CHEILE PUTERII

Machiavelli susține că din punct de vedere strict militar, construirea unei fortărețe este, invariabil, o greșeală. Ea devine un simbol al izolării puterii și reprezintă o țintă ușoară pentru dușmanii celor care au ridicat-o. Concepută ca să te protejeze –

fortăreața îți împiedică legătura cu cei care ar veni să te sprijine și îți limitează drastic libertatea de mișcare. Aceste întărituri pot părea inexpugnabile, dar îndată ce te retragi într-una din ele, toată lumea știe unde ești. Nici măcar nu este nevoie ca asediul să reușească: însuși faptul că ești încercuit transformă refugiul în temniță. Cu spațiile ei restrânse și închise, fortărețele se dovedesc extrem de vulnerabile la atacul ciumei și al altor boli contagioase. În sens strategic, izolarea unei fortărețe nu îți asigură apărarea și, de fapt, mai mult îți amplifică decât îți rezolvă problemele.

Cum oamenii sunt, prin firea lor, creaturi sociale, puterea depinde de interacțiunea și de mobilitatea socială. Dacă vrei să fii puternic, trebuie să te plasezi în mijlocul lucrurilor, ca Ludovic, al XIV-lea la Versailles. Totul să graviteze în jurul tău, iar tu să fii atent la fiecare amănunt și la fiecare persoană care ar putea să urzească

planuri împotriva ta. Pentru cei mai mulți oameni, pericolul începe atunci când se simt amenințați. Au tendința de a se retrage și de a se baricada după „întărituri” ca într-o fortăreață. Numai că procedând astfel, ajung să depindă de alții – între altele, pentru informații.

Treptat, cercul acestor „alții” se restrânge din ce în ce mai drastic, iar baricadații își pierd perspectiva corectă asupra evenimentelor, ca și propria lor libertate de acțiune – devin prăzi ușoare, iar izolarea generează paranoia. Atât în război, cât și în cele mai multe dintre jocurile de strategie, recluziunea voluntară precedă adesea înfrângerea și moartea.

În momente de nesiguranță și primejdie, trebuie să lupți împotriva tentației de a te închide în tine și de a te izola.

Dimpotrivă, fă-te și mai accesibil, caută-i pe vechii tăi aliați, atrage-

ți alții noi, silește-te să pătrunzi în tot mai multe cercuri diferite.

Este o șmecherie pe care oamenii puternici au întrebuințat-o dintotdeauna.

Prozatorul și oratorul (fost și consul) roman Cicero se născuse într-o familie aparținând aristocrației de rang inferior. Avea prea puține șanse să devină un om puternic dacă nu își făcea loc singur printre patricienii care guvernau Roma. A reușit. Izbutea să

identifice imediat pe puternicii zilei și să înțeleagă mecanismul complicat al intereselor și influențelor lor reciproce. Apărea peste tot, cunoștea pe toată lumea și dispunea de o asemenea rețea de relații personale, încât orice adversitate era contrabalansată de o puzderie de amiciții.

Omul de stat și diplomatul francez Talleyrand a practicat și el același joc. Cu toate că se trăgea dintr-una dintre cele mai vechi și mai ilustre familii aristocratice ale Franței, ținea neapărat să fie la curent cu ceea ce se întâmpla pe străzile Parisului, opinia oamenilor ziși „de rând” ajutându-l să prevadă evoluția evenimentelor și apariția eventualelor tulburări sociale. Găsea chiar o anumită

plăcere în frecventarea unor persoane dubioase, care îi furnizau informații prețioase. Ori de câte ori se ivea vreo criză, vreo schimbare de regim – Revoluția, căderea Directoratului, abdicarea lui Ludovic al XVIII-lea, prăbușirea lui Napoleon – Talleyrand supraviețuia dificultăților și chiar prospera, adaptându-se noilor condiții, pentru că nu se închidea niciodată în niciun „cerc” și își forma și păstra relații cu toate taberele, cele vechi și cele noi deopotrivă.

