NIMENI – RĂMÂI DEASUPRA DISPUTELOR

Nu te lăsa atras în certurile și luptele mărunte ale celor din jur.

Arată-te plin de interes și de compasiune, dar găsește o modalitate de a-țipăstra neutralitatea. Să se încaiere alții: tu trage-te un pas înapoi, priveșteși așteaptă. În momentul când taberele au obosit, devin o pradă ușoară. Defapt, deprinde-te să stârnești chiar tu dispute între oameni, pentru ca apoisă îți oferi bunele oficii de mediator, calitate în care vei fi și mai puternic.

RESPECTAREA LEGII

Spre sfârșitul secolului al XV-lea, cele mai puternice orașe-state italiene – Veneția, Florența, Roma și Milano – se aflau angajate întrun interminabil șir de dispute. Franța și Spania stăteau la pândă, gata să înhațe o bucată cât mai mare din Italia slăbită de rivalități interne. Prins în păienjenișul acestora, micul ducat lombard al Mantovei era guvernat de tânărul Gianfrancesco Gonzaga. Părea o simplă chestiune de timp ca acest stătuleț din nord să cadă sub stăpânirea unuia dintre puternicii săi vecini și să-și piardă

independența. Ducele era un comandant de oști cutezător și bine pregătit. Ca și ceilalți condo ieri, își pusese sabia în slujba cui plătea mai bine. În 1490, a luat-o în căsătorie pe Isabella d’Este, fiica stăpânului unui alt ducat, Ferrara. Cum ajunsese să-și petreacă cea mai mare parte a timpului departe de Mantova, lăsase frâiele guvernării în mâinile Isabellei.

Calitățile ei de conducător au fost puse la încercare pentru prima oară în 1498, când regele Ludovic al XII-lea al Franței plănuia să atace Milanul. Cu cinismul lor obișnuit, celelalte stătulețe italiene erau gata să profite cât mai mult de pe urma dificultăților prin care treceau milanezii. Papa Alexandru al VI-lea promisese să nu intervină, dându-le mână liberă francezilor. Veneția anunțase că nu îi va sprijini nici ea pe cei atacați, sperând că în schimbul nonintervenției, Franța avea să îi dea Mantova. În Milano domnea ducele Lodovico Sforza, care s-a văzut, brusc, abandonat de toți. S-a întors către Isabella d’Este, cu care era bun prieten (se zvonea chiar că cei doi se iubeau) și a implorat-o să-și convingă soțul, pe ducele Gonzaga, să vină în ajutorul Milanului. Isabella și-a dat toată silința, dar cauza milanezilor părea pierdută și Gonzaga a refuzat. Astfel, în 1499, Ludovic al XII-lea și-a pus planul în aplicare și a cucerit orașul Milano, fără să întâmpine o rezistență prea mare.

Isabella se afla în fața unei dileme: dacă rămânea fidelă

prieteniei cu Lodovico Sforza, risca să-și atragă dușmănia francezilor, iar dacă s-ar fi aliat cu aceștia, și-ar fi ridicat împotrivă

toate ducatele italiene, primejduind soarta propriei ei Mantove, o dată ce, în cele din urmă, Franța își va fi retras trupele din peninsulă. Pe de altă parte, dacă ar fi cerut sprijinul Veneției sau Romei, ducatul ar fi fost ocupat de armata uneia sau celeilalte, trimisă, chipurile, în ajutor. Trebuia, totuși, să ia o hotărâre.

Puternic și amenințător, regele Ludovic al XII-lea părea să se gândească serios la Mantova. A decis să-i câștige prietenia, așa cum

câștigase mai înainte și prietenia lui Lodovico Sforza – cu daruri încântătoare, scrisori spirituale și, mai ales, oferindu-i ocazia de a se apropia de ea, una dintre cele mai frumoase și mai inteligente femei ale epocii sale.

În 1500, Ludovic al XII-lea a invitat-o la sărbătorirea grandioasă

a victoriei asupra Milanului. Leonardo da Vinci proiectase și construise o mașinărie enormă reprezentând un leu. Când leul își deschidea botul, izbucneau din el crini albi, simbolul regal al Franței. Pentru ceremonie, Isabella îmbrăcase una dintre celebrele ei toalete (avea cea mai bogată garderobă din Italia) și, exact după

cum se așteptase, l-a vrăjit pe monarhul francez, care nu a mai avut ochi decât pentru ea, ignorând cu desăvârșire pe celelalte frumuseți ce încercau din răsputeri să-i atragă atenția. Curând, au devenit nedespărțiți, iar în schimbul (sau de dragul) prieteniei, Isabella a obținut pentru ducatul ei protecția Franței împotriva lăcomiei Veneției.

