înveți să sesizezi momentul când este cazul să pleci. Fă-ți prezența maivaloroasă drămuindu-ți-o cu zgârcenie.
ÎNCĂLCAREA ȘI RESPECTAREA LEGII
Sieur Guillaume de Balaun era un trubadur care cutreiera prin sudul Franței cândva în plin Ev Mediu, din castel în castel, recitându-și versurile și jucându-și rolul de cavaler desăvârșit. La castelul din Javiac, a întâlnit-o pe frumoasa castelană Guillelma de Javiac și s-a îndrăgostit de ea. I-a cântat, i-a recitat, a jucat șah cu doamna inimii sale, și încet-încet tânăra femeie s-a îndrăgostit și ea de el. Guillaume era însoțit în peregrinare de un prieten sieur Pierre de Barjac, găzduit în același castel. La rândul său, nici Pierre nu a rămas nesimțitor în fața farmecelor unei doamne din Javiac: grațioasa, dar temperamentala Vierne a.
Dar, într-o zi, Pierre și Vierne a s-au certat cu furie. Alungat, tânărul a alergat la prietenul său trubadurul. Numai el îl putea sfătui cum să-și împace iubita și să-i reintre în grații. Guillaume era însă pe punctul de a părăsi castelul, dar, la reîntoarcere și-a dat toată osteneala și a izbutit să reînnoade povestea de dragoste a însoțitorului său, care simțea că inima îi era de zece ori mai plină de iubire decât înainte, că nu exista pe lume adorație mai profundă, în
sfârșit că era fericit cum sunt toți îndrăgostiții care se împacă după o ceartă – cu cât mai lungă despărțirea, i-a spus el lui Guillaume, cu atât mai dulce împăcarea.
Ca trubadur ce se afla, Guillaume se mândrea că se împărtășise din mai toate bucuriile și suferințele dragostei. Ascultându-și prietenul extaziindu-se în fața fericirii regăsite, i s-a trezit și lui dorința de a trăi și el această experiență. Cu acest scop în minte, s-a prefăcut foarte supărat pe iubita lui, a încetat să-i mai scrie epistole înflăcărate și a plecat de la castel în toiul sărbătorilor și a vânătorii.
Disperarea Guillelmei era nemărginită. A trimis mesager după
mesager ca să afle ce se întâmplase, dar trubadurul refuza să-i asculte și-i alunga. Credea că toate acestea o vor înfuria și va fi silit să se străduiască mult ca să-i obțină iertarea, așa cum făcuse Pierre.
Numai că lucrurile nu au mers după planul lui Guillaume. Absența a avut un efect opus celui scontat: Guillelma îl iubea încă și mai tare. Acum rolurile se inversaseră. Doamna era aceea care își curta cavalerul, îi trimitea vorbă prin paji sau îi scria ea însăși scrisori de dragoste. Ceva nemaiauzit! Cu totul contrar canoanelor stricte ale iubirii cavalerești. Nici trubadurului nu i-a fost pe plac ardoarea tinerei femei. Felul ei deschis de a fi o scădea în ochii lui; o făcea să-i pară mai puțin demnă. Nu doar că nu mai era sigur de reușita planului său – nu mai era sigur nici măcar că o cunoștea pe doamna inimii lui.
CĂMILA ȘI BĂȚUL PLUTITOR
Primul om care a văzut o cămilă a luat-o la fugă. Cel de-al doilea s-aaventurat ceva mai aproape. Al treilea a îndrăznit să-i treacă peste capcăpăstrul. În viață obișnuința îmblânzește totul, căci ceea ce ar putea păreaîngrozitor sau straniu, îndată ce ochii noștri au timp să se deprindă,devine absolut banal. Cum despre acest lucru stăm acum de vorbă, amauzit că străjile postate pe faleză, de câte ori văd câte-un punct pe mare,hăt departe, nu se pot stăpâni să strige: „Corabie, Corabie! I-un mândrugalion!” Apoi, după un ceas e o caravelă, apoi o barcă și apoi un cufăr și, încele urmă, niște bețe plutind, năuce, peste valuri. Istorii din acestea știudestule, ba știu și oameni cărora să li se potrivească – din cei pe caredepărtarea îi face să pară mai mari dar care odată ce-i vezi de mai aproape,constați că nu e prea mare lucru de capul lor.
