Se poate, așadar, ca, în anumite împrejurări, capitularea să fie preferabilă luptei; confruntat cu un dușman mai puternic și cu probabilitatea unui eșec, este mai bine să cedezi decât să o iei la fugă. Fuga nu reprezintă decât o soluție de moment. Adversarul te va ajunge din urmă – pe câtă vreme dacă te dai bătut, ai posibilitatea să-l înlănțui, să-l sufoci sau să-ți înfigi colții în beregata lui.

Regele Goujian, stăpânitor peste ținutul numit Yue, din China antică, a suferit în anul 473 î. Hr. o înfrângere cumplită – cea din bătălia de la Fujiao pe carea pierdut-o în fața dușmanului său, regele din Wu. Goujian era gata să fugă, însă sfetnicul său de încredere l-a îndemnat să capituleze și să se pună în slujba învingătorului său, situație din care avea să-l studieze și să-și plănuiască, pe îndelete, răzbunarea. Hotărându-se să urmeze sfatul primit, Goujian i-a dăruit regelui din Wu toate bogățiile sale și s-a dus să muncească la grajdurile acestuia, ca ultimul dintre slujitori. A îndurat această umilință timp de trei ani până când, satisfăcut de o atare dovadă de loialitate, stăpânul țării Wu i-a dat voie să se întoarcă acasă. Sub aparența de supunere Goujian adunase informații și își făcuse planuri de revanșă. S-a întâmplat ca regatul Wu să fie lovit de o secetă îngrozitoare. Statul era slăbit, în plus, din cauza unor tulburări interne. Atunci, Goujian a ridicat o armată și a invadat țara fostului său învingător, cucerind-o cu ușurință. Iată ce putere se ascunde în spatele capitularii, obții timpul și libertatea de a-ți alege ocazia potrivită ca să dai o contralovitură nimicitoare.

Daca ar fi fugit, Goujian nu ar fi beneficiat de o asemenea șansă.

Atunci când, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, comerțul exterior începuse să amenințe independența Japoniei, conducătorii ei au luat în dezbatere problema învingerii și îndepărtării străinilor.

În 1857, unul dintre miniștri, Ho a Masayoshi, a scris un memorandum care a avut o influență profundă, asupra politicii epocii următoare: „Sunt, deci, convins că politica noastră ar trebui

să vizeze încheierea de alianțe și de relații amicale, trimiterea de vapoare către țările de pretutindeni pentru dezvoltarea negoțului, imitarea străinilor în tot ceea ce fac ei mai bine, astfel încât să ne îndreptăm neajunsurile, să ne sporim puterea națională și să ne întărim armata, pentru ca treptat să-i supunem pe străini influenței noastre până când toate țările lumii vor recunoaște binefacerile stării de liniște desăvârșită și hegemonia noastră asupra globului întreg”. Iată o aplicare strălucită a legii de față: utilizează cedarea ca modalitate de a-ți deschide acces la dușmanul tău. Învață de la el, strecoară-te în apropierea sa și, în timp ce aparent te conformezi obiceiurilor și tradițiilor sale, nu încetezi, de fapt, să-ți păstrezi cultura căreia îi aparții. În cele din urmă, vei ieși victorios, pentru că

te consideră slab și inferior lui însuși, ceea ce îl face să nu-și ia nicio măsură de precauție împotriva ta, iar tu folosești timpul ca să-l ajungi din urmă și să-l depășești. Această blândă și permeabilă

formă de invazie reprezintă adeseori soluția cea mai bună –

adversarul nu are la ce să reacționeze, ce să preîntâmpine, împotriva cărui atac să se apere. Dacă Japonia ar fi opus rezistență

armată influenței Apusului, ar fi riscat o invazie devastatoare, de pe urma căreia cultura țării ar fi putut să nu se mai refacă niciodată.

