atenua, ci se vor agrava și înmulți.

VULTURIȚA ȘI SCROAFA

O vulturiță și-a făcut cuib într-un copac și a scos câțiva puișori. Subcopac, s-a aciuat și o scroafă sălbatică împreună cu purceii ei. Pasăreazbura în căutarea prăzii, pe care o aducea apoi la cuib ca să-și hrănească

vulturașii. Scroafa râma prin jurul copacului și vâna prin pădure, iar lacăderea serii, se întorcea și ea cu câte ceva de mâncare pentru purceluși.

Altminteri zburătoarea și patrupedul trăiau în bună vecinătate.

Mai era însă și o mâță bătrână care își făcuse planul să mănânce șipuii de vultur și godacii. S-a dus la vulturiță și i-a spus: „Vulturițo, aiface bine să nu zbori prea departe, ia seama la scroafă, că pune ceva la cale.

O să sape în jurul copacului și o să-l răstoarne. N-o vezi cum râmă tottimpul în jurul lui?” Apoi cața cea parșivă s-a dus la scroafă și i-a zis:

„Scroafo, să știi că nu ai o vecină prea bună. Mai aseară am auzit-ovorbind cu puii, și ce crezi că le spunea? «Dragii mamei vulturași, o să vă

aducă mama de mâncare un godăcel frumușel. Numai să plece scroafa și vă

și aduc un purceluș de lapte.»”

Și așa, din clipa aceea, vulturița nu a mai zburat din cuib ca să

vâneze, iar scroafa nu s-a mai dus nici ea să caute mâncare prin pădure.

Vulturașii și purceii au murit de foame, iar mâța cea bătrână s-a ospătatdin ei.

Fabule, Lev Tolstoi, 1828–1910

Pe de altă parte, este imposibil să rămâi cu totul pe dinafară – i-ai supăra pe toți, în mod inutil. Ca jocul să dea rezultat, este necesar să pari interesat de necazurile celorlalți, ba uneori, să dai impresia că ai fi de partea lor, însă în timp ce faci unele gesturi exterioare de simpatie, trebuie să-ți păstrezi intacte echilibrul și luciditatea, neangajându-te emoțional. Indiferent câtă osteneală își dau ca să te atragă, nu lăsa niciodată interesul pentru disputele și neînțelegerile lor să pătrundă dincolo de suprafața acelor gesturi (exterioare) de simpatie. Oferă-le daruri, ascultă-i lamentându-se sau înfuriindu-se, arborează masca înțelegerii și compasiunii, ba poți să faci și pe seducătorul din când în când – dar, în sinea ta, ține-i și pe regii prietenoși și pe de-alde perfizii de Borgia la distanța de la care să nu îți poată leza interesele. Refuzând orice angajare și, astfel, afirmându-ți autonomia, îți păstrezi totodată și inițiativa: îți

hotărăști singur acțiunile și ele nu vor mai fi simple reacții defensive determinate de presiunile sau atacurile celor din jur.

Încetineala cu care îți iei armele constituie și ea o armă, cu atât mai mult cu cât îți permite să lași combatanții să-și cheltuiască

forțele luptând, pentru ca apoi să profiți de epuizarea lor. În antichitate, regatul Hsing a fost invadat de oștenii din regatul Chin.

Huan, conducătorul uneia dintre provinciile învecinate, s-a gândit să sară numaidecât în apărarea regatului Hsing, dar sfetnicul său l-a îndemnat să mai aștepte: „Hsingul mai are până să fie distrus, iar Chinul încă nu este destul de obosit. Dacă [regatul] Chin nu și-a istovit forțele, [noi] nu putem deveni foarte influenți. În afară de asta, meritul de a sprijini un stat aflat în primejdie nu se compară cu virtutea de a-i reda viața unuia căzut în ruină.” Argumentele sfetnicului erau irefutabile și, exact după cum prevăzuse el, Huan a beneficiat de gloria dublă de a fi salvat Hsingul de la distrugerea în pragul căreia se afla și de a fi cucerit apoi Chinul slăbit de efortul războiului. S-a abținut să intervină în conflict până când beligeranții au ajuns să se istovească reciproc și intervenția nu mai prezenta niciun pericol.

Iată ce foloase îți aduce neimplicarea în disputele din jurul tău: câștigi timp ca să te plasezi pe o poziție avantajoasă, care să-ți permită să profiți de momentul când ambelor părți începe să le scape din mâini nu numai victoria, ci și controlul situației. Ai putea chiar să împingi lucrurile cu un pas mai departe, promițând fiecărui combatant că îl vei sprijini și manevrând ca, în cele din urmă, singurul învingător să fii tu. Este exact ceea ce a făcut în secolul al XIV-lea Castruccio Castracani, conducătorul orașului-stat Lucca, atunci când își pusese în gând să își întindă stăpânirea și asupra orașului Pistoia. Un asediu ar fi costat prea multe vieți și prea mulți bani, însă Castracani știa că în Pistoia se înfruntau două facțiuni rivale, Albii și Negrii, care se urau de moarte. A negociat cu Negrii, promițându-le sprijin împotriva Albilor, apoi, fără știrea Negrilor, le-a promis Albilor că îi va ajuta să-i învingă pe Negri. Și s-a ținut de cuvânt: a trimis un corp de armată la acea poartă a orașului care se afla sub controlul Negrilor, spre marea bucurie a santinelelor acestora, și un alt corp de armată, la poarta păzită de Albi. Cele două coloane au făcut joncțiunea în mijlocul orașului, l-au ocupat, au omorât și pe capii Albilor și pe cei ai Negrilor, au pus capăt războiului civil și au adus Pistoia sub controlul lui Castracani.