ULII, CIORILE ȘI VULPEA

Ulii și ciorile au căzut la învoială să împartă pe din două tot ce găsescprin pădure. Într-o zi, au văzut o vulpe rănită de vânători, care zăceaneputincioasă sub un copac și s-au adunat roată în jurul ei. Ciorile au zis:

„Noi o să luăm jumătatea din față”. „Atunci, noi o să luăm jumătatea dinspate”, au spus ulii. Vulpea a început să râdă și a grăit așa: „Întotdeaunaam crezut că pe scara viețuitoarelor ulii sunt mai sus decât ciorile. Prinurmare, ei ar trebui să se aleagă cu jumătatea din față a trupului meu, dincare face parte capul, cu creierul și celelalte lucruri delicate ascunseînăuntrul lui”. „A, da, aici ai dreptate”, au glăsuit ulii, „asta e bucata careni se cuvine nouă”. „Ba deloc”, au sărit ciorile. „Bucata asta e a noastră,așa cum ne-am înțeles de la început”. Între cele două tabere rivale aizbucnit mare luptă și au murit o mulțime de ulii și ciori. Zburătoarelescăpate cu viață, puține la număr, au luat-o care încotro, înspăimântate demăcel.

Vulpea a mai rămas să zacă vreo câteva zile, hrănindu-se pe săturatecu ulii și ciorile ucise, apoi, înzdrăvenită, și-a văzut de drum, cugetând însinea ei: „Uite, așa profită cei slabi de încăierările dintre cei puternici”.

Fabulă indiană

Cu toate acestea, dacă o primejdie fusese înlăturată, o alta, încă

și mai teribilă, se arăta la orizont, venind, de data aceasta, dinspre miazăzi – Cesare Borgia. Din anul 1500, Borgia pornise către nordul peninsulei, acaparând, unul după altul, micile stătulețe din calea lui și aducându-le sub stăpânirea papei Alexandru, tatăl său. Isabella ghicise corect caracterul lui Cesare. Știa că nu i se putea acorda încredere, dar nici nu avea cum risca să-l ofenseze. Trebuia să-l îmbuneze și să-l țină departe de Mantova. A început să-i trimită

daruri – șoimi dresați să vâneze, câini din specii rare și prețioase, parfumuri și duzini întregi de măști pe care să le poarte, după

obicei, atunci când ieșea să se plimbe pe străzile Romei. Îi mai trimitea și felurite mesaje amabile de salut (prin emisari puși să

tragă cu ochiul și cu urechea la tot ceea ce se petrecea în preajma principelui). La un moment dat, Cesare i-a cerut permisiunea de a-și lăsa o parte din trupe pe teritoriul Mantovei. Cu politețe, Isabella a reușit să-l convingă să-și schimbe gândurile. Era limpede că, o dată ce soldații ar fi fost încartiruiți în oraș, cu greu ar mai fi putut fi făcuți să-l părăsească.

În vreme ce se străduia să-l farmece pe Borgia, ducesa le-a impus tuturor curtenilor să nu spună nicio vorbă de ocară la adresa acestuia, pentru că, având spioni pretutindeni, ar fi folosit cel mai neînsemnat pretext ca să invadeze orașul. După ce a născut un băiat, Isabella i-a oferit lui Cesare onoarea de a deveni nașul copilului și nu a omis să arunce momeala unei eventuale căsătorii între cele două familii. Într-un fel sau altul, toate aceste manevre au avut efectul scontat, întrucât, deși a cucerit tot ce se putea cuceri în această campanie, Borgia a cruțat Mantova.

În 1503, papa Alexandru Borgia a murit și, după câțiva ani, noul ocupant al tronului pontifical, Iuliu al II-lea, a pornit la război ca să

alunge armata franceză din Italia.

Cum ducele Alfonso de Ferrara, fratele Isabellei, se dăduse de partea francezilor, papa a hotărât să-i atace ducatul și să-l supună.

Încă o dată, Isabella se vedea prinsă la mijloc, între papă, pe de o parte și, de partea cealaltă, Franța și propriul ei frate, ducele Ferrarei. Nu a îndrăznit să se alieze cu niciunul, fiindcă ar fi fost la fel de dezastruos dacă oricare dintre ei i-ar fi devenit dușman. Nu îi mai rămânea decât să încerce același subtil joc dublu la care ajunsese să se priceapă atât de bine. Întâi, și-a convins soțul, pe ducele Gonzaga, să se alăture trupelor Vaticanului, știind că nu se va prea omorî cu firea pe câmpul de luptă. Apoi, le-a acordat liberă

trecere francezilor, care au traversat Mantova pentru a veni în ajutorul Ferrarei. În public, ducesa deplângea faptul că orașul ei fusese „invadat”, iar pe ascuns, le furniza „cotropitorilor” informații prețioase. Ca să-l convingă pe Iuliu al II-lea că ducatul ei se afla într-adevăr sub invazie, le-a cerut francezilor să lanseze amenințarea că

aveau să-l jefuiască. O dată mai mult, a obținut ceea ce dorise: papa a lăsat în pace Mantova.