Capitularea îți mai furnizează și prilejul de a-ți bate joc de biruitorul tău, de a întoarce contra sa propria-i putere, după cum a făcut Brecht. Romanul Gluma al lui Milan Kundera se bazează pe cele trăite de autor într-o colonie penitenciară din Cehoslovacia. Se relatează despre o întrecere sportivă – o ștafetă, în care concurau echipa gardienilor și echipa deținuților.

Pentru gardieni, era un prilej de a-și demonstra superioritatea fizică. Deținuții știau că toată lumea se aștepta ca ei să fie învinși, așa încât și-au dat multă osteneală să satisfacă aceste așteptări –

prefăcându-se ajunși la capătul puterilor deși de-abia porniseră, alergând câțiva metri pentru a se prăbuși la pământ epuizați, șchiopătând și mișcându-se ca melcul, în vreme ce gardienii fugeau înaintea lor cu toată viteza de care erau în stare. Atât prin faptul că

au luat parte la concurs, cât și prin acela că l-au pierdut, deținuții s-au supus, ascultători, gardienilor, însă excesul lor de obediență a transformat competiția într-o bătaie de joc și aproape că au stricat-o cu totul. Supunerea exagerată – capitularea – a devenit o cale de a demonstra un gen răsturnat de superioritate. Rezistența i-ar fi aruncat pe cei închiși într-un ciclu al violenței care i-ar fi coborât la

nivelul gardienilor. Excesul de obediență, însă, i-a pus pe aceștia într-o postură ridicolă, lipsindu-i, totodată, de posibilitatea de a-i pedepsi pe cei aflați în puterea lor pentru a fi făcut ceea ce li se ceruse.

Puterea este întotdeauna asemenea mareei – are o natură fluidă.

Cei puternici ajung, în mod inevitabil, pe panta descendentă. Dacă, pentru moment, te afli pe o poziție slabă, tactica cedării te va relansa. Ea îți ascunde ambiția, te învață să ai răbdare și să te controlezi, adică te înarmează cu două dintre elementele cheie ale jocului și te plasează în situația de a profita de declinul brusc al dușmanului. Dacă fugi sau te lupți, îți pierzi șansele la o victorie durabilă; dacă, însă, capitulezi, este aproape sigur că la final, vei ieși învingător.

Imagine: Un stejar. Împotrivindu-se vântului, stejarul își pierde ramurile una câte una. Rămas fără apărare, trunchiul se va prăbuși.

Copacul care se pleacă, flexibil, trăiește mai mult, trunchiul său se face mai gros, rădăcinile sale se înfig mai adânc, se întind mai departe și devin mai puternice.

Ultimul cuvânt: Auzit-ați că s-a spus: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă: Să nu stați împotriva celui rău; ci, de te va lovi cineva peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Și celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, dă-i și cămașa. Și de te va sili cineva să mergi o milă de loc, mergi cu el două. (Evanghelia după Matei, 5:38–41)

CONTRAARGUMENT

Rațiunea tacticii capitulării este să te pună la adăpost până când redevii în stare să te afirmi. Ea are tocmai menirea de a evita martiriul prin supunere, dar există împrejurări în care dușmanul nu vrea să „ia prizonieri” și rămâne decis să meargă până la capăt. În acest caz, martiriul pare a fi ultima soluție. Mai mult, dacă tot ești dispus să mori, sacrificiul tău va servi altora ca exemplu și ca sursă

de putere.

Totuși martiriul, ca revers al cedării, este o tactică lipsită de precizie, încurcată și greu de controlat. În plus, este la fel de

violentă ca și agresiunea căreia i se opune. Dacă este un fapt cert că

au existat câțiva martiri celebri, este la fel de adevărat că au existat și alții, nenumărați, care nu au inspirat nicio religie, nicio rebeliune și nicio victorie morală. Prin urmare, deși martiriul îți poate oferii o anumită putere, evoluția situației rămâne total imprevizibilă, ca să

numai spunem că, tu nu vei mai fi printre cei vii, ca să te bucuri de ea, atâta cât este. În sfârșit, martirii par a nu fi străini de un oarecare egoism arogant, ca și cum urmașii lor ar conta mai puțin decât propria lor glorie.