Autonomia îți permite să alegi, mai cu seamă atunci când oamenii ajung la confruntări directe: poți juca rolul mediatorului, al făcătorului de pace, veghind, în fond, la atingerea propriilor tale scopuri; poți să-i acorzi sprijin uneia dintre părți, astfel încât cealaltă să te curteze și să-ți ofere avantaje și mai mari; în fine, asemenea lui Castruccio Castracani, poți crea impresia că susții ambele tabere, pentru ca apoi să o manevrezi pe una împotriva celeilalte.

Foarte adesea, la izbucnirea unui conflict, te simți tentat să iei partea celui mai puternic sau a celui din sprijinirea căruia ai avea mai mult de profitat. Este o opțiune riscantă. Mai întâi, pentru că, pe termen lung nu ai cum să prevezi cine va câștiga și apoi, chiar dacă ai calculat bine și te-ai aliat cu tabăra „favorită”, cine îți garantează că, după victorie, învingătorul nu te va înghiți și pe tine sau că nu va prefera, în mod convenabil să „uite” că l-ai ajutat? Pe de altă parte, dacă te raliezi celui mai slab ești cu totul pierdut.

Când, în Franța anului 1830, a avut loc așa numita „revoluția din iulie”, după trei zile de tulburări și ciocniri de stradă, Talleyrand, acum în vârstă, stătea la fereastra palatului său din Paris ascultând dangătul clopotelor care vesteau extinderea mișcării răsculaților. Întorcându-se către unul din secretarii săi, a spus: „Ah, clopotele! Câștigă ai noștri”. „Dar care sunt «ai noștri», mon prince?”, a întrebat secretarul. Făcându-i semn să tacă, Talleyrand a replicat: „Niciun cuvânt. Îți spun mâine”.

Se știe că numai proștii se reped orbește, cu capul înainte. Dacă

te angajezi prea devreme, îți pierzi libertatea de acțiune. În plus, oamenii te respectă mai puțin, gândindu-se că, poate mâine, te vei angaja de partea altora, la fel de iute pe cât te-ai declarat de partea lor. Norocul este o zeitate capricioasă și trece adeseori dintr-o tabără într-alta. Precizându-ți atitudinea, te privezi de avantajele și de superioritatea pe care ți le conferă așteptarea. Lasă-i pe alții să

facă „pasiuni” pentru un lider sau o grupare politică oarecare – tu nu te grăbi și, mai ales, nu-ți pierde luciditatea.

PREȚUL INVIDIEI

O femeie stătea la taraba ei din piață și vindea brânză. Tiptil, o pisică

i-a furat furat o bucată. Câinele a văzut-o pe hoață și a încercat să-i iabrânza. Pisica nu s-a lăsat, așa că încăierarea a fost gata. Câinele lătra șidădea să muște; pisica scuipa și zgâria, dar era greu de spus care avea să

ș

p

p ș

g

g

p

câștige.

„Hai să mergem la vulpoi. Să hotărască el asupra situației”, a propusîn cele din urmă pisica.

„De acord”, a încuviințat câinele.

S-au dus, așadar, la vulpoi. Acesta i-a ascultat cu luare aminte, ca unjudecător.

„Dobitoace proaste ce sunteți”, i-a ocărât el. „De ce oare vă purtațiatât de urât? Uite, dacă sunteți amândoi de acord, eu o să împart bucata debrânză în două și așa o să fiți mulțumiți.”

„De acord”, au răspuns pisica și câinele.

Astfel, vulpoiul a scos cuțitul și a tăiat bucata de brânză, dar în loc s-oînjumătățească pe lung, a retezat-o de-a curmezișul.

„Jumătatea mea e mai mică”, a protestat câinele.

Vulpoiul s-a uitat cu atenție prin lentilele ochelarilor la porțiacâinelui.

„Da, ai dreptate”, a recunoscut el și a mușcat un colț din bucatapisicii. „Acum părțile sunt egale.”

Când a văzut ce făcuse vulpoiul, pisica a început să urle:

„Ia uită-te mai bine, acum bucata mea de brânză e mai mică.”

Vulpoiul și-a pus din nou ochelarii și a cercetat cu seriozitate porțiapisicii.

„Ai dreptate”, a zis el. „Stai o clipă, că le fac eu îndată să fie egale.” Șia mușcat un colț din porția câinelui.

Au ținut-o tot așa o bună bucată de vreme, iar vulpoiul a continuat să