Să nu te bazezi niciodată pe presupunerea că persoana cu care ai de-a face este mai slabă sau mai puțin importantă decât tine.
Există unii oameni care nu se ofensează cu una cu două, fapt care ar putea să te predispună la o evaluare greșită a grosimii obrazului lor și a gravității insultelor pe care li le adresezi. Totuși, dacă le lezezi onoarea sau mândria, vor manifesta o violență ce îți va părea uluitoare și exagerată, având în vedere încetineala cu care au reacționat până atunci. Când vrei să-i refuzi, arată-le oamenilor măcar politețe și respect, chiar dacă cererea lor reprezintă o insolență sau e de-a dreptul ridicolă. Să nu insulți și să nu respingi cu brutalitate pe nimeni, mai ales pe un necunoscut – de unde știi că nu ai în față vreun Genghis Han?
RĂZBUNAREA LUI LOPE DE AGUIRRE
Lope de Aguirre este un personaj foarte cunoscut datorită uneiîntâmplări relatate în cronica lui Garcilaso de la Vega; acesta povestește că
în 1548, Aguirre făcea parte dintr-un mic grup de soldați care îi păzeau pesclavii indieni din minele de la Potosí [Bolivia], pe drumul către loculunde se adunau bogățiile destinate tezaurului regal. Indienii erauîncărcați în mod ilegal cu mari cantități de argint, iar un reprezentant alautorităților locale l-a arestat pe Aguirre și l-a condamnat să primească
două sute de lovituri de bici, ca alternativă la plata unei amenzi, pentrumaltratarea sclavilor. „Soldatul Aguirre, primind notificarea sentinței, l-arugat insistent pe alcalde ca, în loc de a fi biciuit, să fie executat, căci eranobil din naștere. […] Rugămințile lui nu i-au schimbat alcaldeluihotărârea și acesta a poruncit călăului să aducă o vită și să executesentința. Călăul a venit la închisoare și l-a așezat pe Aguirre pe vită. […]
Au mânat vita, iar el a primit loviturile de bici.” […]
După ce a fost eliberat, Aguirre a anunțat că intenționa să-l ucidă pecel care îl condamnase, alcaldele Esquivel. Esquivel și-a terminatmandatul și a plecat la Lima, la trei sute douăzeci de leghe depărtare, însă
înainte de a trece cincisprezece zile, Aguirre îi și luase urma.
Înspăimântat, judecătorul a plecat la Quito, o călătorie de patru sute deleghe, dar în douăzeci de zile, a sosit și Aguirre după el.
„Când Esquivel a auzit că era acolo”, povestește Garcilaso de la Vega,
„a pornit din nou la un drum de cinci sute de leghe, către Cuzco, dar încâteva zile, a venit și Aguirre, care călătorise pe jos și desculț, zicând că unom biciuit nu are ce căuta călare și nu se cuvine să se ducă unde ar putea fivăzut de alții în acest fel. Aguirre l-a urmărit pe judecător vreme de treiani și patru luni.” Istovit de această urmărire, Esquivel a rămas la Cuzco,un oraș guvernat cu o atât de mare strictețe încât acolo se simțea laadăpost de urmăritorul său. Și-a luat o casă lângă catedrală și nu s-a maiaventurat să iasă pe poartă fără sabie și pumnal. „Cu toate acestea, într-ooarecare zi de luni, pe la amiază, Aguirre a intrat în casă și, străbătând-oîn lung și în lat, trecând printr-un coridor, un salon, o cameră de culcareși o altă încăpere unde judecătorul își ținea cărțile, în cele din urmă l-agăsit adormit cu capul pe una dintre ele și l-a înjunghiat. Ucigașul aplecat, însă când a ajuns la ușa dinspre stradă, a băgat de seamă că îșiuitase pălăria și a avut curajul de a se întoarce să şi-o ia înapoi, după carea ieșit în stradă și s-a tot dus.”
Visul de aur: căutătorii El Dorado-ului, de Walker Chapman, 1967
Varianta a II-a
După 1916, la Denver, în statul Colorado, se adunaseră cei mai pricepuți escroci din toată America. Alcătuiseră acolo o adevărată
rețea. Iarna se îndreptau către statele din sud, unde își vedeau de ale lor. În 1920, Joe Furey, șeful rețelei, călătorea prin Texas și aduna sute de mii de dolari din învârteli „clasice”. La Fort Worth, a dat peste un fraier pe nume J. Frank Norfleet, proprietarul unei mari ferme de vite. Fraierul a căzut în capcană. Convins că avea să
devină și mai bogat, și-a golit contul din bancă și i-a dat lui Furey și complicilor acestuia cei patruzeci și cinci de mii de dolari ai săi.