Dacă ți-ai pierdut puterea, este preferabil să ignori reversul acestei legi. Nu-ți bate capul cu martiriul. Pendulul, în oscilația lui, va veni și către tine, mai devreme sau mai târziu, și, singura ta grijă

trebuie să fie aceea de a rămâne în viață, ca să-i urmărești mișcarea.

LEGEA 23

CONCENTREAZĂ-ȚI FORȚELE

ARGUMENT

Păstrează-ți intacte forțele și energia, concentrându-le asupra a ceeace reprezintă punctul lor de maximă intensitate. Ai mult mai mult decâștigat din exploatarea unui zăcământ bogat, chiar dacă se afla la o maimare adâncime, decât din forarea unei duzini de altele sărace, dar desuprafață – intensivitatea bate extensivitatea. Atunci când cauți resurselepe care să-ți clădești ascensiunea, alegeți-o pe cea mai solidă: nu poțimulge un timp îndelungat decât o vacă robustă.

ÎNCĂLCAREA LEGII

În China începutului de secol al VI-lea î. Hr., regatul Wu a pornit la război împotriva provinciilor nordice ale regatului de Mijloc. Regatul Wu acumula din ce în ce mai multă putere, dar nu avea în urma sa zestrea bogată a istoriei și civilizației regatului de Mijloc, care reprezentase, vreme de secole de-a rândul, însuși nucleul culturii chineze. Cucerind acest teritoriu, cei din Wu ar fi reușit să-și ridice statutul, însușindu-și gloria trecută a dușmanilor învinși.

Campania a început cu surle, trâmbițe și câteva bătălii câștigate, dar, curând, a părut să-și piardă suflul. O victorie obținută pe un front lăsa armata agresorilor vulnerabilă pe un altul. Primul sfetnic al regelui, Wu Tzu-hsiu pe numele său, l-a avertizat că, dinspre sud, barbarii din statul Yueh băgaseră de seamă dificultățile regatului Wu și se pregăteau să-l cotropească. Regele i-a luat în râs îngrijorarea, convins fiind că, dacă mai câștiga o victorie, regatul de Mijloc va fi al său. În anul 490, Wu Tzu-hsiu și-a trimis fiul la adăpost, în regatul Ch’i. Astfel, i-a dat regelui său un semn că

dezaproba războiul și că, după părerea sa, ambiția egoistă a

monarhului ducea țara la ruina. Temându-se de trădare, acesta i-a aruncat reproșuri aspre, l-a acuzat de lipsă de loialitate și, într-un acces de furie, i-a poruncit să-și curme singur viața. Wu Tzu-hsiu i-a dat ascultare, dar, înainte de a-și împlânta pumnalul în piept, i-a strigat regelui următoarele: „Pune să mi se scoată ochii, o, rege, și țintuie-i pe porțile cetății, ca să văd intrarea triumfătoare a celor din Yueh!”

După cum prezisese Wu Tzu-hsiu, după câțiva ani, armata acestora a pătruns, biruitoare, prin porțile cetății Wu. Pe când barbarii înconjurau palatul, regele și-a amintit de cuvintele de pe urmă ale sfetnicului său și a simțit asupra sa privirea disprețuitoare a mortului. Incapabil să îndure rușinea, s-a sinucis, după ce „își acoperise fața, ca pe lumea cealaltă să nu aibă a întâlni ochii plini de reproș ai fostului său dregător”.

Comentariu

Istoria regatului Wu este paradigma tuturor imperiilor ajunse la ruină din cauză că și-au împins granițele prea departe. Îmbătate de victorie și devorate de ambiție, aceste imperii capătă, uneori, proporții grotești și din ele se alege praful. Așa s-a întâmplat cu antica Atena, care a râvnit la îndepărtata insulă a Siciliei și a sfârșit prin a-și pierde toate posesiunile. Romanii și-au întins stăpânirea asupra unor teritorii vaste, pe care nu au mai avut cum le apăra de invaziile barbare – o expansiune inutilă, ce le-a redus imperiul la neant, azvârlindu-l în uitare.

