toată munca noastră”, i-a spus el unuia dintre cei apropiați. „Dar ce putem face? E mutarea lui Bobby. Dacă vine, jucăm. Dacă nu vine, nu jucăm. Inițiativa aparține celui care vrea să se sinucidă.”

În cele din urmă, Fischer a sosit, dar dificultățile și amenințarea suspendării nu au dispărut. Americanului nu îi plăceau sala unde trebuia să aibă loc partida, sistemul de iluminare, zgomotul produs de camerele de luat vederi, scaunele. În acest moment, rușii au decis să amenințe și ei cu retragerea omului lor.

Cacealmaua a avut succes, se pare, căci, după toate aceste săptămâni de așteptare, de negocieri interminabile și pline de tensiune, Fischer s-a declarat de acord să susțină meciul. Toată

lumea a răsuflat ușurată, dar nimeni nu era mai încântat decât Spaski. Totuși, în ziua prezentării oficiale, Fischer a venit foarte târziu. La fel și în aceea a disputării „meciului secolului”, deși, de data aceasta, riscurile pe care și le asuma erau foarte serioase: dacă

ajungea prea târziu, întârzierea putea fi considerată ca abandon, echivalând cu cedarea primei partide. Ce se întâmpla de fapt?

Ducea americanul un război al nervilor? Se temea oare chiar atât de tare de rus? Marilor maeștri internaționali prezenți la Reykjavík, inclusiv lui Spaski, li se părea că acest puști din Brooklyn dârdâia de frică. Și-a făcut apariția la ora cinci și nouă minute, adică exact cu un minut înainte de a-i fi declarată înfrângerea prin neprezentare.

Primul meci al unui turneu de șah are o importanță capitală, întrucât dă „tonul” pentru lunile următoare. Adeseori, este o partidă lentă și lipsită de spectaculozitate, opunând doi competitori care se pregătesc pentru un război de durată și se străduiesc să-și descifreze unul celuilalt strategiile. De data aceasta, însă, lucrurile au luat o cu totul altă turnură. Fischer a făcut, încă de la început, o mutare foarte proastă, poate cea mai proastă din întreaga sa carieră, iar când Spaski l-a împins în corzi a părut gata să cedeze. Dar rusul știa că „puștiul din Brooklyn” nu ceda niciodată. Chiar aflat în situație de mat, lupta cu încrâncenare și își epuiza adversarul.

Acum, însă, dădea impresia că se resemnase, când, brusc, a efectuat o mutare îndrăzneață, care a dezlănțuit rumoarea în sală. Mutarea l-a luat pe nepregătite pe rus, deși acesta a reușit să-și revină și să

câștige meciul. Dar nimeni nu putea să-și dea seama ce plănuia Fischer. Pierduse în mod deliberat? Era derutat? Îi cedaseră nervii?

Existau unii care credeau chiar că își ieșise din minți.

După aceasta primă partidă, americanul și-a reluat,

intensificându-le, toate criticile la adresa sălii, camerelor de luat vederi și așa mai departe. În plus, a întârziat și la cel de-al doilea meci. Era prea mult; arbitrii l-au declarat învins cu scorul de doi la zero, situație din care nimeni nu reușise vreodată să câștige un campionat de șah. Era limpede – omul înnebunise de-a binelea. Cu toate acestea, la meciul al treilea, cei care au fost de față nu pot să

nu-și amintească, Fischer avea o privire feroce din cauza căreia Spaski era vizibil incomodat. În ciuda handicapului său (pentru toți comentatorii, de nedepășit), „puștiul” părea să-și fi păstrat o neclintită, dacă nu cumva chiar arogantă încredere în sine. A făcut din nou ceea ce putea fi taxat drept o gafă cam în același fel ca în primul meci, dar aerul său bătăios și infatuat i-a trezit suspiciuni rusului. O capcană? Nu reușea să-și dea seama despre ce capcană ar fi vorba și, înainte de a se dezmetici, Fischer l-a făcut mat. De fapt, tactica total neortodoxă a americanului îl demoralizase. La sfârșitul partidei, acesta a sărit în picioare și s-a repezit la ai lui, apăsându-și cu putere palma mâinii stângi cu pumnul celei drepte și strigând:

„Îl fac praf! Sunt o fiară!”.

