Șabloanele sunt foarte puternice și dacă le distrugi, cei din jur pot fi îngroziți. Un asemenea potențial de destabilizare trebuie utilizat în mod judicios.
LEGEA 18
NU ÎNĂLȚA ÎN JURUL TĂU ZIDURI
DE CETATE – IZOLAREA ESTE
PERICULOASĂ
ARGUMENT
Lumea e plină de primejdii și de dușmani – toți trebuie să ne luămmăsuri de apărare. Viața nu îți este în siguranță decât între zidurile uneicetăți. Dar se dovedește că izolarea ridică mult mai multe probleme decâtrezolvă: ea te ține departe de niște valoroase surse de informație șisingularizându-te, te transformă într-o țintă ușor de atins. Este preferabilsă te amesteci printre oameni și să-ți cauți aliați. Mulțimea din jurul tăute va proteja de dușmani mai bine decât meterezele unei citadele.
ÎNCĂLCAREA LEGII
Shih Huang Ti din regatul Ch’in, primul împărat chinez (221–
210 î. Hr.) era omul cel mai puternic al vremii sale. Imperiul său era mai întins și armata sa mai redutabilă decât cele ale lui Alexandru cel Mare. Cucerise toate regatele învecinate și le unificase, creând o țară cu numele de China. În ultimii ani ai vieții, foarte puțini oameni îl mai văzuseră pe împărat.
Trăia retras în cel mai vast și mai minunat palat din câte existaseră până atunci, ridicat în capitala Hsien-yang. Palatul avea două sute șaptezeci de pavilioane, toate legate între ele prin galerii subterane secrete, care îi permiteau monarhului să treacă de la unul la altul fără a fi zărit de cineva. Dormea în fiecare noapte în altă
încăpere și oricui îl vedea, din întâmplare, i se tăia capul pe dată.
Numai câțiva curteni știau unde este și ce face împăratul, iar dacă
vorbeau despre el cu cineva, îi aștepta și pe ei aceeași pedeapsă.
Shih Huang Ti ajunsese să se teamă atât de tare de orice contact
g
j
cu semenii săi, încât atunci când trebuia să iasă din palat, prefera să
nu fie recunoscut și se deghiza. În timpul uneia dintre aceste călătorii incognito în provinciile imperiului, a murit pe neașteptate.
Trupul i-a fost adus în capitală cu trăsura imperială, în spatele căreia mergea o căruță plină de pește sărat, care să acopere cu mirosul său duhoarea cadavrului. Nimeni nu știa că împăratul murise. Se stinsese singur, departe de soțiile și concubinele sale, de familie și de curteni, neavând lângă el decât un îndrumător spiritual și o mână de eunuci.
Comentariu
Shih Huang Ti nu avusese sub sceptrul său, la început, decât regatul Ch’in, dar era un luptător înzestrat cu o ambiție nemărginită. Cronicarii epocii îl descriu: avea „un nas ascuțit ca acul viespii, ochi înguști ca niște crăpături, o voce de șacal și o inimă
de tigru sau de lup”. Uneori arăta și milă, dar cel mai adesea
„înghițea oamenii fără să-și facă scrupule”. Provinciile învecinate le cucerise prin viclenie și violență. Așa a creat China, impunând o singură cultură dintre cele existente pe vastul teritoriu pe care l-a luat în stăpânire. A pus bazele sistemului feudal și, ca să-i țină sub supraveghere pe numeroșii membri ai familiilor domnitoare din diferitele regate anexate, i-a adus pe o sută douăzeci de mii dintre ei în capitală, găzduindu-i chiar în vastul său palat. A consolidat zidurile de apărare de la granițe și le-a unit în ceea ce avea să
rămână cunoscut sub numele de Marele Zid Chinezesc. A unificat sistemul de legi și a dat reglementări privind orice, de la limba scrisă, la dimensiunile roților căruțelor.