Fabule alese, Jean de la Fontaine 1621–1695
În cele din urmă, neprimind nicio veste de la Guillaume, Guillelma a renunțat. Nu i-a mai trimis mesageri, iar el a început să
se întrebe dacă nu era cumva în fine mânioasă. Să-i fi izbutit, totuși, planul? Atunci, cu atât mai bine! Venise vremea pentru împăcare.
Și-a pus straiele cele mai scumpe și-a înșeuat calul, împodobindu-l cu valtrapurile cele mai strălucitoare, a ales un coif pe care fluturau, elegant, penele și s-a îndreptat spre Javiac.
La auzul știrii despre reîntoarcerea iubitului, Guillelma i-a ieșit înainte, fericită a îngenuncheat în fața lui, și-a ridicat vălul ca să-l sărute și l-a implorat s-o ierte pentru orice va fi făcut ca să-i stârnească mânia. E lesne să ne închipuim uimirea și încurcătura, ba chiar disperarea trubadurului – tot planul i se dusese de râpă în chipul cel mai dezastruos cu putință. Nu numai că tânăra femeie nu era furioasă, ci o vedea mai îndrăgostită ca oricând, iar el nu avea să
știe niciodată ce înseamnă fericirea reîmpăcării după ceartă.
Gândindu-se la toate acestea, s-a hotărât să mai încerce o dată: a respins-o pe Guillelma, aruncându-i cuvinte de ocară și schițând gesturi de amenințare. Ea a plecat jurând să nu-l mai revadă cât avea să trăiască.
În dimineața următoare, Guillaume a simțit remușcări adânci pentru ceea ce făcuse. S-a reîntors la Javiac, dar castelana a refuzat să-l primească și le-a poruncit slujitorilor să-l alunge dintre ziduri, gonindu-l departe, dincolo de dealurile din jur. Guillaume a fugit.
Ajuns în odaia lui, a izbucnit în plâns – ce uriașă greșeală făcuse! Un an întreg a căutat să-și revadă iubita, fără să reușească și suferind cumplit, pentru că absența ei îi înflăcărase sentimentele. A scris cele mai frumoase poeme ieșite vreodată de sub pana lui, „Cântecul meu se pleacă să-ți ceară îndurare”. I-a trimis Guillelmei multe scrisori, în care îi explica motivele purtării lui necugetate și o implora să-l ierte.
După o bună bucată de vreme, castelana s-a lăsat în voia amintirilor: cântecele lui, chipul lui frumos, priceperea lui la dans și îndemânarea la vânătoarea cu șoimi – îi era dor de el. Ca să-l pedepsească pentru cruzimea de care dăduse dovadă, i-a poruncit să-și desprindă unghia de la degetul cel mic al mâinii drepte și să i-o trimită împreună cu un poem descriindu-i suferințele îndurate.
Firește, Guillaume i-a dat ascultare și, în cele din urmă, a cunoscut emoția căutată: frenezia reîmpăcării întrecea cu mult până
și intensitățile despre care îi vorbise prietenul său, Pierre.