La meciurile următoare, Fischer a recurs la mutări neașteptate în sensul în care nu se potriveau stilului său. Era rândul lui Spaski să comită greșeli. După ce a pierdut partida a șasea, nu și-a putut reține lacrimile. Unul dintre marii maeștri prezenți a emis o remarcă: „Acum Spaski trebuie să-și pună întrebarea dacă e înțelept să se mai întoarcă în Rusia”. După partida a opta, a ajuns la concluzia că singura explicație posibilă era că Fischer îl hipnotiza. S-a hotărât să nu îl mai privească în ochi. Inutil – a pierdut și acest meci.

După a paisprezecea partidă, i-a reunit pe membrii echipei și le-a declarat: „Se fac încercări de a mi se controla mintea”. S-a întrebat dacă nu cumva sucul de portocale pe care îl băuse la masa de joc îi fusese drogat sau dacă nu cumva se amestecaseră cine știe ce substanțe în aerul din sală. În cele din urmă, Spaski a acuzat public echipa americană că pusese „ceva” în scaunul său, ca să-l împiedice să gândească. Era penibil. Până și KGB-ul a intrat în alertă: Boris Spaski punea Uniunea Sovietică într-o situație jenantă!

Amândouă scaunele pe care ședeau cei doi campioni au fost demontate și cercetate cu atenție la razele X. Chimiștii nu au găsit nimic în neregulă. Tot ce s-a putut descoperi au fost două muște moarte într-un abajur. Spaski a început să se plângă de halucinații.

A încercat să continue turneul, dar, pe 2 septembrie s-a retras. Deși relativ tânăr, nu a izbutit niciodată să-și mai revină după această

înfrângere.

Comentariu

În confruntările sale anterioare cu Spaski, lui Fischer nu îi mersese prea bine. Rusul dispunea de ciudata capacitate de a descifra strategia adversarului, pentru a o utiliza apoi împotriva acestuia. Flexibil și răbdător, obișnuia să construiască atacuri care nu îi aduceau victoria după șapte, ci după șaptezeci de mutări. Îl bătuse pe Fischer de fiecare dată când se confruntaseră tocmai datorită acestui mod de a-i anticipa jocul și pentru că era un foarte bun psiholog, capabil să-și păstreze mereu autocontrolul. Un șahist spusese despre el: „Nu numai că găsește cea mai bună mutare, ci găsește mutarea care îi derutează adversarul”.

Totuși, Fischer a sfârșit prin a înțelege una dintre cheile succesului lui Spaski: miza pe predictibilitatea partenerului și îl învingea lăsându-l să-și continue jocul. Tot ceea ce a făcut americanul la turneul de la Reykjavík era dictat de dorința lui de a-și rezerva dreptul la inițiativă, în vederea destabilizării rusului. Nu se putea ca nesfârșita așteptare să nu afecteze psihicul acestuia, deși cel mai puternic efect l-au avut greșelile deliberate comise de Fischer și aparenta sa lipsă de strategie clară. În realitate, acesta făcea tot posibilul să-și distrugă vechile tipare, vechiul stil, chiar dacă asta presupunea un sacrificiu: pierderea primului meci și neprezentarea la al doilea.

Calmul și prezența de spirit ale lui Spaski erau binecunoscute, însă pentru prima oară în viața lui, acesta se simțea derutat: nu își putea înțelege adversarul. Încetul cu încetul, „armura” i-a cedat și, către final, el ajunsese cel care să dea semne de tulburare mentală.

Șahul seamănă cu viața. Întâi, pentru că victoria se dobândește printr-o infinită răbdare și clarviziune; în al doilea rând, pentru că

jocul se bazează pe tipare, pe serii de mutări deja cunoscute și care vor fi reluate, cu sau fără ușoare modificări, în orice partidă.

Adversarul îți analizează tiparele de reacție, adică stilul, și află cum vei proceda în viitor. Dacă, rămânând imprevizibil, refuzi să-i oferi date pe care să-și întemeieze calculele, îți asiguri un avantaj Î

substanțial. În șah ca și în viață, când ceilalți nu pot înțelege ce ai de gând, intră în panică, sunt terorizați – așteaptă, își pun întrebări, sunt nesiguri și reținuți.

Viața la curte este un joc de șah serios și melancolic, care ne impunesă ne aliniem piesele și să ne alcătuim un plan, să-l punem în aplicare, să-lparăm pe cel al adversarului. Uneori, însă, este mai bine să ne asumămriscurile de a face mutarea cea mai capricioasă și mai imprevizibilă.

Jean de La Bruyère, 1645–1696

CHEILE PUTERII

Nimic nu este mai înspăimântător decât neprevăzutul. De aceea cutremurele și tornadele ne sperie: nu știm niciodată când se vor abate asupra noastră. După ce trece una din aceste nenorociri, o așteptăm, terorizați, pe următoarea. Pe un alt plan, același efect îl are și comportamentul imprevizibil al oamenilor.