În 1513, după un asediu prelungit, armata pontificală a învins Ferrara, iar francezii s-au retras. Epuizat și suferind de pe urma rănilor, papa a murit câteva luni mai târziu. În scurt timp, ciclul de coșmar al disputelor și rivalităților mărunte a reînceput.

Oamenii de o mare inteligență nu se grăbesc să acționeze, pentru că

este mai ușor să eviți prilejurile de a te angaja decât să ieși bine dintr-oasemenea implicare. Aceste prilejuri îți pun la încercare judecata: este maisănătos să le ocolești decât să obții vreo victorie din ele. O obligație te ducela alta și mai mare și astfel ajungi pe marginea dezastrului.

Baltasar Gracián, 1601–1658

Italia a suferit schimbări mari în epoca domniei Isabellei – papii au venit și s-au dus, Cesare Borgia a urcat pe culmile gloriei și apoi s-a prăbușit, Veneția și-a pierdut imperiul, Milanul a căzut în mâinile francezilor, Florența a intrat în declin, iar Roma a cunoscut distrugerile și jaful la care s-au dedat soldații împăratului Carol Quintul. Singură, neînsemnata Mantova nu numai că a supraviețuit, dar a și prosperat, devenind ținta invidiilor întregii peninsule.

Bogăția, strălucirea și independența ducatului aveau să mai reziste încă un secol după moartea Isabellei, survenită în 1539.

Comentariu

Isabella d’Este a înțeles situația politică a Italiei cu o surprinzătoare claritate: o dată ce luai partea oricăreia dintre forțele aflate în conflict, erai pierdut. Un aliat mai puternic te înghițea, unul mai slab te măcina până la istovire. Orice nouă alianță

însemna o nouă regrupare a dușmanilor, iar acest mecanism, o dată

pus în mișcare, amplifica toate conflictele, atrăgând în joc altă serie de ostilități într-un păienjeniș din care nu se mai putea ieși.

Prăbușirea era inevitabilă. Isabella și-a condus ducatul pe unicul drum care îi garanta integritatea. Nu și-a îngăduit să riște nimic din loialitate față de vreun aliat – rege, duce prieten sau rival. Nici nu a încercat să pună capăt conflictului ce făcea ravagii în jur – ar fi însemnat să se lase înghițită de vârtejul lui și, oricum, conflictul prezenta destule avantaje. Dacă părțile implicate se luptau pe viață

și pe moarte, epuizându-și una forțele celeilalte, însemna că nu le mai rămânea timp să se gândească la Mantova. Puterea Isabellei provenea din inteligența sa de politiciană abilă, care știa să pară

interesată de necazurile și problemele fiecărei tabere, fără să se angajeze direct față de niciuna și să nu urmărească decât interesul micului ei stat.

În momentul în care te amesteci într-o luptă ce nu îți aparține, îți pierzi orice libertate de inițiativă. Interesele combatanților devin propriile tale interese, iar tu devii unealta lor. Învață să te controlezi și să-ți cenzurezi impulsul de a lua partea unei tabere sau de a te arunca în conflict. Fii prietenos și fermecător cu toți combatanții, dar fă un pas înapoi când se încaieră. Cu fiecare încleștare, puterea lor slăbește, în timp ce tu ești mai puternic cu fiecare bătălie pe care reușești s-o eviți.

Atunci când becața se luptă cu midia, profită pescarul.

Vechi proverb chinez

CHEILE PUTERII

Ca să-ți asiguri succesul în jocul puterii, trebuie să-ți controlezi emoțiile. Totuși, chiar dacă izbutești să o faci, tot nu poți controla manifestările de acest gen ale oamenilor din jur. Aici se ascunde o mare primejdie. Majoritatea lor acționează în virtutea acestor impulsuri, lăsându-se angrenați sau declanșând mereu dispute și conflicte. Autocontrolul și autonomia de care dai dovadă tu îi înfurie și îi deranjează. Vor încerca să te atragă în vârtej, să te roage să le iei partea și să te implice în luptele lor fie ca aliat, fie ca negociator care să-i reprezinte. Dacă cedezi la aceste rugăminți, încetul cu încetul, mintea ta nu se va mai concentra decât asupra problemelor lor. Nu cădea victimă propriei tale compasiuni, pentru că ea riscă să te distrugă. Nu ai cum să câștigi: conflictele nu se vor