Într-unul din aceste sate trăia un anume Deioces, care a început să-și câștige reputația de om drept și priceput în a-i împăca pe ceilalți și a le judeca cinstit pricinile.
Cum devenea din ce în ce mai cunoscut, ori de câte ori se ivea o neînțelegere prin părțile locului, lumea venea la el. Puterea lui a sporit, cu atât mai mult cu cât în toată țara, nimeni nu mai ținea seama de lege, judecătorii erau corupți, iar oamenii nu mai aveau încredere în împărțirea dreptății, preferând să recurgă la violență.
Când s-a răspândit vestea despre neclintita înțelepciune,
incoruptibilitatea și imparțialitatea lui Deioces, satele din tot cuprinsul Mediei nu s-au mai supus decât judecății lui. Curând a devenit singurul judecător din țară.
Aflat în culmea puterii, Deioces s-a hotărât brusc să pună capăt acestei situații. Nu a mai vrut să șadă pe scaunul de jude, nu a mai vrut să asculte păsurile împricinaților, nu a mai vrut să facă pace între frate și frate ori cătun și cătun. Susținând că își petrecuse prea mult timp ocupându-se de treburile altora și le lăsase deoparte pe ale sale, s-a retras, încă o dată țara s-a scufundat în haos. După
retragerea unei autorități atât de puternice în viața comunității numărul hoților, disputelor și crimelor de tot felul a crescut, iar disprețul față de lege s-a adâncit și mai mult. Mezii au convocat o adunare ca să se sfătuiască cum să îndrepte dezastrul. „Nu mai putem trăi așa”, a spus unul dintre șefii de trib. „Să alegem pe cineva dintre noi să ne conducă și să facă ordine. Este mai bine așa decât să ne pierdem casa și avutul în haosul în care ne aflăm”.
Și astfel, cu toate că suferiseră de pe urma tiraniei asiriene, mezii s-au decis să instaureze monarhia și să-și desemneze un rege.
Desigur, cel pe care doreau să-l aleagă era Deioces cel drept și cinstit. Le-a fost foarte greu să-l convingă. Omul nu voia să mai aibă
nimic de-a face cu rivalitățile și ciorovăielile satelor, dar l-au implorat și și-au pledat cauza cum au putut mai bine – i-au spus că
fără el, țara căzuse în nelegiuire și dezordine și, în cele din urmă
Deioces a acceptat.
Și-a impus, însă, condițiile lui: să i se construiască un palat imens, să i se asigure o gardă care să-l păzească și să se ridice un oraș capitală de unde să guverneze. Au făcut tot ce le-a cerut, iar Deioces mutat în noua reședință, așezată în centrul capitalei – un palat înconjurat de ziduri complet inaccesibil oamenilor de rând – și a stabilit regulile după care avea să domnească. Niciun fel de audiențe; regele nu va primi pe nimeni. Comunicarea cu el va fi posibilă numai prin mesageri. Niciun om de la curte nu îl va vedea mai mult de o dată pe săptămână și atunci numai dacă i se va acorda permisiunea să îl vadă.
Deioces a domnit cincizeci și trei de ani, a lărgit mult granițele Mediei și a pus bazele a ceea ce, în timpul stră-strănepotului său Cyrus, avea să devină imperiul persan. De-a lungul acestei lungi domnii, poporul și-a schimbat treptat respectul pe care îl purta regelui într-o adevărată adorație – Deioces încetase să mai fie
considerat om: îl credeau fiu de zeu.
Comentariu
Deioces era un mare ambițios. Își dăduse seama de mult că țara se zbătea în haos, că avea nevoie de un conducător puternic și că
acel conducător era chiar el.
Acolo unde domnește anarhia, puterea cea mai mare o are judecătorul. Astfel, Deioces și-a început cariera construindu-și imaginea de corectitudine și imparțialitate cunoscută.
Ajuns la apogeul gloriei ca împărțitor de dreptate fără pată, a înțeles ce mare valoare are legea prezenței și absenței. Punându-se în slujba adevărului și a atâtor împricinați veniți la judecată, devenise prea accesibil, prea „la îndemână”. Simțea că respectul oamenilor scădea, pentru că deveniseră prea siguri de el, de parcă
ar fi avut obligația de a le sta la dispoziție. Singura cale de a redobândi venerația și puterea pe care și le dorea era să se retragă
complet și să-i lase pe mezi să vadă ce însemna să trăiască fără el.
