din lume. Au consacrat câteva săptămâni elaborării unui album în trei volume, cuprinzând reproducerile acestor lucrări, fiecare însoțită de câte o prezentare de înaltă ținută științifică. Pasul următor a constat în obținerea unei întrevederi. S-au dus acasă la Ford, în Dearborn, statul Michigan. Locuința i-a surprins prin simplitatea ei. Era limpede: domnul Ford nu ținea deloc să pară o persoană sofisticată.

I-a primit în birou. A foiletat albumele fără să-și ascundă

uimirea și satisfacția, încântați, negustorii mai că nu își frecau mâinile la gândul milioanelor de dolari pe care le și vedeau intrând în conturile lor. Într-un târziu, gazda lor și-a ridicat privirea de pe reproduceri și a spus: „Ei bine, domnilor, cred că asemenea cărți frumoase ca acestea, cu poze frumoase ca acestea, trebuie să coste, nu glumă!” „Dar bine, domnule Ford”, a exclamat Duveen, „noi nu vrem să le cumpărați. Le-am alcătuit special pentru dumneavoastră, ca să vă arătăm tablourile. Albumele, considerați-le, vă rugăm, un cadou din partea noastră.” Ford părea uimit: „Domnilor, este un gest extrem de frumos, dar nu văd cum aș putea accepta un asemenea cadou scump de la niște persoane străine.” Duveen a intervenit din nou, explicând încă o dată că reproducerile arătau tablouri pe care sperau că ar fi interesat să le cumpere. În sfârșit Ford a înțeles: „Dar bine, domnilor, adică de ce aș ține să cumpăr lucrările originale – când cele de aici, din albume, sunt atât de frumoase?”

Comentariu

Joseph Duveen se mândrise întotdeauna cu faptul că își studia din vreme clienții potențiali, informându-se asupra slăbiciunilor și ciudățeniilor lor cu mult înainte de a-i întâlni personal. Din cauza situației disperate de pe piața de artă, a renunțat la această tactică a sa doar o singură dată: atunci când a încercat să-l abordeze pe Ford.

I-au trebuit luni întregi ca să-și revină – atât din punct de vedere psihic, cât și strict pecuniar – de pe urma acestei erori de orientare.

Magnatul automobilelor era un om foarte modest și fără pretenții –

tocmai tipul de victimă cu care nu merită să-ți pierzi timpul străduindu-te s-o duci de nas. De atunci încolo, Duveen și-a rezervat energia pentru clienții ca Mellon și Morgan, destui de altfel, doritori

să-și facă o reputație de colecționari și suficient de abili ca să se lase atrași în plasa abilității sale.

CHEILE PUTERII

Capacitatea de a „citi” oamenii, de a pricepe repede cine, ce și cum este, constituie unul dintre elementele esențiale în dobândirea și păstrarea puterii. În absența ei, ești orb – riști nu numai să dai în cine nu trebuie, ci și să îți alegi greșit țintele, ba poți să ofensezi pe cine crezi că (sau vrei să) măgulești. Înainte de orice, analizează-ți victima ori adversarul. Dacă nu procedezi așa, îți vei irosi timpul și energia. Studiază slăbiciunile oamenilor, caută fisura din armura lor, investighează-le doza de orgoliu și cea de nesiguranță de sine.

Află-le resorturile interioare și mecanismele de reacție și abia după

aceea poți decide dacă te „ocupi” sau nu de ei.

Un dublu avertisment: în primul rând, că în evaluarea adversarului nu trebuie niciodată să mizezi pe ceea ce îți „spune”

instinctul. Dacă te lași influențat de un asemenea sfetnic nedemn de încredere, vei comite erorile cele mai grave. Nimic nu valorează cât o sumă de informații corecte. Observă-ți și urmărește-ți dușmanul cât mai atent, indiferent cât de mult timp consumi făcând pe spionul – acest timp nu reprezintă o pierdere, ci o investiție ale cărei rezultate fructuoase le vei culege mai târziu.

În al doilea rând: nu te lua niciodată după aparențe. Oricine își poate ascunde răutatea sub masca abilității și nu o dată, agresivitatea constituie ambalajul lașității. Învață să pătrunzi dincolo de fațadă și să-i sesizezi contradicțiile. Să nu crezi ceea ce spun oamenii despre ei înșiși – în mod conștient sau inconștient, se (și te) înșală.

Imagine: Vânătorul. Una e capcana pe care o pune pentru lupi și cu alta prinde vulpile. Nu așază o momeală la care să nu tragă

niciun vânat. Își cunoaște bine prada, îi știe obiceiurile și vizuina.

Tocmai de aceea reușește s-o vâneze.

Ultimul cuvânt: Fii convins că nu există persoană într-atât de neînsemnată și de nevrednică de considerație încât să nu poate ajunge odată să îți fie de folos, ceea ce cu siguranță nu va fi dispusă

să facă dacă i-ai arătat cândva dispreț. Nedreptățile comise pot fi date uitării, însă disprețul niciodată. Mândria noastră are o memorie veșnică. (Lordul Chesterfield, 1694–1773)

CONTRAARGUMENT

Ce folos ai putea avea din necunoașterea oamenilor? Niciunul.

