„mistrețul” a fost, în sfârșit, prins. În momentul triumfului, unul dintre aghiotanți, care își dădea seama că animalul nu era un mistreț și că, în plus, dacă știrea despre farsă avea să se răspândească, Bonaparte risca să devină ținta bătăii de joc a tuturor, s-a apropiat de general și i-a spus: „Domnule, știți, desigur, că acesta

nu este un mistreț, ci un porc domestic oarecare”.

Nebun de furie, Napoleon s-a întors în galop acasă la Talleyrand. Pe drum, însă, a înțeles că nu avea cum să înlăture glumele care se vor face pe seama sa și că, dacă și-ar îngădui să

explodeze în fața gazdei sale, nu ar reuși decât să înrăutățească

lucrurile, acoperindu-se de un ridicol încă și mai mare. Prin urmare, s-a hotărât să se arate amuzat și bine dispus. A încercat, deși nu a izbutit să-și ascundă prea bine iritarea.

Talleyrand a căutat totuși să-i mai aline din rănile de orgoliu și l-a sfătuit să nu plece încă la Paris, ci să se reîntoarcă în Bois de Boulogne, pentru că păduricea era plină de iepuri, iar vânarea acestor animale iuți și inteligente reprezentase distracția favorită a regelui Ludovic al XVI-lea. S-a oferit chiar să-i împrumute câteva flinte dintr-o colecție care aparținuse defunctului monarh.

Împletind cu subtilitate flateria cu îndemnurile tentante, prințul l-a convins.

Plecarea s-a dat după-amiaza târziu. În timp ce se îndreptau spre parc, Napoleon i-a spus lui Talleyrand: „Eu nu sunt Ludovic al XVI-lea. Sunt sigur că nu o să omor nici măcar un iepure”. Cu toate acestea, în chip destul de ciudat, păduricea mișuna de urecheați, astfel încât corsicanul nu a rezistat ispitei și a împușcat cel puțin cincizeci, iar dispoziția i s-a schimbat, trecând de la mânie la satisfacție. Totuși, la sfârșitul acestei partide de vânătoare cu pradă

atât de bogată, același aghiotant s-a apropiat de general și i-a șoptit la ureche: „Ca să vă spun adevărul-adevărat, tare mi-e teamă, domnule, că nici iepurii ăștia nu sunt iepuri sălbatici și că pramatia de Talleyrand iar și-a râs de noi”. (Aghiotantul avea dreptate: prințul își trimisese a doua oară servitorii la piață și îi pusese să

cumpere duzini întregi de iepuri, pe care să-i lase în libertate în parc.)

Fără să mai stea pe gânduri, Napoleon a încălecat și s-a dus direct la Paris. Mai târziu, i-a cerut lui Talleyrand să nu sufle o vorbă

despre „vânătoarea” din Bois de Boulogne, amenințându-l că se va răzbuna crunt dacă ajunge de râsul Parisului.

I-au trebuit două luni de zile până să-și recapete încrederea în prinț și, de fapt, nu l-a iertat niciodată pe deplin pentru umilința îndurată.

Comentariu

Curtenii seamănă cu magicienii: te înșală jonglând cu aparențele și nelăsându-te să vezi decât ceea ce vor ei. Trăind în mijlocul unei lumi guvernate de înșelătorie și manipulare, este esențial să-ți împiedici semenii să afle despre așii pe care îi ascunzi în mânecă și, în general, să nu-i lași să-ți ghicească jocul.

Talleyrand era un maestru neîntrecut în arta curteniei și dacă

nu ar fi existat aghiotantul cel suspicios, ar fi izbutit dubla performanță de a-și flata stăpânul și, totodată, de a-și bate joc de el.

Curtenia este însă o artă a subtilității; practicând-o, nu trebuie să scapi din calcul unele capcane sau erori posibile, în stare să-ți dea planurile peste cap. Nu risca niciodată să fii prins în „flagrant delict” – nu permite nimănui să-ți pătrundă intențiile și manevrele.

Dacă se întâmplă așa ceva lumea va înceta pe dată să te mai considere un curtean cu maniere alese și te va socoti un escroc vrednic de dispreț. Mare atenție: joci un joc periculos și delicat. Nu uita să-ți iei toate măsurile de precauție posibile, acoperă-ți bine urmele și nu te lăsă „demascat”.

