când s-a încheiat tratatul cu Franța. În 1582, a pus capăt dublului ei flirt francez, în ceea ce îl privea pe Henri d’Anjou, cu mare ușurare

– nu îl suportase decât din motive diplomatice – altminteri socotindu-l cu totul respingător ca persoană. O dată ce negocierile fuseseră încununate de semnarea tratatului, s-a dispensat în mod pe cât de elegant, pe atât de ferm de onctuosul prinț (devenit ulterior rege, întâi al Poloniei și apoi al Franței).

„Virtuoasa fecioară” deja depășise însă binișor vârsta maternității, așa încât nu mai era cazul să se discute despre aranjamente matrimoniale – regina își câștigase dreptul de a-și trăi restul vieții după voie, iar ea a vrut să rămână aceeași „virtuoasă

fecioară”. Este adevărat că nu a lăsat moștenitori în linie directă la tron, dar numele ei este și astăzi legat de o epocă fără seamăn prin pacea netulburată, prosperitatea economică și înflorirea culturală a țării.

Comentariu

Elisabeta avea suficiente motive să evite măritișul – văzuse câte greșeli făcuse verișoara ei, Mary Stuart, regina Scoției{2}. Scoțienii nu s-au împăcat prea lesne cu ideea de a fi guvernați de o femeie și se așteptaseră ca ea să contracteze o căsătorie potrivită. Alegerea unui soț străin era oarecum nepopulară, iar a-l prefera pe un șef de clan în defavoarea altuia echivala cu declanșarea unei rivalități ce risca să arunce regatul în plin război civil. În cele din urmă, Mary s-a căsătorit cu lordul Damley, un nobil catolic, fapt care a stârnit ostilitatea protestanților, iar șirul tulburărilor părea să nu se mai termine.

Elisabeta știa că pentru o femeie-conducător, căsătoria însemna o primejdie, dacă nu cumva un dezastru sigur. Apropiindu-se și angajându-se față de o anumită tabără sau parte a poporului, o regină s-ar fi văzut amestecată în conflicte politice incontrolabile, a căror agravare nu era exclus să antreneze propria sa cădere sau izbucnirea unui război inutil. În plus, un soț ar fi ridicat pretenții la puterea efectivă, mergând, eventual, până la a încerca să-și înlăture soția, așa cum fusese pe cale să facă Damley. Regina fecioară își învățase lecția cât se poate de bine. Ca șef de stat, scopurile ei au

fost două: să evite complicațiile politice (și personale) ale măritișului și să mențină pacea regatului. A știut perfect să

împletească aceste obiective, utilizând momeala căsătoriei în vederea promovării intereselor țării. În momentul în care s-ar fi angajat deschis în favoarea oricăruia dintre pretendenți, și-ar fi pierdut puterea. Prin urmare, trebuia să cultive misterul și să

întrețină flacăra dorinței, fără să descurajeze speranțele nimănui, dar și fără să le împlinească vreodată.

Prin acest joc de du-te-ncolo, vino-ncoace prelungit o viață

întreagă, regina și-a asigurat un control permanent asupra statului, ca și asupra tuturor adoratorilor ei. Fiind mereu în centrul atenției, stăpânea situația. Rămânând liberă și deasupra oricărei facțiuni politice, își menținea puterea neștirbită și statutul de idol.

Aș prefera să fiu cerșetoare și nemăritată decât regină și măritată.

Regina Elisabeta I, 1533–1603

CHEILE PUTERII

Întrucât puterea depinde mult de aparențe, trebuie să înveți cum să-ți amplifici propria imagine. Una dintre metode este să

refuzi să te angajezi față de o persoană sau de un anumit grup.

Atunci când te menții la distanță nu stârnești furie, ci impui respect.

Dintr-o dată pari puternic tocmai prin faptul că nu aparții nimănui, spre deosebire de cei mai mulți, care sunt „legați” (deci, dependenți) de grupuri și relații. Acest nimb de putere crește cu timpul – pe măsură ce se consolidează reputația ta de independență, vor fi tot mai numeroși cei care să vrea să te convingă să li te raliezi. Dorința seamănă cu un virus; dacă vezi că o persoană este „curtată”, simți nevoia s-o curtezi și tu.

