Poate că nu ești destul de puternic. Cel mai bun lucru este însă să-iconvingi să se lege de altcineva, care e în stare să le dea de cheltuială după

cum merită.

Fabule alese, Jean de La Fontaine, 1621–1695

La început, Daizen a refuzat, dar, la insistențele lui Soemon, a sfârșit prin a primi darul. A doua zi, lui Soemon i s-a adus un pachet de la Daizen. Înăuntru se afla o vază de o mare frumusețe din porțelanul cel mai fin, pe care, într-un bilet pus alături, prietenul său îl ruga s-o accepte drept mulțumire pentru pictura dăruită cu atâta generozitate cu o zi înainte. Din bilet reieșea că

vaza fusese făcută de către însuși Sen no Rikyu și purta o inscripție a împăratului Hideyoshi. Dacă ea nu îi era pe plac, Daizen îl sfătuia s-o dăruiască, la rândul său, unui adept al practicării ceremoniei ceaiului, poate chiar negustorului Kawachiya Sanemon, care își exprimase de repetate ori dorința de a o adăuga colecției sale. „Am auzit”, spunea Daizen în biletul său, „că acest om deține o bucată de hârtie prețioasă [polița de trei sute de ryo, adică] pe care ai dori-o tu

– este, deci, posibil să cădeți de acord asupra unui schimb.”

Dându-și seama de ceea ce pusese la cale cu delicatețe prietenul său, Soemon i-a dus vaza bogatului Sanemon. „De unde o ai? Ce minunăție!”, a exclamat acesta când a văzut-o. „Am auzit atâtea despre vaza asta, dar acum este prima dată când o văd cu ochii mei.

Ce comoară neprețuită! Nici nu ar trebui scoasă vreodată dincolo de poarta casei ce o adăpostește!” Negustorul s-a oferit numaidecât să-i restituie lui Soemon polița și să-i dea încă trei sute de ryo pe deasupra, dar cum acestuia nu îi păsa de bani, a luat doar hârtia și s-a grăbit să meargă la Daizen să-i mulțumească pentru modul atât de inteligent și de subtil în care îl ajutase.

Comentariu

Kuriyama Daizen înțelesese că nu este niciodată ușor să faci cuiva o favoare. Dacă acționezi într-un fel prea vădit și nedelicat, omul pe care ții să-l ajuți se poate simți ofensat sau copleșit de povara recunoștinței. Binefăcătorul beneficiază de un anumit ascendent asupra sa, dar această formă a puterii se va dovedi până

la urmă autodistructivă, pentru că stârnește resentimente sau riscă

să fie întâmpinată cu un refuz. Un gest generos mai puțin fățiș și mai elegant este de zece ori mai nobil. Daizen știa că dacă ar fi procedat direct, Soemon ar fi fost jignit. Permițându-i acestuia să-i dăruiască pictura, i-a creat și sentimentul de mulțumire că își bucurase prietenul cu un cadou de preț. Astfel, toți cei trei au fost satisfăcuți, fiecare în felul său.

În esență, Daizen și-a asumat sarcina de a scoate castanele din foc. Pesemne că nu îi fusese ușor să se despartă de acea vază, dar s-a ales cu o pictură și, mai mult decât atât, și-a sporit puterea de curtean. Curteanul se folosește de mănușă ca să atenueze loviturile, să ascundă cicatricele și să-și transforme actele de generozitate în gesturi elegante, păstrându-și mâinile neatinse. De fapt, ajutându-i pe alții, curteanul se ajută pe sine. Exemplul lui Daizen reprezintă

un comportament emblematic pentru serviciile pe care prietenii egali în rang și le fac unii altora: să nu îi impui niciodată, nimănui, ajutorul tău. Caută modalități de a te transforma tu însuți într-o

„lăbuță de pisică” și salvează-ți amicii aflați la ananghie fără să îți impui prezența și fără să-i obligi să ți se simtă recunoscători.

Omul nu trebuie să fie prea fățiș dintr-o bucată. Du-te și contemplă

pădurea. Copacii drepți sunt cei pe care îi tăiem, cei cu trunchiul nodurosși strâmb rămân în picioare.

Kautilya, filosof indian din secolul al III-lea î. Hr.