În ceea ce îi privește pe chinezi, soarta regatului Wu constituie exemplul elementar al pericolului de a-ți risipi forțele pe mai multe fronturi, pierzând din vedere posibilii dușmani și riscurile pe termen lung de dragul unui avantaj de moment. Sun- u spune limpede: „ Dacă nu te amenință nicio primejdie, nu ai de ce să

lupți”. Este aproape o lege a fizicii: ceea ce se umflă peste măsură

este imposibil să nu pocnească. Mintea nu trebuie lăsată să alerge de la un obiectiv la altul sau să-și altereze simțul proporțiilor din pricina euforiei succesului. Numai ceea ce este concentrat, concret și vine în prelungirea trecutului este și puternic. Ceea ce este întins, divizat și fără rădăcini va fi condamnat la pieire. Cu cât mai mare întinderea, cu atât mai cumplită prăbușirea.

RESPECTAREA LEGII

Celebra familie de bancheri a baronilor Rothschild are începuturi foarte modeste în ghetoul evreiesc din Frankfurt. Legile aspre ale orașului german le interziceau evreilor să iasă din ghetou, dar aceștia au transformat interdicția în virtute – au devenit mai independenți și mai zeloși în a-și păstra cultura și tradițiile. Mayer Amschel, primul dintre Rothschilzii îmbogățiți din cămătărie, demult, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, înțelesese foarte bine ce putere se afla în acest gen de concentrare și coeziune.

Mai întâi, Mayer Amschel și-a legat interesele de o singură

familie, cea a puternicilor prinți von Thurn und Taxis. În loc să-și extindă clientela, el s-a mulțumit să devină principalul bancher ai acestora. În al doilea rând, nu a vrut cu niciun preț să lucreze cu altcineva decât cu membrii propriei sale familii, neavând încredere decât în copiii sau rudele apropiate. Cu cât era familia mai unită, cu atât avea șanse să devină mai puternică. Nu după mult timp, afacerea a trecut în mâinile celor cinci fii ai lui Mayer Amschel, iar la moartea sa, în 1812, acesta a refuzat să desemneze un succesor principal, exprimându-și dorința ca toți băieții săi să continue tradiția familiei, astfel încât să rămână uniți și să reziste cu bine pericolelor risipirii averii și ale infiltrării unora din afară.

GÂSCĂ ȘI CALUL

O gâscă ocupată cu ciugulitul ierbii de pe izlaz s-a simțit jignită decalul care pășea alături și, cu șuieratul ei sâsâit, i s-a adresat astfel: „Nuîncape îndoială că eu sunt un animal mai nobil și mai desăvârșit decâttine, pentru că tot ceea ce ești și tot ceea ce faci tu se limitează la unsingur element. Eu pot să merg pe pământ, la fel de bine ca și tine, dar pelângă asta, am aripi cu care mă ridic în văzduh, iar atunci când vreau, potsă înot în bălți și în lacuri, ca să mă răcoresc în apă. Mă bucur de puteriledeosebite între ele, ale păsării, peștelui și patrupedului”. Pufnind cuoarecare dispreț, calul a răspuns: „E adevărat că locuiești în trei elemente,dar nu arăți cine știe ce distincție în niciunul dintre ele. De zburat, ce-idrept, zbori, dar dai din aripi cu atâta stângăcie greoaie, că nu ai niciundrept să te compari cu ciocârlia sau cu rândunica. De înotat, ce-i drept,înoți pe luciul apelor, dar nu poți să trăiești în adâncul lor asemeneapeștilor. Nu îți culegi hrana din acel element și nici nu știi să luneci lin