LEGEA 25

RE-CREEAZĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

ARGUMENT

Nu te resemna să accepți tiparele sau rolul în care societatea doreștesă te încătușeze. Făurește-ți o identitate nouă, în stare să te aducă încentrul atenției tuturor, neîngăduindu-ți să plictisești pe nimeni,niciodată. Fii creatorul și stăpânul propriei tale imagini, în loc să lași pealții să te definească. Regizează-ți bine gesturile și acțiunile – puterea tava spori, iar personajul a cărui identitate ţi-o asumi va căpăta dimensiunimonumentale.

RESPECTAREA LEGII (I)

Prima amprentă pe care Iulius Cezar și-a pus-o asupra societății romane a fost urmarea desemnării sale în funcția de edil, în anul 65

î. Hr. Printre atribuțiile acesteia, figurau distribuirea cerealelor și organizarea jocurilor publice. Cezar și-a făcut intrarea în ierarhia administrativă și în atenția cetății prin programarea unor spectacole bine puse la punct și fixate la momentul potrivit – lupte cu animale sălbatice, lupte cu gladiatori, concursuri de teatru. De multe ori, le organiza pe propria cheltuială. În mintea omului de rând, numele lui Cezar ajunsese să fie asociat, o dată pentru totdeauna, cu aceste distracții atât de îndrăgite. Pe măsură ce tânărul își continue, încet-încet, ascensiunea spre funcția de consul, baza puterii sale o constituia, în mod cert, tocmai această popularitate – Cezar își crease imaginea de organizator generos al divertismentului.

În anul 49 î. Hr., Roma se afla în pragul războiului civil, sfâșiată

între adepții lui Cezar și cei ai lui Pompei. În toiul stării de încordare, mare împătimit de teatru, Cezar a pus să se organizeze un spectacol, iar apoi, pierdut în gânduri, s-a întors pe jos, prin întunericul nopții, în tabăra sa de pe malul Rubiconului, râu care,

pe atunci, despărțea Italia de Galia Cisalpină, unde tocmai își încheiase una dintre campanii. Dacă le ordona soldaților săi să

treacă Rubiconul, însemna, conform tradiției, nu numai să-l atace pe Pompei, ci și să se ridice la război împotriva Romei.

În fața statului său major, Cezar a examinat punctele de vedere alternative, dând glas dilemei: a porni sau a nu porni asupra patriei, șovăind, ca un precursor al profundei dileme hamletiene. În cele din urmă, a pus capăt monologului său arătând spre ceea ce părea a fi o apariție întâmplătoare: pe malul Rubiconului, un soldat foarte înalt tocmai dăduse un semnal din trâmbiță și începuse să

traverseze podul. „Să acceptăm acest semn venit de la zei și să-l urmăm, ca să ne răzbunăm împotriva dușmanilor noștri fățarnici.

Zarurile au fost aruncate”, a încheiat el, rostind cuvintele cu forță și convingere, ca pe scenă, îndreptându-și brațul către hotar și privindu-i pe generalii săi drept în ochi. Știa că loialitatea lor era nesigură, dar discursul pe care li-l ținuse îi copleșise prin însuși teatralismul său, entuziasmându-i și îmboldindu-i la acțiune. O

alocuțiune mai prozaică și mai puțin „înaripată” nu ar fi avut, evident, același efect. Sprijinul tuturor era acum asigurat. Cezar și trupele sale au trecut Rubiconul și, în anul următor, l-au învins pe Pompei. Învingătorul a devenit conducătorul Romei. În timp de război, Cezar își asuma cu mare elan rolul de comandant. Călărea la fel de bine ca oricare dintre cavaleriștii săi și se mândrea că îi întrecea în vitejie, împărtășind cu ei și privațiunile campaniilor, și glumele deșucheate. Pe câmpul de bătălie, se avânta călare pe armăsarul cel mai puternic, astfel ca soldații să-l vadă bine în iureșul luptei, încurajându-i și dându-le el însuși pilde de bravură, căci se plasa întotdeauna în centrul dispozitivului de atac, asemenea unui simbol zeiesc al puterii ca un model pe care ei să-l urmeze.

Loialitatea și dragostea oștenilor săi nu avea egal în toată armata romană. Ca și oamenii de rând ai Romei, seduși de grandioasele spectacole de circ, legionarii ajunseseră să se identifice cu el și cu cauza sa.