CHEILE PUTERII

Ca lider, crezi, poate, că străduința susținută și aparența de a munci mai mult ca oricine înseamnă putere. În realitate, efectul este cel contrar – se creează impresia de slăbiciune. Adică, de ce „tragi”

atât de tare? Nu cumva ești incompetent și îți trebuie un efort suplimentar ca să ții pasul cu ceilalți? Sau faci parte din categoria celor care nu știu să împartă responsabilitățile și vor să se amestece

peste tot? Cine este cu adevărat puternic, nu pare nici mereu grăbit, nici mereu copleșit de treburi. De salahorit, salahoresc subalternii –

șefii cei mari au timp. Își aleg bine oamenii pe care să-i pună la muncă, iar ei înșiși se feresc să-și irosească energia și să-și murdărească mâinile. La fel, să nu crezi nici că dacă iei asupra ta sarcinile cele mai grele și mai puțin curate, vei impresiona prin forță și vei semăna teamă. Nu ai reuși decât să-ți distrugi imaginea de om cumsecade și ai justifica suspiciunile că ai fi un șef tiranic și necruțător. Oamenii realmente puternici au grijă să-și păstreze mâinile curate, se înconjoară numai de lucruri bune și nu iau cuvântul decât ca să împărtășească veștile îmbucurătoare și să

anunțe succesele răsunătoare.

PASĂREA DIN INDIA

Un negustor ținea, odată, o pasăre într-o colivie. Se pregătea să pleceîn India, țara unde se născuse zburătoarea, așa că a întrebat-o dacă doreștesă-i aducă ceva de acolo. Ea a răspuns că ar dori să fie liberă, însă omul arefuzat să-i deschidă ușița coliviei. Atunci l-a rugat să se ducă într-unanumit loc din junglă și să le dea de veste suratelor ei că ea se află încaptivitate. Negustorul a făcut întocmai și nici nu a terminat bine derostit mesajul, că o pasăre sălbatică, leită cu aceea de acasă, s-a prăbușit depe creanga pe care stătea și a rămas nemișcată la pământ. Negustorul s-agândit că era, desigur, vreo rubedenie de-a păsării lui și s-a întristat că îiprovocase moartea.

Când s-a întors acasă, pasărea l-a întrebat dacă îi aducea vreo vestebună din India. „Nu”, a răspuns negustorul, „mi-e teamă că veștile suntmai degrabă proaste. Una dintre rubedeniile tale a căzut și a murit chiar lapicioarele mele după ce vorbisem despre captivitatea ta.” Abia ce a isprăvitomul ceea ce avusese de zis, că pasărea a căzut și ea, rămânând pe fundulcoliviei. „Se vede că știrea despre moartea rubedeniei ei a dat-o gata”, și-aspus negustorul. Necăjit, a ridicat-o și a pus-o pe pervazul ferestrei. Într-oclipă, pasărea și-a venit în fire și a zburat până la copacul cel mai apropiat.

„Acum înțelegi”, a glăsuit ea, „că ceea ce crezuseși că era o nenorocire afost, de fapt, o veste bună și mai înțelegi cum a ajuns la mine mesajul princare suratele mele m-au sfătuit cum să fac să-mi redobândesc libertatea:purtătorul soliei libertății mele ai fost chiar tu, cel care mi-ai răpit-o.” Șipasărea și-a luat zborul, în sfârșit, liberă.

Povestirile dervișilor, Idries Shah, 1967

Bineînțeles că vor fi numeroase împrejurări în care vei considera util să cheltuiești ceva energie sau să recurgi la o faptă

rea, dar necesară. Să nu pari niciodată tu cel care o comite. Găsește o „lăbuță de pisică”. Deprinde-te să cauți, să folosești și apoi, după

câtva timp, să te dispensezi de oamenii aleși pentru acest gen de misiuni, o dată ce și le-au îndeplinit.

