să facă dacă i-ai arătat cândva dispreț. Nedreptățile comise pot fi date uitării, însă disprețul niciodată. Mândria noastră are o memorie veșnică. (Lordul Chesterfield, 1694–1773)
CONTRAARGUMENT
Ce folos ai putea avea din necunoașterea oamenilor? Niciunul.
Învață să deosebești leii de oi sau pregătește-te să plătești prețul ignoranței. Supune-te legii acesteia fără nicio rezervă. Ea nu admite niciun „contraargument”, așa că nu îți bate capul căutând vreunul.
LEGEA 20
NU TE ANGAJA FAȚĂ DE NIMENI
ARGUMENT
Numai proștii se reped să-și precizeze poziția. Nu te angaja față denimeni și fața de nicio cauză. Cauza ta ești tu însuți. Păstrându-țiindependența, devii stăpânul tuturor – dezbină-i ca să poți domni asupralor.
PARTEA I
NU TE ANGAJA FAȚĂ DE NIMENI, LASĂ-TE
CURTAT DE TOȚI
Dacă le permiți oamenilor să creadă că dispun de tine în oricât demică măsură, îți pierzi puterea asupra lor. Neangajându-te afectiv, îiobligi efectiv să își dea și mai multă osteneală să te cucerească. Păstrează
distanța – puterea ta va izvorî din atenția și din dorința lor frustrată.
Joacă rolul reginei-fecioare: dă-le mereu speranță, satisfacție niciodată.
RESPECTAREA LEGII
Când, în 1558, regina Elisabeta I a ajuns pe tronul Angliei, a trebuit abordată problema găsirii unui soț potrivit pentru tânăra suverană. Chestiunea a intrat în dezbaterea parlamentului și se afla pe buzele tuturor englezilor, indiferent de clasa socială căreia îi aparțineau. În privința pretendenților posibili, părerile erau împărțite, dar toată lumea era de acord, cu necesitatea presantă a unei căsătorii, întrucât regina trebuia să aibă alături un rege și nu se putea face abstracție de problema asigurării succesiunii. Subiectul acesta a continuat să agite spiritele vreme de mulți ani. Între timp cavalerii cei mai chipeși, mai nobili și mai bogați ai regatului – Sir
p
g
g
Robert Dudley, conte de Leicester, Sir Robert Devereux, conte de Essex, Sir Walter Raleigh – se aflau în competiție pentru mâna Elisabetei. Ea nu l-a respins și nu l-a descurajat pe niciunul. Părea să
nu se grăbească deloc, iar vagile semne de preferință acordate unuia sau altuia erau contradictorii. În 1566, parlamentul a trimis o delegație care să o îndemne să se mărite înainte de a fi prea târziu ca să mai aducă pe lume un moștenitor al tronului. Nu i-a respins și nu i-a descurajat nici pe delegați, dar… a rămas în istorie cu supranumele de „regina fecioară”.
Jocul subtil practicat față de pretendenți a contribuit la transformarea ei în subiectul a numeroase vise și fantezii erotice și a unei admirații aproape idolatrice. Medicul curții, Simon Forman își consemna în jurnalul intim reveriile despre dezvirginarea suveranei. Pictorii o reprezentau în chip de Diană sau de altă
întruchipare zeiască. Poetul Edmund Spenser și alții asemenea lui îi scriau poeme dedicate reginei fecioare. Era numită „împărăteasa lumii” și „virgina virtuoasă” care domnește asupra universului și pune în mișcare aștrii. În conversațiile purtate cu ea pretendenții își îngăduiau aluzii și insinuări destul de îndrăznețe, iar ea nu le descuraja nici pe acestea. De fapt făcea tot posibilul să le stimuleze interesul și, în exact aceeași măsură, să-i țină la distanță, dar mereu sub controlul ei.
Toți regii și prinții din Europa știau că o căsătorie cu Elisabeta însemna pecetluirea unei alianțe solide între Anglia și țara lor. O
curtau regele Spaniei, principele moștenitor al Suediei și arhiducele Austriei. I-a refuzat, pe toți, cu politețe.