În cursul acestui proces de unificare programatică însă, primul împărat a trecut la index scrierile și învățăturile lui Confucius, filosoful ale cărui principii morale deveniseră, practic, o religie. Cu toate acestea, la porunca lui Shih Huang Ti, au fost arse mii de texte și s-a anunțat că oricine va cita din ele, va fi decapitat. Cu acest gest, împăratul și-a făcut însă foarte mulți dușmani. Se temea de ei, chiar până la punctul în care căzuse într-o adevărată obsesie paranoică.
Numărul execuțiilor creștea continuu. Un contemporan, scriitorul Han-fei- u consemna: „Regatul Ch’in nu cunoscuse înfrângerea de patru generații și totuși trăia într-o neîntreruptă teroare și cu
spaima distrugerii”.
Pe măsură ce împăratul se retrăgea tot mai des în palatul său de teama supușilor, pierdea, în același timp, frâiele guvernării. Eunucii și sfetnicii dădeau legi fără învoirea lui, ba încă și fără ca el să afle.
În plus, complotau împotriva stăpânului. În cele din urmă, Shih Huang Ti nu mai era împărat decât cu numele. Era atât de izolat, încât aproape nimeni nu a știut nici când a murit. Probabil că fusese otrăvit de aceiași sfetnici uneltitori care îl îndemnaseră să aleagă
recluziunea.
Ea are întotdeauna un efect negativ: dacă te retragi într-o cetățuie, pierzi contactul cu înseși sursele puterii tale – nu mai auzi și nu mai vezi ce se întâmplă și ți se denaturează simțul proporțiilor. În loc și te afli mai în siguranță, te îndepărtezi tocmai de informațiile de care îți depinde propria situație. Să nu te izolezi niciodată – trebuie să asculți și să observi ce se petrece în jur. Altfel cum ai putea să afli de comploturile ce se urzesc împotriva ta?
RESPECTAREA LEGII
În jurul anului 1660, Ludovic al XIV-lea și-a clădit pentru el și curtea sa, la Versailles, un palat regal fără seamăn în lume. Ca întrun stup totul era făcut să graviteze în jurul unei singure persoane: regele. Trăia înconjurat de marii aristocrați cărora li se acordaseră
apartamente situate mai aproape sau mai departe de apartamentele regale, după cum își avea fiecare rangul. Iatacul monarhului se afla exact în centrul palatului și al atenției tuturor curtenilor. În fiecare dimineață aceștia veneau să își prezinte omagiile și luau parte la ceremonia numită „ lever du roi”.
La ora opt, primul valet, care dormea la picioarele patului regal, își deștepta suveranul iar pajii deschideau ușile și îi introduceau pe nobilii care erau admiși la lever. Cei dintâi intrau fiii nelegitimi și nepoții lui Ludovic, urmați de prinții și prințesele de sânge regal, după care veneau medicul personal și chirurgul. Se succedau apoi maeștrii garderobei regale, lectorul oficial al curții și cei însărcinați cu organizarea divertismentelor palatului. După aceștia, apăreau diferiți înalți dregători din guvern, în ordinea ascendentă a rangului lor. La urmă, deși nu în ultimul rând, soseau persoanele care își datorau onoarea prezenței la ceremonie unei invitații speciale a
monarhului. Către sfârșit, încăperea ajungea să fie ticsită: se găseau acolo peste o sută de oameni.
Programul zilei era astfel conceput încât să concentreze energiile în jurul regelui și să-i aducă satisfacție. Ludovic avea mereu în preajma sa miniștri și curteni, toți așteptând să-i audă
părerea, sfatul sau hotărârile. La mai toate întrebările răspundea invariabil: „Vom vedea”.
Saint-Simon povestește: „Dacă se întorcea către cineva, punându-i o întrebare sau adresându-i o remarcă oarecare, ochii tuturor celor de față se întorceau și ei asupra persoanei cu pricina.