După câteva zile, i-au înmânat „milioanele” promise: câteva bancnote autentice, iar între ele, un teanc de hârtie de ziar.
Furey și oamenii săi mai „lucraseră” asemenea fraieri de o sută
de ori până atunci, iar victimele erau, de obicei, atât de rușinate de propria lor credulitate încât înghițeau lecția și își acceptau pierderea fără o vorbă. Numai că Norfleet nu era un fraier ca toți ceilalți: s-a dus direct la poliție, unde a aflat că nu mai exista mare lucru de făcut. „Atunci o să-i caut singur”, le-a declarat el polițiștilor. „O să-i prind chiar dacă ar fi să umblu după ei o viață
întreagă”. Ferma a lăsat-o în grija nevestei, iar el a pornit în căutarea altor victime fraierite în același fel. Una dintre acestea a venit la Norfleet și cei doi au identificat un escroc de-al lui Furey tocmai la San Francisco și i-au obținut arestarea. Escrocul a preferat să se sinucidă decât să tragă ani grei de pușcărie.
Norfleet nu s-a mulțumit cu atât. Pe un altul l-a găsit în statul Montana. L-a legat ca pe un vițel și l-a târât prin noroiul străzilor orașului, până la închisoarea locală. Fermierul a străbătut nu doar Statele Unite – urmărirea lui Furey și a mâinii drepte a acestuia, W.
B. Spencer, l-a dus și în Anglia, Canada și Mexic. Peste Spencer a dat la Montreal, undeva hăituit prin tot orașul. Escrocul a izbutit să
scape, însă urmăritorul său nu l-a slăbit deloc și a pus mâna pe el în Salt Lake City. Temându-se mai tare de mânia lui Norfleet decât de brațul de fier al legii, fugarul s-a predat autorităților.
CIOARA ȘI OAIA
O cioară obraznică s-a așezat pe spinarea unei oi. Neavând ce face,oaia a cărat-o încolo și încoace o bună bucată de vreme, dar, în cele din
ș
urmă i-a zis:
„Dacă te-ai fi purtat cu un câine așa cum te porți cu mine, colții luiascuțiți ți-ar fi dat demult ceea ce meriți pentru obrăznicia ta.” La aceasta,cioara a răspuns: „Nu am decât dispreț pentru cei slabi, dar în fața celorputernici, mă dau bătută. Știu eu prea bine la cine trebuie să mă stropșescși pe cine să măgulesc. În felul acesta sper să ajung liniștită, la adâncibătrânețe.”
Fabule, Esop, secolul al VI-lea î. Hr.
Pe Furey l-a descoperit la Jacksonville, în Florida, și l-a adus el însuși în fața justiției din Texas. Fermierul nostru nu s-a oprit totuși din drum. A luat-o către Denver, hotărât să distrugă rețeaua aciuată
acolo. A cheltuit nu numai sume mari de bani, ci și încă un an din viață, dar, în cele din urmă, a trimis după gratii pe toți capii bandei, iar cei câțiva escroci care au avut norocul să fugă, căpătaseră așa o frică de el, încât s-au dat prinși singuri.
După o „vânătoare” de cinci ani și fără să primească niciun ajutor de la nimeni, Norfleet a anihilat cea mai cuprinzătoare și mai redutabilă organizație de potlogari din țară. E adevărat că toată
această strădanie l-a adus în pragul ruinei financiare și i-a distrus căsnicia, dar măcar a murit împăcat.
Comentariu
Majoritatea semenilor noștri își acceptă umilința de a fi fost fraieriți cu un fel de resemnare fatalistă. Trag concluziile ce se impun și învață că în viață nu primești nimic gratis. În plus, ajung să-și dea seama că cea care i-a nenorocit a fost propria lor lăcomie de câștiguri ușoare. Există totuși și unii mai puțin dispuși să înghită
această pastilă amară. În loc să reflecteze la credulitatea și la dorința de îmbogățire rapidă care i-au băgat în bucluc, preferă să se considere niște victime complet nevinovate.
Asemenea oameni pot părea aureolați de gloria de cruciați ai dreptății și cinstei, însă, de fapt, sunt ființe profund nesigure de sine. Văzându-se înșelați, fraieriți, adică prostiți, se simt cuprinși de îndoieli în legătură cu ei înșiși. Devin, prin urmare, de neoprit, pentru că le este imperios necesar să-și refacă propria imagine, reparând daunele interioare suferite. În cazul lui Norfleet, să fi
meritat oare rușinea de a fi căzut pradă unui pungaș să fie
„acoperită” prin ipotecarea fermei, distrugerea căsniciei, traiul de ani întregi pe bani împrumutați și nenumăratele nopți petrecute în hoteluri ieftine? Dar în ochii celor asemenea lui, niciun preț nu este prea mare pentru spălarea unei batjocuri.
