obicei din a o ascunde, de a-i pune întotdeauna surdină. Dacă

ceilalți află adevărul – că, adică, ești cu mult mai inteligent decât pari – îți vor admira discreția cu care ai știut să nu îi umilești. Este însă clar că la începutul ascensiunii nu se recomandă un exces de stupiditate: trebuie ca șeful tău să remarce totuși că ești mai dezghețat decât rivalii tăi. Pe măsură ce urci pe scara ierarhică, ar fi preferabil sa nu sclipești prea tare.

Există, totuși, o situație în care este mai bine să acționezi exact invers – atunci când trebuie să faci paradă de inteligență ca să

acoperi o înșelătorie. Și în această privință, ca în mai toate, ceea ce contează este aparența. Dacă pari să ai autoritate profesională și o cunoaștere solidă, oamenii vor crede ceea ce spui, fapt foarte util atunci când vrei să ieși dintr-un bucluc.

Negustorul de artă Joseph Duveen participa, odată, la o serată

oferită de un magnat newyorkez, căruia îi vânduse, nu demult, un tablou de Dürer, la un preț foarte ridicat. Printre oaspeți se număra și un tânăr critic de artă francez, care părea extrem de bine informat și sigur de sine. Cum ținea să-i „facă impresie”, fiica magnatului i-a arătat noua achiziție din colecția părintească: lucrarea marelui pictor, gravor și desenator Albrecht Dürer. Nici nu fusese încă

agățată pe perete.

Francezul a cercetat tabloul cu atenție și, după un timp, a spus:

„Știți, cred că acest Dürer nu este autentic”. Fata a alergat să-i dea tatălui ei vestea cea proastă, iar criticul a urmat-o. L-a văzut pe magnat, profund tulburat, întorcându-se întrebător spre Duveen, Acesta s-a mulțumit să izbucnească în râs: „Ce amuzant!”, a zis el.

„Îți dai seama, tinere, că alți cel puțin douăzeci de experți de artă de aici și din Europa au căzut în capcană și au spus că tabloul nu este autentic? Și acum iată că faci și dumneata aceeași greșeală!” Tonul său plin de încredere și aerul de autoritate în materie l-au intimidat pe francez, care și-a cerut scuze pentru eroarea comisă. Duveen știa că piața era inundată de un val de falsuri și că existau multe care fuseseră atribuite, cam pripit, unor vechi maeștri. Își dădea cea mai mare osteneală să le deosebească de lucrările autentice, dar, uneori, din dorința de a vinde cât mai multe tablouri, se arăta imprudent.

Pentru el, conta în primul rând ca omul care cumpărase un Dürer să

fie convins că are un Dürer și îi convinsese pe toți de priceperea lui luându-și acest aer de competență incontestabilă. Astfel, este important să poți face și pe profesorul ori de câte ori și numai dacă

e nevoie – niciodată, însă, numai ca să faci paradă.

LEGEA 22

PREFĂ-TE CĂ AI CAPITULA –

TRANSFORMĂ SLĂBICIUNEA ÎN

PUTERE

ARGUMENT

Dacă ești mai slab decât adversarul tău, nu te lăsa niciodată îndemnatsă te angajezi în luptă numai de dragul onoarei – alege o altă tactică: aceeaa capitulării. Astfel vei câștiga timp ca să-ți regrupezi forțele, ca să-țihărțuiești ori să-ți iriți învingătorul și ca să îi erodezi victoria. Nu îi dasatisfacția de a te zdrobi – capitulează de la început. Întorcând și obrazulcelălalt, îl vei înfuria și îl vei destabiliza. Transformă-ți capitularea într-oarmă de atac.

ÎNCĂLCAREA LEGII

Insula Melos beneficiază de atuul strategic de a fi situată în mijlocul Mării Mediterane. În antichitate, stăpânii mărilor și coastelor grecești erau atenienii, dar această insulă fusese colonizată

de spartani. Ca urmare, la izbucnirea războaielor peloponeziace, melienii au refuzat să se alieze cu Atena, preferând să rămână loiali mamei Sparta. În anul 416 î. Hr., atenienii au trimis o parte din flotă

să atace Melosul, după ce emisarii lor încercaseră să-i convingă pe insulari să se predea pentru ca, astfel, să evite distrugerile provocate de deschiderea ostilităților.

