muște când din brânza câinelui, când din brânza pisicii, până când amâncat-o pe toată sub nasul împricinaților.

Un tezaur al folclorului evreiesc, Nathan Ausubel, ed., 1948

În sfârșit, există situații când cel mai înțelept este să renunți la orice joc subtil de implicare aparentă și să-ți proclami sus și tare independența și dreptul de a lua propriile tale hotărâri.

Aristocratica atitudine de independent îi favorizează mai ales pe cei care au nevoie să impună respect. Și-a dat foarte bine seama de acest adevăr însuși George Washington, atunci când se străduia să

consolideze tânărul stat american desprins de sub tutela coroanei britanice. Ca președinte, Washington a evitat tentanta alianță cu Franța sau cu Anglia, în ciuda presiunilor insistente la care era supus. Dorea ca noua republică să dobândească respectul lumii și nu

p

p

p

dispunea decât de o singură cale – întărirea independenței ei. Deși un tratat cu Franța ar fi fost profitabil pe termen scurt, președintele știa că, pe termen lung, avantajele autodeterminării aveau să se dovedească incomparabil mai substanțiale: Europa urma să

privească Statele Unite ca pe un partener egal.

Nu uita: ai numai atâta energie câtă ai – și ai numai atât timp cât ți s-a dat. Amândouă sunt limitate. Fiecare clipă cheltuită cu problemele altora înseamnă o clipă sustrasă promovării propriilor tale interese. O dată consumată, s-a dus și nu se mai reîntoarce. S-ar putea să te temi la gândul că oamenii te vor considera fără inimă, dar, în final, păstrarea independenței și libertății de decizie și de acțiune îți vor atrage mai mult respect și îți vor asigura puterea. O

dată ajuns la putere, dacă vei dori, vei avea ocazia să-i ajuți pe cei din jur.

Imagine: Un desiș de mărăcini. În pădure, mărăcinii se întind, agățându-se de copaci cu spinii lor, până când se îndesesc și își întind stăpânirea, transformându-se într-un zid de netrecut. Numai plantele aflate la distanță izbutesc să crească și să se ridice deasupra mărăcinișului.

Ultimul cuvânt: Gândește-te că a nu te implica este un act de curaj mai mare decât a câștiga o bătălie, și ai grijă ca acolo unde deja există un prost grăbit să se amestece, să nu fii tu al doilea. (Baltasar Gracián, 1601–1658)

CONTRAARGUMENT

Amândouă secțiunile acestei legi se pot întoarce împotriva ta dacă mergi prea departe. Jocul despre care este vorba aici necesită o mare finețe și prezintă dificultăți. Uzând de prea mulți „pioni” unii contra celorlalți, manevra ta va deveni transparentă. Vor înțelege ce vrei și se vor coaliza ca să te distrugă. Dacă îți lași „pretendenții” să

aștepte un timp exagerat de lung, nu le vei trezi dorința, ci neîncrederea, iar în cele din urmă, dezgustul. Își vor pierde interesul. La un moment dat, după atâtea jocuri subtile, s-ar putea să consideri preferabil să te fixezi la o anumită alianță – dacă nu din alt motiv, atunci măcar ca să demonstrezi că ești capabil de un

atașament stabil.

Dar chiar în aceste condiții, nu uita să-ți păstrezi libertatea interioară – ferește-te de implicarea emoțională. Asigură-te că

dispui de o cale de ieșire, de o posibilitate (nu neapărat explicită) de a părăsi alianța, pentru a-ți recăpăta independența dacă aliatul tău se îndreaptă spre prăbușire. Prietenii pe care ți i-ai făcut printre

„pretendenții” de altădată îți vor găsi și oferi destule opțiuni după

ce abandonezi alianța.

LEGEA 21

FĂ PE PROSTUL CA SĂ-I PRINZI PE

PROȘTI – DĂ IMPRESIA CĂ EȘTI MAI

FRAIER DECÂT FRAIERUL TĂU

ARGUMENT

Nimănui nu-i place să fie luat drept prost. Șmecheria este, prinurmare, să le dai victimelor tale impresia că ar fi inteligente – chiar maimult decât atât: că te-ar depăși în deșteptăciune. O dată ce le-ai convins deacest lucru, nu vor bănui în niciun chip ceea ce pui la cale.

RESPECTAREA LEGII

În iarna anului 1872, bancherul american Asbury Harpending, care se afla la Londra, a primit o telegramă: undeva, în vestul Statelor Unite se descoperiseră diamante. Telegrama venea de la o persoană de încredere, William Ralston, proprietarul Băncii statului California, totuși Harpending a luat-o drept o farsă inspirată, probabil, de recenta descoperire a unui mare număr de zăcăminte diamantifere în Africa de Sud. Este adevărat că și la răspândirea știrii despre zăcămintele de aur din vestul Americii lumea manifestase scepticism, iar după aceea se dovedise că aurul exista.