Cel care are de gând să-și găsească norocul în această străvechecapitală a lumii [Roma], trebuie să fie un cameleon în stare să oglindească

culorile din jurul său – un fel de Proteus, capabil să ia orice formă, oricecontur. Trebuie să fie suplu, flexibil, insinuant, ascuns, impenetrabil,adeseori josnic, uneori sincer, alteori perfid, să-și tăinuiască întotdeauna o

j

p fi

ș

parte din ceea ce știe, să-și țină bine în frâu vocea, răbdător, stăpândesăvârșit al expresiei chipului, rece ca gheața atunci când oricare altul arfi numai flacără; iar dacă, din nenorocire, nu este în inima sa un omcredincios – ceea ce se întâmplă foarte adesea firilor ce posedă înzestrărilesus-pomenite – trebuie să aibă religia în mintea sa, adică, pe față, pe buze,în felul de a se purta; trebuie să sufere în tăcere dacă, în cazul când este unom cinstit, se vede constrâns să afle despre sine că ar fi un ipocrit șijumătate. Cel al cărui suflet urăște o astfel de viață ar trebui să plece dinRoma și să-și caute norocul aiurea. Nu știu dacă mă laud sau îmi cautscuze, dar dintre toate aceste calități nu posed decât una singură – anume,flexibilitatea.

Memorii, Giovanni Casanova, 1725–1798

După înfrângerea lui Pompei, distracțiile oferite poporului și-au sporit amploarea. Roma nu mai văzuse niciodată așa ceva. Cursele de care au devenit mai spectaculoase, luptele de gladiatori, mai dramatice. Cezar punea la cale și lupte pe viață și pe moarte între aristocrații doritori de senzații tari și organiza bătălii navale cu galere miniaturale, pe un lac artificial. Se jucau comedii în fiecare cartier și, din dispoziția sa, s-a construit un uriaș nou teatru, care părea că stă să cadă peste Stânca Tarpeiană. Mulțimi de pe tot cuprinsul imperiului se îngrămădeau la aceste serbări, iar pe șoselele din preajma Romei se vedeau, unele lângă altele, corturile aliniate ale „turiștilor” vremii. În anul 45 î. Hr., programând intrarea în cetate în așa fel încât să obțină un efect maxim de splendoare și de surpriză, Cezar s-a întors din campania egipteană

aducând-o și pe Cleopatra. Au urmat spectacole și serbări publice încă și mai extravagante decât cele dinainte.

Ele nu erau simple mijloace de a distra poporul – rostul lor era acela de a amplifica în conștiința oamenilor percepția conducătorului: Cezar părea din ce în ce mai „monumental”.

Exercita un control total asupra propriei sale imagini publice și ea nu îi scăpa din vedere nicio clipă. Atunci când apărea în fața cetățenilor, purta veșmintele de purpură cele mai strălucitoare. Nu îngăduia nimănui să-l pună în umbră. Fusese întotdeauna preocupat de eleganța ținutei și suferea foarte mult din cauza prematurei sale calviții, pe care o și ascundea sub cununa de lauri.

Era un orator de mare forță: știa să spună mult în cuvinte puține și

avea, ca nimeni altul, talentul de a prinde momentul încheierii discursului astfel ca efectul finalului să fie maxim. Nu omitea nicicând să introducă un detaliu, un anunț, un oarecare element de surpriză, ca să stimuleze atenția, să întrețină interesul și să asigure aspectul de spectacol al propriei sale apariții.

Deși se bucura de o popularitate imensă, Cezar era urât și temut de rivali. În ziua idelor lui Marte (pe 15 martie) în anul 44 î. Hr., un grup de complotiști conduși de Brutus și Cassius l-a înconjurat în incinta senatului și l-a asasinat, înjunghiindu-l cu pumnalele. Nici în pragul morții, simțul dramatic nu l-a părăsit: și-a tras singur un colț al togii peste față și și-a învelit în faldurile ei picioarele, ca să

moară acoperit, cu decența cuvenită. După spusele istoricului roman Suetoniu, ultimele sale cuvinte, adresate fiului său adoptiv, Brutus, care se pregătea să-i dea o a doua lovitură de stilet, ar fi fost în grecește, de parcă Cezar rostea o replică de încheiere a unei piese: „Și tu, fiul meu?”