În momentul în care te-ai angajat, magia s-a risipit. Ai devenit, brusc, ca toți ceilalți. Oamenii vor recurge la tot felul de momeli ca să te atragă. Îți vor oferi daruri, te vor copleși cu favoruri, numai pentru a te determina să li te simți obligat. Încurajează-le atenția, stimulează-le interesul pe care ți-l arată, dar refuză cu orice preț să

te angajezi. Acceptă darurile și favorurile dacă ții numaidecât, însă

ai grijă să-ți păstrezi statutul de independență. Nu îți poți permite să devii prizonierul obligațiilor.

Trebuie totuși să-ți amintești că țelul tău nu este acela de a-i respinge pe ceilalți și nu crea impresia că ai fi incapabil de implicare. Ia exemplul reginei Elisabeta I: stârnește interesul, menține-l treaz și leagănă-ți „pretendenții” cu iluzia că te-ar putea cuceri. Din când în când, va fi necesar să le acorzi și tu oarecare mici semne de interes, dar nu merge niciodată prea departe.

Strategul și omul de stat grec Alcibiade devenise un maestru în această artă-joc. El a fost acela care a inspirat și apoi a condus campania masivei armate ateniene de cucerire a Siciliei în anul 414

î. Hr. Atunci când o serie de rivali invidioși ramași acasă au încercat să-l distrugă lansând împotriva sa tot felul de acuzații nefondate, Alcibiade a preferat să-și caute refugiu la dușmanul tradițional, Sparta, iar după înfrângerea atenienilor în bătălia de la Syracuza, a părăsit peninsula plecând în Persia, deși puterea spartanilor era din ce în ce mai mare. În aceste condiții, datorită influenței de care ajunsese să se bucure printre perși, îl „curtau” atât spartanii, cât și atenienii, iar perșii, la rândul lor, îl copleșeau cu onoruri, mulțumită

influenței sale redobândite asupra atenienilor și spartanilor.

Alcibiade nu se zgârcise la promisiuni față de toate trei părțile, dar a refuzat să ia o poziție clară și să se angajeze în favoarea uneia, astfel încât avea în mână toate cărțile bune.

Dacă aspiri să devii un om puternic și influent, aplică tactica lui Alcibiade: plasează-te în centrul concurenței. Amăgește pe una dintre tabere cu vagi promisiuni de sprijin – cealaltă, ținând neapărat să-și învingă rivala, va căuta și ea să te atragă. Cum ambele vor încerca să îți între în voie, o dată ce te-ai transformat într-un obiect de dispută, vei părea imediat o persoană cu mare influență și care merită câștigată. Vei dispune de mult mai multă putere decât dacă te-ai fi repezit să te implici și să-ți precizezi poziția. Ca să aplici corect aceasta tactică, este necesar să nu te angajezi din punct de vedere emoțional – păstrează-ți libertatea interioară și consideră-i pe toți, indiferent de orientarea lor, drept niște simpli pioni pe tabla de șah a ascensiunii tale. Nu îți poți îngădui în orice caz să fii lacheul nici unei cauze.

În mijlocul campaniei prezidențiale din 1968, Henry Kissinger a dat un telefon la sediul republicanilor, unde se găsea „echipa” lui Richard Nixon. Kissinger fusese susținătorul celuilalt republican, Nelson Rockefeller, care, însă, nu reușise să obțină nominalizarea partidului, dar acum îi oferea sprijin candidatului desemnat de

convenția republicană: aportul său promitea să fie foarte valoros.