În ajunul unei importante bătălii pe fluviu, marele strateg chinez din secolul al III-lea, Chuko Liang, s-a văzut acuzat că ar fi colaborat în taină cu inamicul. Comandantul său i-a pretins să-și dovedească nevinovăția aducând, în numai trei zile, o sută de mii de săgeți. În caz contrar, îl aștepta condamnarea la moarte. În loc să

se apuce să meșterească săgețile, sarcină cu neputință de realizat, Liang a luat o duzină de bărci și, de o parte și de alta a fiecăreia dintre ele, a legat snopi de paie. Era spre seară, când deasupra apelor fluviului cobora ceața. La adăpostul ei, s-a îndreptat către tabăra dușmanilor. Cunoscându-i viclenia, aceștia s-au temut de o capcană și nu l-au atacat, mai cu seamă că bărcuțele nici nu se vedeau prea limpede. S-au mulțumit să-și întindă arcurile și să

trimită un potop de săgeți asupra malului celălalt. Cu cât Liang se apropia mai mult, cu atât sporeau și dușmanii numărul săgeților care se înfigeau în snopii de paie. După câteva ceasuri, luntrașii au cârmit iute spre tabăra lor, ajutați de curentul fluviului și așa a făcut rost Liang de cele o sută de mii de săgeți.

Chuko Liang nu făcea niciodată ceea ce îi putea pune pe alții să

facă în locul său – găsea de fiecare dată șiretlicuri ca acesta. Cheia reușitei unui asemenea plan constă în capacitatea de a anticipa evenimentele și în a imagina modalități de a-i determina pe ceilalți să reacționeze într-un anumit fel și să muncească în locul tău.

Ca să te asiguri că ai șanse să izbutești, este esențial să-ți ascunzi scopul, învăluindu-l în mister, asemenea ciudatelor jonci îmbrăcate în paie care ieșeau și intrau în ceață spre nedumerirea dușmanilor.

Dacă adversarul tău nu știe ce vrei, poate fi împins să acționeze întrun mod care, de fapt, este împotriva propriilor sale interese – și iată

cum scoate din foc castanele tale. Nu îți dezvălui țelurile și astfel îți va fi mult mai ușor să-i obligi pe alții să facă exact ceea ce vrei, deși preferi să nu te implici tu însuți. Acest lucru necesită o planificare atentă a unei întregi serii de mișcări, ca la jocul de biliard, unde bila lovește în treacăt alte bile înainte de a intra în buzunărașul potrivit.

Î

În America începutului de secol XX, escrocul Yellow Kid Weil știa că, oricât de bine s-ar fi priceput să-l îmbrobodească pe fraierul bogat pe care pusese ochii, dacă îl aborda direct, nu se putea să nu-i trezească bănuieli. Astfel, căuta pe câte un cunoscut al victimei și îl folosea drept „lăbuță de pisică” – cineva nu cine știe ce influent în societate și nici bogat, care să nu aibă de ce intra la idei și îl atrăgea să participe la o combinație ce urma să-i îmbogățească. Ferm convins că respectiva combinație era reală, omul propunea singur să

discute și cu patronul sau prietenul său bogat: dacă investeau mai mulți bani și profitul avea să fie mai substanțial, fiecăruia revenindu-i o parte mai consistentă. „Unealta” discuta cu bogătașul (victima programată de la bun început), care nu bănuia existența capcanei din moment ce chiar onestul său subaltern îi vorbea despre „afacerea” cu pricina. Acesta este procedeul cel mai indicat în abordarea oamenilor aflați la putere: uzează de un asociat sau de un subordonat care să-ți asigure credibilitatea și să te ferească de a crea impresia că ești prea ambițios.

Metoda cea mai simplă de a „agăța” o țintă suspusă este să-i strecori subalternului informații pe care să i le transmită.

Informațiile false sau „prelucrate” constituie o armă puternică, mai ales atunci când sunt lansate de un prost cu neputință de suspectat.

Îți va veni foarte lesne să faci pe nevinovatul și să nu ghicească

nimeni că tu ești sursa informațiilor.

Cunoscutul terapeut dr. Milton H. Erickson număra printre cunoștințele sale un cuplu: soția dorea să urmeze un program de psihoterapie, dar soțul refuza cu tărie orice asemenea idee. În loc să-și irosească energia încercând să-l convingă să se supună

tratamentului, Erickson a acceptat să-i dea consultații femeii și, în timpul ședințelor, ori de câte ori venea vorba despre bărbatul ei, a început să emită interpretări ale comportamentului acestuia care nu se putea să nu îi provoace iritarea, pentru că, desigur, soția îi relata cele discutate în cabinet. După câteva săptămâni, omul ajunsese atât de furios, încât a insistat să ia parte la orele de psihoterapie, ca să-l pună la punct pe doctor.

DAVID ȘI BATȘEBA