Această lege se refera la regi, regine și cei ajunși la nivelul suprem al puterii: în clipa când pierzi contactul cu poporul și îți cauți scăparea în izolare, izbucnirea rebeliunii este sigură. Să nu te consideri niciodată prea sus-pus ca să păstrezi legătura cu eșaloanele cele mai de jos. Nu îți poți permite un asemenea risc.

Retrăgându-te într-o fortăreață, devii ținta comploturilor subordonaților, care privesc această izolare ca pe o insultă și o justificare dată uneltirilor menite să te răstoarne.

Întrucât oamenii sunt creaturi atât de „sociale”, înseamnă că nu poți practica arta de li te face plăcut decât rămânând mereu prezent și circulând printre ei. Cu cât te obișnuiești să te afli în mijlocul lor, cu atât îți va fi mai ușor să fii amabil, fermecător și în largul tău, în timp ce izolarea te face stângaci și încordat, în plus ea te împinge la

o și mai mare izolare, fiindcă ceilalți sfârșesc prin a te ocoli.

În 1545, Cosimo I de’ Medici a hotărât să-și asigure nemurirea comandând niște fresce care să împodobească pereții capelei principale din biserica San Lorenzo, din Florența. Numărul pictorilor era mare, avea de unde alege și, în cele din urmă, s-a oprit la Jacopo da Pontormo. Aflat, la anii trecerii spre senectute, artistul dorea ca aceste fresce să constituie capodopera carierei sale și, totodată, testamentul său artistic. La început, s-a gândit să izoleze cu totul capela ridicând niște pereți și paravane. Nu voia cu niciun preț ca cineva să vadă ceva din această capodoperă sau să-i fure ideile.

Avea să-l întreacă pe Michelangelo însuși. Când niște tineri au pătruns în capelă forțând ușa, Pontormo a sigilat-o.

A umplut tavanul cu scene biblice – Facerea, Adam și Eva, arca lui Noe și așa mai departe. În partea de sus a peretelui interior, L-a pictat pe Iisus în slavă, ridicând morții din morminte în ziua Judecății de Apoi. A lucrat la capelă unsprezece ani încheiați, aproape nemaipărăsind-o deloc, pentru că simțea o mereu mai acută fobie de oameni și devenise din ce în ce mai obsedat că alții i-ar putea copia ideile.

A murit înainte de a-și finaliza opera și frescele nu s-au păstrat.

Cu toate acestea, marele biograf și cronicar de artă renascentist Giorgio Vasari, prieten cu Pontormo, le-a văzut la puțin timp după

moartea pictorului și ne-a lăsat o descriere: erau complet lipsite de echilibru – o aglomerare delirantă de scene și de nenumărate personaje ce se amestecau și se alăturau fără legătură cu „subiectul”

din care făceau parte.

Pontormo fusese întotdeauna foarte preocupat de detalii, dar aici se dovedea că pierduse orice simț al compoziției generale.

Vasari și-a încheiat consemnarea notând că dacă ar fi continuat s-o descrie „cred că mi-aș pierde mințile și m-aș rătăci în această

pictură așa cum sunt convins că, în cei unsprezece ani câți a petrecut lucrând la ea, Pontormo însuși s-a rătăcit și [cum s-ar rătăci] oricine ar vedea-o”. În loc să-și încoroneze cariera, Pontormo a ratat ocazia de a crea o capodoperă.

Aceste fresce reprezintă expresia vizuală a efectelor pe care le are izolarea asupra minții omenești: pierderea simțului proporțiilor, fixația obsesivă a detaliului, cuplată cu incapacitatea de a sesiza imaginea de ansamblu și un gen de urâțenie extravagantă, care nu

mai transmite niciun mesaj. Este limpede că izolarea naște monștri, atât în domeniul creației artistice, cât și în acela al vieții sociale.