Animalele manifestă anumite tipare comportamentale, datorită

cunoașterii cărora putem să le vânăm, însă numai omul are capacitatea de a și le modifica în mod conștient pe ale sale. Doar el reușește să înlocuiască rutina și obiceiul cu improvizația. Puțini sunt însă semenii noștri care înțeleg posibilitățile oferite de această forță, puțini îi valorifica potențialul. Majoritatea preferă comoditatea gestului intrat în reflex, reducându-se astfel la natura „zoologică”

din lăuntrul ființei umane și repetând, iar și iar, aceleași acțiuni. De ce? Pentru că această situație nu necesită niciun efort și întrucât își imaginează, în mod cu totul fals, că dacă nu deranjează pe nimeni, nimeni nu îi va deranja. Un lucru este limpede: un om puternic trezește teama tocmai perturbându-i deliberat pe ceilalți și asigurându-și mereu inițiativa. Există împrejurări în care trebuie să

ataci fără declarație de război și să-i faci pe dușmani să tremure atunci când se așteaptă mai puțin. Este o metodă veche de când lumea.

În secolul al XV-lea, Filippo Maria, ultimul Visconti care a stăpânit orașul Milano, își impusese să acționeze exact pe dos decât ar fi fost de așteptat. De exemplu, obișnuia să-și copleșească de favoruri pe câte unul dintre curteni, iar când acesta era convins că

va primi o slujbă și mai importantă, se vedea tratat, brusc, cu cel mai

mare dispreț. Năucit, curteanul se pregătea să părăsească orașul, când ducele trimitea după el și îi arăta aceeași bunăvoință de la început. De două ori mai năucit, omul se întreba dacă nu cumva își manifestase în chip necuviincios nădejdea de a i se da slujba visată

și începea să se poarte ca și cum nu se mai gândea la o asemenea onoare, după care Visconti îl mustra pentru lipsă de ambiție și îl alunga de la curte.

Secretul comportamentului lui Filippo consta în faptul că

detesta să se lase ghicit: nimeni să nu aibă îndrăzneala de a ști ce voia el să facă. Să nu încerce nimeni să presupună ce îi va fi pe plac.

Să nu cuteze nimeni să vrea în locul său – să se supună toți voinței sale. Apoi să aștepte să vadă ce urma. În mijlocul confuziei și nesiguranței create, Visconti domnea ca stăpân absolut, fără rivali, fără comploturi, fără războaie.

Imprevizibilitatea este cel mai adesea tactica „stăpânului”, dar și subalternii săi o pot utiliza cu un efect impresionant. Dacă te afli într-o situație de inferioritate sau de dificultate, fă o serie de gesturi total neașteptate. Dușmanii vor fi atât de surprinși, încât ori vor da înapoi, ori vor comite o greșeală tactică de care ai putea profita.

În primăvara anului 1862, în vremea războiului de secesiune, generalul Stonewall Jackson și armata sa de vreo patru mii șase sute de soldați ai Confederației Sudului terorizau forțele mult superioare ale nordiștilor, aflate în valea Shenandoah. În acest timp și nu departe de locul cu pricina, generalul George Brinton McClellan mărșăluia în fruntea celor nouăzeci de mii de ostași ai săi, îndreptându-se dinspre Washington, către sud, ca să asedieze capitala confederată – orașul Richmond, din statul Virginia. În cursul acestor luni de campanie, Jackson ba își scotea mica trupă din valea Shenandoah, ba o aducea înapoi.

Toată această „navetă” părea complet lipsită de sens. Se pregătea el oare să pornească în ajutorul Richmondului? Plănuia să

se îndrepte spre Washington, pe care plecarea lui McClellan îl lăsase fără apărare? Punea la cale să creeze dezordine în nord? De ce se tot învârtea în cerc?

Manevrele inexplicabile ale sudistului dădeau o mare bătaie de cap comandanților uniunii care și-au încetinit mult înaintarea către Richmond, așteptând să vadă ce făcea Jackson, răgaz foarte binevenit, de care Confederația a profitat ca să întărească

garnizoana capitalei. Astfel, în loc să fi dat la timp o bătălie care ar fi

zdrobit din punct de vedere militar și psihologic Sudul, nordiștii s-au trezit angajați într-o situație complicată, practic fără soluție imediată. Nu era prima dată când Jackson recurgea la această

tactică menită să-l scape de handicapul inferiorității numerice.