După cum se și așteptase, au venit să-l implore să le fie rege.
După ce a descoperit adevărul acestei legi, Deioces i-a dus aplicarea până la ultimele consecințe posibile: în palatul pe care i-l construiseră, mezii nu aveau acces și nimeni nu îl vedea pe rege, în afara de câțiva curteni, iar aceștia nu se bucurau decât rar de un asemenea privilegiu. Herodot era de părere că: „exista un anumit risc că dacă l-ar fi văzut zi de zi, s-ar fi creat gelozii, invidii și resentimente, apoi ar fi urmat comploturile, pe câtă vreme dacă nu îl vedea nimeni, putea lua naștere legenda care, prinzând rădăcini, l-ar fi așezat pe un cu totul alt plan decât al simplilor muritori”.
Un om i-a spus unui derviș: „De ce nu te văd mai des?” Dervișul i-arăspuns: „Pentru că vorbele «De ce nu ai venit să mă vezi?» îmi sună maidulce în ureche decât vorbele «De ce ai venit iar?»”
Mulla Jami, citat de Idries Shah în Caravana viselor, 1968
CHEILE PUTERII
În lume, totul depinde de raportul prezență-absență. O
prezență puternică îți va aduce putere și va atrage atenția asupra ta,
pentru că strălucești mai tare decât cei din jur. Totuși nimeni nu poate evita momentul când excesul de prezență declanșează efectul opus: cu cât ești văzut și auzit mai des, cu atât valoarea ta se degradează. Le intri oamenilor în obicei. Oricât ai încerca să îți arăți alte fațete, să sugerezi, subtil, schimbarea, fără să-ți dai seama, ceilalți te vor respecta din ce în ce mai puțin. Așadar, trebuie să
găsești clipa potrivită ca să te îndepărtezi înainte de a te îndepărta ei. În fond, este un joc de-a v-ați ascunselea.
Că această lege funcționează într-adevăr, cel mai lesne ne convingem când este vorba despre dragoste și seducție. La începutul idilei, absența persoanei iubite îți stimulează imaginația și îi înconjoară chipul cu un fel de aureolă, care, inevitabil, dispare atunci când o cunoști mai îndeaproape, adică atunci când imaginației nu îi mai rămâne loc să zburde în voie. Obiectul adorației tale se transformă într-o ființă omenească obișnuită, de care ești sigur și cu care mergi la sigur. Iată de ce faimoasa curtezană Ninon de Lenclos își sfătuia „discipolii” să se îndepărteze des de iubita lor: „Dragostea nu moare niciodată de foame”, spunea ea, „ci, prea adeseori, de indigestie”.
Din momentul în care îngădui să fii tratat ca toți ceilalți, este deja prea târziu – vei fi înghițit și „digerat”. Ca să nu se întâmple așa ceva, înfometează-ți de prezența ta persoana iubită. Strecoară în mintea celorlalți ideea că ai putea să pleci și că te-ar pierde definitiv: creează alternanța prezență-absență.
După ce mori, tot ceea ce a avut legătură cu tine va părea diferit. Brusc, vei fi înconjurat de o instantanee aură de respect.
Oamenii își vor aminti că te-au criticat, că s-au certat cu tine și vor fi cuprinși de regrete. Se vor simți vinovați. Le va lipsi prezență ta, dispărută pentru totdeauna. Dar nu trebuie să aștepți până atunci: retrage-te de tot pentru o vreme. Mori „puțin”. Când te vei întoarce, toată lumea te va primi ca și cum ai reveni din mormânt –
va persista în jurul tău un aer de înviere, iar ceilalți se vor simți ușurați revăzându-te. Așa a ajuns Deioces rege.
Napoleon recunoștea și el efectele acestei legi a prezenței și absenței: „Dacă mă văd prea des la teatru, oamenii nici nu vor mai băga de seamă că sunt acolo”, spunea el. Astăzi, într-o lume inundată de „prezențe”, de un întreg șuvoi de imagini, jocul absenței are un efect încă și mai puternic. Rareori știm când să
dispărem, nu mai există intimitate sau discreție, suntem mai
degrabă uimiți sau înspăimântați dacă cineva reușește să se sustragă
și să se facă nevăzut după voie. Două exemple: scriitorii J. D.
Salinger și Thomas Pynchon au creat un adevărat cult în jurul lor, punând în practică arta de a dispărea la timp.