Comentariu
În încercarea de a cunoaște bucuria împăcării, Guillaume de Balaun a făcut, fără să vrea, o altă experiență: a verificat adevărul cuprins în legea prezenței și absenței. La începutul unei idile, este nevoie să fii mereu în preajma celuilalt. Dacă mizezi pe absență
înainte de vreme, riști să fii dat uitării. Când, însă, sentimentele iubitului sau iubitei s-au conturat, când dragostea a început să se coacă, absența sporește înflăcărarea. Dacă este inexplicabilă, efectul este încă și mai mare, iar celălalt se va gândi că vina o poartă numai el. Tu ești departe, iar imaginația celui rămas acasă prinde aripi, iar o dată cu ea, și iubirea. Și invers, cu cât Guillelma umbla după
Guillaume, cu atât o dorea mai puțin – tânăra femeie era prea prezentă, prea accesibilă, nelăsând spațiu pentru ca imaginația lui să construiască imaginile și emoțiile dragostei și, ca urmare, trubadurul simțea că sentimentele lui se sufocă. Atunci când, în sfârșit, nu i-a mai trimis mesageri, a putut să răsufle mai liber și s-a reîntors la vechiul plan.
Datorită absenței, ceea ce se face mai scump la vedere ni se pare, brusc, mai vrednic de respectul și de prețuirea noastră. Ceea ce devine omniprezent, amenințând să se eternizeze, tinde să ne trezească dispreț. În Evul Mediu, urmând legile „amorului cavaleresc”, doamnele își puneau necontenit la încercare adoratorii, trimițându-i în tot felul de „expediții” lungi și dificile, toate menite, în fond, să creeze modelul comportamental al alternanței prezență-absență. Dacă Guillaume nu ar fi plecat singur, castelana s-ar fi văzut silită să preia ea inițiativa, alungându-l, ca să provoace absența necesară.
Absența ucide pasiunile mici și le înflăcărează pe cele mari tot așacum vântul stinge pâlpâirea lumânării, dar aprinde vâlvătaia focului.
La Rochefoucauld, 1613 – 1680
CELE CINCI VIRTUȚI ALE COCOȘULUI
Slujind în casa Seniorului Ai din Lu, T’ien Jao era cam amărât dinpricina situației sale neînsemnate și i-a zis stăpânului său: „Am să plec
departe de meleagurile astea, asemenea unei gâște sălbatice”. „Ce vrei să
spui cu asta?”, l-a întrebat seniorul Ai.
„Stăpâne, vezi cocoșul de colo?”, a răspuns T’ien Jao. „Creasta lui esteun simbol a politeții mândre, pintenii sugerează puterea; neșovăiala de ase arunca în luptă cu oricine este o mărturie de curaj; felul cum le cheamă
pe celelalte orătănii când găsește de mâncare îi arată bunăvoințageneroasă; și, în sfârșit, deși nu în ultimul rând, punctualitatea cu careanunță ceasurile nopți și ale zorilor ne dă un exemplu de respect pentruadevăr. Și totuși, în ciuda acestor cinci virtuți, cocoșii sunt omorâți zi dezi ca să umple farfuriile de pe masa ta. De ce? Pentru că îți stau prea laîndemână. Pe de altă parte, gâscă sălbatică traversează într-un singurzbor, depărtări de o mie de li. Venind să se odihnească în ograda ta, îțimănâncă peștele și broaștele din lac și îți ciugulește meiul. Cu toate că nuare niciuna dintre cele cinci virtuți ale cocoșului, o prețuiești mai multdin pricină că o vezi mai rar. Dacă așa stau lucrurile, o să-mi iau zborul șieu și o să plec departe, ca o gâscă sălbatică”.
Parabole din China antică, Yu Hsiu Sen, ed., 1974
RESPECTAREA LEGII
Asirienii au stăpânit și condus cu mână de fier o bună parte din Asia, vreme de sute și sute de ani. Totuși, în secolul al VIII-lea î. Hr., poporul Mediei (regiune situată în nord-vestul Iranului de astăzi) s-a răsculat și și-a cucerit libertatea. Acum mezii trebuiau să-și organizeze conducerea proprie. Hotărâți să ocolească orice formă
de despotism, au refuzat să acorde puterea supremă unui singur om și să instaureze o monarhie. Fără o guvernare stabilă, țara a ajuns curând în plin haos, divizându-se într-un număr de mici regate, până când fiecare sat se afla în război cu satul vecin.