Învață să deosebești leii de oi sau pregătește-te să plătești prețul ignoranței. Supune-te legii acesteia fără nicio rezervă. Ea nu admite niciun „contraargument”, așa că nu îți bate capul căutând vreunul.

LEGEA 20

NU TE ANGAJA FAȚĂ DE NIMENI

ARGUMENT

Numai proștii se reped să-și precizeze poziția. Nu te angaja față denimeni și fața de nicio cauză. Cauza ta ești tu însuți. Păstrându-țiindependența, devii stăpânul tuturor – dezbină-i ca să poți domni asupralor.

PARTEA I

NU TE ANGAJA FAȚĂ DE NIMENI, LASĂ-TE

CURTAT DE TOȚI

Dacă le permiți oamenilor să creadă că dispun de tine în oricât demică măsură, îți pierzi puterea asupra lor. Neangajându-te afectiv, îiobligi efectiv să își dea și mai multă osteneală să te cucerească. Păstrează

distanța – puterea ta va izvorî din atenția și din dorința lor frustrată.

Joacă rolul reginei-fecioare: dă-le mereu speranță, satisfacție niciodată.

RESPECTAREA LEGII

Când, în 1558, regina Elisabeta I a ajuns pe tronul Angliei, a trebuit abordată problema găsirii unui soț potrivit pentru tânăra suverană. Chestiunea a intrat în dezbaterea parlamentului și se afla pe buzele tuturor englezilor, indiferent de clasa socială căreia îi aparțineau. În privința pretendenților posibili, părerile erau împărțite, dar toată lumea era de acord, cu necesitatea presantă a unei căsătorii, întrucât regina trebuia să aibă alături un rege și nu se putea face abstracție de problema asigurării succesiunii. Subiectul acesta a continuat să agite spiritele vreme de mulți ani. Între timp cavalerii cei mai chipeși, mai nobili și mai bogați ai regatului – Sir

p

g

g

Robert Dudley, conte de Leicester, Sir Robert Devereux, conte de Essex, Sir Walter Raleigh – se aflau în competiție pentru mâna Elisabetei. Ea nu l-a respins și nu l-a descurajat pe niciunul. Părea să

nu se grăbească deloc, iar vagile semne de preferință acordate unuia sau altuia erau contradictorii. În 1566, parlamentul a trimis o delegație care să o îndemne să se mărite înainte de a fi prea târziu ca să mai aducă pe lume un moștenitor al tronului. Nu i-a respins și nu i-a descurajat nici pe delegați, dar… a rămas în istorie cu supranumele de „regina fecioară”.

Jocul subtil practicat față de pretendenți a contribuit la transformarea ei în subiectul a numeroase vise și fantezii erotice și a unei admirații aproape idolatrice. Medicul curții, Simon Forman își consemna în jurnalul intim reveriile despre dezvirginarea suveranei. Pictorii o reprezentau în chip de Diană sau de altă

întruchipare zeiască. Poetul Edmund Spenser și alții asemenea lui îi scriau poeme dedicate reginei fecioare. Era numită „împărăteasa lumii” și „virgina virtuoasă” care domnește asupra universului și pune în mișcare aștrii. În conversațiile purtate cu ea pretendenții își îngăduiau aluzii și insinuări destul de îndrăznețe, iar ea nu le descuraja nici pe acestea. De fapt făcea tot posibilul să le stimuleze interesul și, în exact aceeași măsură, să-i țină la distanță, dar mereu sub controlul ei.

Toți regii și prinții din Europa știau că o căsătorie cu Elisabeta însemna pecetluirea unei alianțe solide între Anglia și țara lor. O

curtau regele Spaniei, principele moștenitor al Suediei și arhiducele Austriei. I-a refuzat, pe toți, cu politețe.

Poate că cea mai gravă „criză” europeană din epoca reginei a constituit-o revoluția Țărilor-de-Jos împotriva ocupantului spaniol.

Era, oare, preferabil ca englezii să rupă alianța și așa destul de a dificilă cu Spania, pentru a încheia o alta cu Franța, ca să susțină

astfel cauza independenței flamanzilor? Prin 1570, se părea că

opțiunea cea mai judicioasă o reprezenta apropierea de Franța. Aici existau și doi pretendenți nu lipsiți de unele șanse – ducii Henri d’Anjou și Francois d’Alençon, frații regelui Carol al IX-lea. Avea Elisabeta să-l aleagă pe vreunul dintre ei? Amândoi ofereau destule avantaje, drept care, ea le-a întreținut speranțele. Chestiunea a rămas în suspensie ani întregi. Ducele d’Anjou a făcut mai multe călătorii în Anglia, a sărutat-o pe regină în public și nu a ascuns faptul că îi dădea nume drăgăstoase de alint, iar ea părea să

răspundă afecțiunii lui. A continuat să flirteze cu ambii frați până