Poate că de aceea rămâne Shakespeare scriitorul cel mai mare din toate timpurile, pentru că în calitatea sa de dramaturg, avea în vedere publicul larg, scria astfel încât să-l înțeleagă toți, indiferent de gustul și de nivelul lor cultural. Artiștii care se claustrează în

„fortăreață” își taie legăturile cu realitatea, iar opera lor nu mai

„comunică” (decât, poate, cercului strâmt al creatorului ei). Un asemenea tip de creație se condamnă singură la statutul de

„curiozitate” sau de fenomen local, elitist și incapabil să transmită

emoția artistică din care se presupune că ia naștere opera de artă –

devine, adică, fără putere.

În sfârșit, din moment ce puterea este o creație umană, ea este, prin urmare, amplificată pe calea contactului cu oamenii. În loc să

cazi în psihoza fortăreței, conturează-ți o altă imagine despre lume: consider-o un enorm Versailles, unde fiecare sală comunică direct cu o alta. Este necesar să fii permeabil și flexibil, să reușești să te inserezi și să te acomodezi în cercuri diverse și între persoane foarte diferite din punct de vedere psihologic. O atare mobilitate a contactelor sociale te va proteja împotriva uneltirilor, întrucât dușmanii tăi ascunși nu vor fi în stare să-și păstreze secretele, iar cei cunoscuți nu vor izbuti să te izoleze de aliații tăi. Fiind mereu în mișcare, trebuie să te amesteci printre ceilalți, trecând dintr-o sală a

„Versailles”-ului într-alta, și nerămânând niciodată așezat sau înghesuit într-un colț. Niciun vânător nu are cum ținti și atinge un vânat atât de mobil.

Imagine: Fortăreața. Așezată sus, pe culmea colinei, cetățuia devine simbolul a tot ceea ce e respingător și vrednic de ură în ideea de putere și de autoritate. Locuitorii dinăuntru te vor trăda primului dușman venit. Neputând comunica deloc cu exteriorul și lipsită de orice informație din afară, fortăreața va fi silită să

capituleze.

Ultimul cuvânt: Un principe bun și înțelept, doritor să rămână

astfel și să nu creeze prilejuri ca fiii săi să devină despotici, nu va ridica niciodată fortărețe, pentru ca aceștia să-și poată pune încrederea în buna credință a supușilor lor și nu în puterea fortificațiilor. (Niccolò Machiavelli, 1469–1527)

CONTRAARGUMENT

Izolarea este rareori recomandabilă. Dacă nu știi să asculți glasul străzii, nu vei fi în stare să te aperi. Singurul lucru pe care viața în mijlocul mulțimii dezlănțuite nu îl favorizează este meditația. Presiunea exercitată de contactul permanent cu semenii și influențele modelatoare ale societății fac dificilă încercarea de a gândi limpede și de a analiza lucid ceea ce se întâmplă în jur. Astfel, și numai ca soluție temporară, singurătatea te poate ajuta să privești lucrurile dintr-o perspectivă mai largă. Închisorile au „produs”

numeroși gânditori de seamă, tocmai pentru că în recluziune omul cugetă mai profund. Însuși Machiavelli a scris Principele în timp ce se afla în exil, izolat într-o căsuță la țară, departe de intrigile politice ale Florenței.

Există, totuși, pericolul ca acest gen de însingurare să genereze tot felul de idei ciudate și nesănătoase. Poți dobândi, într-adevăr, o perspectivă mai vastă asupra ansamblului, dar riști să pierzi conștiința propriei lipse de însemnătate, a propriilor tale limite. Cu cât te izolezi mai tare, cu atât îți va veni mai greu să ieși din izolare

– ea ajunge să te tragă în afund, asemenea unor nisipuri mișcătoare, fără ca măcar să înțelegi ce ți se întâmplă. Așadar, dacă ai nevoie de un timp de gândire, nu recurge la îndepărtarea de oameni decât ca ultimă soluție și ai grijă să nu cazi în mrejele ei. Smulge-te repede și reîntoarce-te în miezul societății și evenimentelor.

LEGEA 19

NU TE AVÂNTA ORBEȘTE: AI GRIJĂ