Kissinger a spus că îi putea furniza lui Nixon informații secrete de maximă importanță referitoare la negocierile de pace cu Vietnamul, care erau în curs de desfășurare la Paris. Avea un om de-al său între diplomații americani și era la curent cu cele mai noi evoluții ale situației. Echipa lui Nixon a acceptat cu bucurie oferta. În același timp, Kissinger schițase o manevră de apropiere și față de candidatul nominalizat de partidul democrat, senatorul Hubert Humphrey, căruia îi promisese concursul său. Colaboratorii lui Humphrey i-au cerut informații despre Nixon, iar el li le-a dat –

„Ce să vă spun”, a declarat Kissinger în fața democraților, „sunt ani de zile de când nu pot să-l sufăr pe Nixon”. În realitate, nu nutrea nici simpatie, nici antipatie, pentru niciuna dintre tabere. Nu voia decât un singur lucru – un post de primă mărime în viitorul guvern, indiferent cine avea sa fie locatarul Casei Albe, Nixon sau Humphrey. Astfel, oricare dintre ei ar fi câștigat alegerile, cariera lui Kissinger era asigurată.

Așa cum bine știm, învingătorul a fost republicanul Nixon, iar Kissinger și-a căpătat postul râvnit. Totuși, chiar și după alegeri, avea grijă să nu fie luat drept „omul lui Nixon”. Când, în 1972

acesta a fost reales, și-au pierdut funcțiile persoane mult mai loiale decât Kissinger. El a rămas. De altfel, este singurul politician de rang înalt din administrația Nixon care a știut să supraviețuiască

faimosului scandal Watergate, ba a continuat să lucreze și în timpul administrației Gerald Ford.

Măsurând și păstrând bine distanțele, a evitat să-și scufunde barca, deși naviga în plină furtună. Cei care pun în practică această

strategie constată adesea un fenomen ciudat: oamenii dispuși să

sară imediat în ajutorul altora nu își atrag nici prea mare respect, nici recunoștință, pentru că, de fapt, colaborarea lor a fost prea ușor de obținut. Cei care stau mai deoparte vor fi asediați de solicitanți.

Neangajarea dă impresia de putere și lumea se va înghesui să le câștige sprijinul.

Când, după anii de sărăcie de la început, a devenit pictorul cel mai apreciat din lume, Picasso nu își vindea lucrările unui singur negustor de tablouri, deși ajunsese să fie îmbiat cu oferte care de care mai atrăgătoare și cu promisiuni pe măsură. Prefera să dea impresia că nu îl interesează serviciile lor. Această atitudine îi scotea din minți și, rivalizând unul cu altul, ridicau prețurile. Ca

secretar de stat, Henry Kissinger dorea să realizeze „destinderea”

relațiilor cu Uniunea Sovietică, însă nu s-a grăbit deloc cu gesturile conciliatoare și nu a făcut nici măcar o concesie – a început să

curteze China, ceea ce i-a înfuriat și i-a speriat teribil pe ruși, care, deja izolați sub aspect politic, se temeau de o izolare și mai mare o dată ce Statele Unite și China s-ar fi apropiat pe plan diplomatic.

Manevra lui Kissinger i-a adus la masa negocierilor. Cam același lucru se întâmplă și când este vorba despre seducție. Stendhal spunea că dacă vrei să-i sucești capul unei femei, este recomandabil să-i curtezi mai întâi sora.

Păstrează o oarecare distanță și oamenii vor veni ei la tine. A te cuceri va deveni o provocare irezistibilă. Atâta timp cât o imiți pe înțeleapta regină fecioară și le alimentezi speranțele, atenția și dorința tuturor vor fi concentrate asupra ta ca atrase de un magnet.

Imagine: Regina fecioară. Era centrul atenției, dorinței și adorației. Nealegând pe niciunul dintre pretendenți, regina îi ținea pe toți în jurul ei, ca pe niște planete neînstare nici să-și părăsească

orbita, nici să se apropie de soare.

Ultimul cuvânt: Nu te da zălog către nimeni și nimic, căci aceasta ar însemna să devii sclav, un sclav al oricui. […] Mai presus de orice, rămâi liber de legăminte și de obligații – ele nu sunt decât mijloacele cu care un altul vrea să te aducă în puterea lui. […]

(Baltasar Gracián, 1601–1658)

PARTEA A II-A: NU TE ANGAJA FAȚĂ DE