„Știți la fel de bine ca și noi”, au spus trimișii, „că dreptatea depinde de puterea celui care o impune și că cei puternici fac ceea ce le permite forța de care dispun, iar cei slabi acceptă ceea ce trebuie să accepte.” Când melienii au răspuns că această teorie contravine ideii de dreptate și de corectitudine, reprezentanții Atenei au replicat, la rândul lor, că dreptul este subordonat puterii.

p

p

p

Li s-a obiectat că autoritatea de a stabili ce este drept și corect aparține zeilor, nu muritorilor, la care unul dintre emisarii atenieni a insistat: „După câte credem despre zei și după câte știm despre oameni, suntem înclinați să tragem concluzia că există o lege generală și necesară a naturii, care spune că cine poate stăpâni, să

stăpânească tot ceea ce poate stăpâni”.

Cei din Melos nu s-au arătat dispuși să cedeze. Continuau să

susțină că spartanii le vor veni în ajutor. Atenienii i-au contrazis, argumentând că dușmanii lor erau oameni pragmatici și conservatori, care nu s-ar implica într-un conflict în care ar avea prea mult de pierdut și nimic de câștigat.

În cele din urmă, melienii au recurs la argumentul onoarei și la principiul necesității de a se opune forței brute. „Nu vă lăsați amăgiți de un fals simț al onoarei”, au parat emisarii Atenei.

„Onoarea îi îndreaptă adeseori pe oameni către ruină, atunci când se află în fața unei primejdii care aduce o oarecare atingere mândriei lor. Nu este nicio dezonoare să vă supuneți celui mai mare stat al Eladei, mai ales că acesta vă oferă condiții atât de bine cumpănite.” Apoi dezbaterea a luat sfârșit. Insularii au continuat să

discute între ei și au hotărât să aibă încredere în sprijinul spartanilor, în clemența zeilor și în dreptatea propriei lor cauze. Au declinat, politicos, oferta Atenei.

Câteva zile mai târziu, atenienii au invadat insula Melos.

Locuitorii acesteia s-au luptat cu un eroism plin de noblețe, chiar dacă spartanii nu au sărit să le dea ajutor. Au opus o rezistență

vrednică de admirație, iar soldații Atenei au fost siliți să revină de mai multe ori la atac până când au reușit să înconjoare cetatea cea mai importantă și, în sfârșit, melienii au capitulat. Învingătorii nu au stat să-și piardă timpul: i-au ucis pe toți bărbații, în stare să

poarte arme, pe care i-au putut captura, au vândut ca sclavi femeile și copiii și au repopulat insula cu coloni de-ai lor. Nu a supraviețuit decât o mână de melieni.

CASTANUL ȘI SMOCHINUL

Un om suit într-un smochin trăgea către el crengile copacului și îiculegea fructele coapte, pe care apoi le strivea între dinții lui puternici,devorându-le cu lăcomie. Văzând aceasta, castanul și-a clătinat coroanabogată, înfiorat de groază și, făcându-și frunzele să freamăte, a exclamat:

„O, smochinule! Cu cât mai fără de apărare decât mine te-a făcut natura!

f

p

f

Uită-te cum dragile mele roade sunt puse la adăpost – întâi, înfășate înscutece moi, peste care vine învelișul tare, dar neted și mătăsos al cojii. Șiîncă nemulțumită de atâta grijă, le-a mai îmbrăcat și într-o hăinuță

țepoasă, astfel ca mâna omului să nu le vatăme în niciun fel.”

Smochinul a izbucnit în râs și după ce a hohotit pe săturate, a spus:

„Știi bine că omul este atât de isteț încât te lipsește și pe tine de copilașiităi, numai că în cazul tău se folosește de bețe și de pietre, iar după ce îți dă

jos castanele le calcă în picioare sau le decojește cu un pietroi, astfel că eleies din învelișul lor zdrobite și schilodite. Pe mine mă atinge ușurel cumâna și nu mă brutalizează așa cum face cu tine.”

Leonardo da Vinci, 1452–1519