Dar o mină de diamante era prea de tot! Harpending i-a arătat telegrama confratelui său, baronul Rothschild, unul dintre cei mai bogați oameni de pe pământ, spunându-i că i se făcuse o farsă.

Baronul Rothschild, însă, i-a răspuns: „Nu fi chiar atât de sigur.

America este o țară mare. Deja a oferit lumii destule surprize. Poate că îi mai rezervă altele noi”. Harpending s-a întors în Statele Unite cu primul vapor.

Când a ajuns la San Francisco, în aer plutea aceeași emoție plină

de speranță din vremea „goanei după aur” de la sfârșitul anilor

1840. Mina fusese descoperită de doi prospectori – oameni aspri și măsurați la vorbă, Philip Arnold și John Slack. Nu spuseseră

nimănui unde se găseau diamantele – se știa că locul se afla în statul Wyoming – însă, cu câteva săptămâni înainte, îl duseseră acolo pe un reputat expert în minerit și luaseră o rută ocolitoare, ca să nu fie urmăriți. O dată ajuns la mină, expertul văzuse lucrătorii scoțând diamante. La revenirea în San Francisco, a dus pietrele la mai mulți bijutieri. Una dintre ele fusese evaluată la un milion și jumătate de dolari.

Harpending și Ralston le-au cerut lui Arnold și Slack să-i însoțească la New York, unde bijutierul Charles Tiffany urma să le verifice la rândul său. Prospectorii nu erau prea dispuși să

coopereze – se temeau de o capcană. Cum să aibă încredere în acești domni eleganți de la oraș? Ce s-ar fi întâmplat dacă Tiffany și bancherii reușeau să pună mâna pe mina lor? Ralston a încercat să

le potolească suspiciunile, dându-le o sută de mii de dolari și punând încă trei sute de mii în custodia unui avocat. Dacă afacerea mergea, cei doi aveau să mai primească alte trei sute de mii. În sfârșit, au fost de acord.

Micul grup a pornit spre New York. Reuniunea a avut loc în luxoasa reședință a lui Samuel L. Barlow. Era de față elita orașului: generalul George Brinton McClellan, comandantul armatei nordiste în războiul de secesiune, generalul Benjamin Butler, Horace Greeley, editorul ziarului New York Tribune, Harpending, Ralston și Tiffany. Nu lipseau decât Slack și Arnold – ca niște oameni care nu mai văzuseră New Yorkul, se duseseră să-l viziteze.

Când Tiffany a anunțat că pietrele erau veritabile și că valorau o avere, bancherii abia dacă și-au mai putut stăpâni bucuria. I-au telegrafiat baronului Rothschild și altor magnați, ca să le vorbească

despre mina de diamante și să-i invite să investească alături de ei în exploatarea zăcământului. Apoi le-au spus prospectorilor că doreau opinia unui al doilea expert în domeniu, unul ales de ei, care să

meargă împreună cu Slack și Arnold să verifice situația la fața locului. Fără prea mare tragere de inimă, cei doi s-au declarat de acord. Între timp, au spus ei, trebuiau să se întoarcă la San Francisco. Au lăsat diamantele examinate de Tiffany în păstrarea lui Harpending.

Câteva săptămâni mai târziu, un anume Louis Janin, cel mai competent specialist din țară, s-a întâlnit la San Francisco cu

prospectorii. Janin era un sceptic și ținea numaidecât să se convingă

dacă mina era o realitate sau o înșelătorie. Cu el mai veniseră

Harpending și alți câțiva bancheri interesați în investiția respectivă.

La fel cum procedaseră și în cazul primului expert, prospectorii i-au purtat pe un traseu complicat, printre canioane, până când nimeni dintre ei nu mai știa unde se găseau. După ce au ajuns la zăcământ, milionarii au rămas muți de uimire uitându-se la Janin cum începuse să sape, să niveleze pământul săpat, să răstoarne bulgării de humă și să scoată la iveală smaralde, rubine, safire și, mai ales, diamante. Săpăturile au durat opt zile și, către sfârșit, scepticul expert era deja convins. Le-a spus investitorilor că se puteau felicita: dețineau cel mai bogat teren diamantifer din întreaga istorie a mineritului. „Cu o sută de lucrători și utilajele potrivite, vă garantez că veți scoate pietre în valoare de un milion de dolari la fiecare treizeci de zile”, i-a asigurat el.

S-au reîntors cu toții la San Francisco și s-au grăbit să înființeze o corporație de investiții private cu un capital de zece milioane de dolari.