnuia el să spună, fiindcă își trag înțelepciunea dintr-un trai simplu și curat, lipsit de complicațiile vieții la oraș. Consultația individuală mai cuprindea și o discuție despre modalitățile în care pacientul ar putea să-și armonizeze mai bine sufletul cu natura.

Schüppach pusese la punct multe forme de tratament, absolut toate profund deosebite de cele din practica medicală curentă. De pildă, era un susținător al terapiei electroconvulsivante (șocuri electrice). Celor care își puneau întrebări asupra concordanței dintre această opțiune și credința în forța vindecătoare a naturii, le răspundea că electricitatea este și ea un fenomen natural – el se mărginea, adică, să imite fulgerul și trăsnetul. Unul dintre pacienți i-a spus că se simte posedat de șapte demoni. Doctorul l-a vindecat prin electroșocuri și, administrându-i-le, i-a explicat că vedea

demonii cum îi ies din corp unul câte unul. Alt individ i-a povestit că înghițise o căruță de fân cu tot cu vizitiu și că din această cauză

suferea de dureri mari în piept. Schüppach l-a ascultat cu răbdare, l-a examinat și i-a spus că aude pocnetul biciului din mâna vizitiului răsunând în burta bolnavului. I-a promis că o să-l facă sănătos și i-a prescris un sedativ și un purgativ. Omul a adormit pe un scaun pus afară, lângă peretele farmaciei. Îndată ce s-a trezit, a început să

vomite și pe când vomita, o căruță încărcată cu fân (pe care doctorul nostru o închiriase în acest scop) a trecut în viteză, dispărând pe o străduță laterală, în sunetul de bici care i-a creat pacientului sentimentul că tocmai o expulzase din stomac mulțumită strădaniei doctorului.