Poate că cea mai gravă „criză” europeană din epoca reginei a constituit-o revoluția Țărilor-de-Jos împotriva ocupantului spaniol.
Era, oare, preferabil ca englezii să rupă alianța și așa destul de a dificilă cu Spania, pentru a încheia o alta cu Franța, ca să susțină
astfel cauza independenței flamanzilor? Prin 1570, se părea că
opțiunea cea mai judicioasă o reprezenta apropierea de Franța. Aici existau și doi pretendenți nu lipsiți de unele șanse – ducii Henri d’Anjou și Francois d’Alençon, frații regelui Carol al IX-lea. Avea Elisabeta să-l aleagă pe vreunul dintre ei? Amândoi ofereau destule avantaje, drept care, ea le-a întreținut speranțele. Chestiunea a rămas în suspensie ani întregi. Ducele d’Anjou a făcut mai multe călătorii în Anglia, a sărutat-o pe regină în public și nu a ascuns faptul că îi dădea nume drăgăstoase de alint, iar ea părea să
răspundă afecțiunii lui. A continuat să flirteze cu ambii frați până
când s-a încheiat tratatul cu Franța. În 1582, a pus capăt dublului ei flirt francez, în ceea ce îl privea pe Henri d’Anjou, cu mare ușurare
– nu îl suportase decât din motive diplomatice – altminteri socotindu-l cu totul respingător ca persoană. O dată ce negocierile fuseseră încununate de semnarea tratatului, s-a dispensat în mod pe cât de elegant, pe atât de ferm de onctuosul prinț (devenit ulterior rege, întâi al Poloniei și apoi al Franței).
„Virtuoasa fecioară” deja depășise însă binișor vârsta maternității, așa încât nu mai era cazul să se discute despre aranjamente matrimoniale – regina își câștigase dreptul de a-și trăi restul vieții după voie, iar ea a vrut să rămână aceeași „virtuoasă
fecioară”. Este adevărat că nu a lăsat moștenitori în linie directă la tron, dar numele ei este și astăzi legat de o epocă fără seamăn prin pacea netulburată, prosperitatea economică și înflorirea culturală a țării.
Comentariu
Elisabeta avea suficiente motive să evite măritișul – văzuse câte greșeli făcuse verișoara ei, Mary Stuart, regina Scoției{2}. Scoțienii nu s-au împăcat prea lesne cu ideea de a fi guvernați de o femeie și se așteptaseră ca ea să contracteze o căsătorie potrivită. Alegerea unui soț străin era oarecum nepopulară, iar a-l prefera pe un șef de clan în defavoarea altuia echivala cu declanșarea unei rivalități ce risca să arunce regatul în plin război civil. În cele din urmă, Mary s-a căsătorit cu lordul Damley, un nobil catolic, fapt care a stârnit ostilitatea protestanților, iar șirul tulburărilor părea să nu se mai termine.
Elisabeta știa că pentru o femeie-conducător, căsătoria însemna o primejdie, dacă nu cumva un dezastru sigur. Apropiindu-se și angajându-se față de o anumită tabără sau parte a poporului, o regină s-ar fi văzut amestecată în conflicte politice incontrolabile, a căror agravare nu era exclus să antreneze propria sa cădere sau izbucnirea unui război inutil. În plus, un soț ar fi ridicat pretenții la puterea efectivă, mergând, eventual, până la a încerca să-și înlăture soția, așa cum fusese pe cale să facă Damley. Regina fecioară își învățase lecția cât se poate de bine. Ca șef de stat, scopurile ei au
fost două: să evite complicațiile politice (și personale) ale măritișului și să mențină pacea regatului. A știut perfect să
împletească aceste obiective, utilizând momeala căsătoriei în vederea promovării intereselor țării. În momentul în care s-ar fi angajat deschis în favoarea oricăruia dintre pretendenți, și-ar fi pierdut puterea. Prin urmare, trebuia să cultive misterul și să
întrețină flacăra dorinței, fără să descurajeze speranțele nimănui, dar și fără să le împlinească vreodată.
