Comentariu

Shih Huang Ti nu avusese sub sceptrul său, la început, decât regatul Ch’in, dar era un luptător înzestrat cu o ambiție nemărginită. Cronicarii epocii îl descriu: avea „un nas ascuțit ca acul viespii, ochi înguști ca niște crăpături, o voce de șacal și o inimă

de tigru sau de lup”. Uneori arăta și milă, dar cel mai adesea

„înghițea oamenii fără să-și facă scrupule”. Provinciile învecinate le cucerise prin viclenie și violență. Așa a creat China, impunând o singură cultură dintre cele existente pe vastul teritoriu pe care l-a luat în stăpânire. A pus bazele sistemului feudal și, ca să-i țină sub supraveghere pe numeroșii membri ai familiilor domnitoare din diferitele regate anexate, i-a adus pe o sută douăzeci de mii dintre ei în capitală, găzduindu-i chiar în vastul său palat. A consolidat zidurile de apărare de la granițe și le-a unit în ceea ce avea să

rămână cunoscut sub numele de Marele Zid Chinezesc. A unificat sistemul de legi și a dat reglementări privind orice, de la limba scrisă, la dimensiunile roților căruțelor.

În cursul acestui proces de unificare programatică însă, primul împărat a trecut la index scrierile și învățăturile lui Confucius, filosoful ale cărui principii morale deveniseră, practic, o religie. Cu toate acestea, la porunca lui Shih Huang Ti, au fost arse mii de texte și s-a anunțat că oricine va cita din ele, va fi decapitat. Cu acest gest, împăratul și-a făcut însă foarte mulți dușmani. Se temea de ei, chiar până la punctul în care căzuse într-o adevărată obsesie paranoică.

Numărul execuțiilor creștea continuu. Un contemporan, scriitorul Han-fei- u consemna: „Regatul Ch’in nu cunoscuse înfrângerea de patru generații și totuși trăia într-o neîntreruptă teroare și cu

spaima distrugerii”.

Pe măsură ce împăratul se retrăgea tot mai des în palatul său de teama supușilor, pierdea, în același timp, frâiele guvernării. Eunucii și sfetnicii dădeau legi fără învoirea lui, ba încă și fără ca el să afle.

În plus, complotau împotriva stăpânului. În cele din urmă, Shih Huang Ti nu mai era împărat decât cu numele. Era atât de izolat, încât aproape nimeni nu a știut nici când a murit. Probabil că fusese otrăvit de aceiași sfetnici uneltitori care îl îndemnaseră să aleagă

recluziunea.

Ea are întotdeauna un efect negativ: dacă te retragi într-o cetățuie, pierzi contactul cu înseși sursele puterii tale – nu mai auzi și nu mai vezi ce se întâmplă și ți se denaturează simțul proporțiilor. În loc și te afli mai în siguranță, te îndepărtezi tocmai de informațiile de care îți depinde propria situație. Să nu te izolezi niciodată – trebuie să asculți și să observi ce se petrece în jur. Altfel cum ai putea să afli de comploturile ce se urzesc împotriva ta?

RESPECTAREA LEGII

În jurul anului 1660, Ludovic al XIV-lea și-a clădit pentru el și curtea sa, la Versailles, un palat regal fără seamăn în lume. Ca întrun stup totul era făcut să graviteze în jurul unei singure persoane: regele. Trăia înconjurat de marii aristocrați cărora li se acordaseră

apartamente situate mai aproape sau mai departe de apartamentele regale, după cum își avea fiecare rangul. Iatacul monarhului se afla exact în centrul palatului și al atenției tuturor curtenilor. În fiecare dimineață aceștia veneau să își prezinte omagiile și luau parte la ceremonia numită „ lever du roi”.

La ora opt, primul valet, care dormea la picioarele patului regal, își deștepta suveranul iar pajii deschideau ușile și îi introduceau pe nobilii care erau admiși la lever. Cei dintâi intrau fiii nelegitimi și nepoții lui Ludovic, urmați de prinții și prințesele de sânge regal, după care veneau medicul personal și chirurgul. Se succedau apoi maeștrii garderobei regale, lectorul oficial al curții și cei însărcinați cu organizarea divertismentelor palatului. După aceștia, apăreau diferiți înalți dregători din guvern, în ordinea ascendentă a rangului lor. La urmă, deși nu în ultimul rând, soseau persoanele care își datorau onoarea prezenței la ceremonie unei invitații speciale a

monarhului. Către sfârșit, încăperea ajungea să fie ticsită: se găseau acolo peste o sută de oameni.

Programul zilei era astfel conceput încât să concentreze energiile în jurul regelui și să-i aducă satisfacție. Ludovic avea mereu în preajma sa miniștri și curteni, toți așteptând să-i audă

părerea, sfatul sau hotărârile. La mai toate întrebările răspundea invariabil: „Vom vedea”.

Saint-Simon povestește: „Dacă se întorcea către cineva, punându-i o întrebare sau adresându-i o remarcă oarecare, ochii tuturor celor de față se întorceau și ei asupra persoanei cu pricina.

Faptul era socotit un semn de favoare, era comentat și conferea o sporire a prestigiului. În palat nu exista șansa nici unui moment de singurătate sau intimitate – nici măcar pentru rege: toate încăperile comunicau între ele și fiecare culoar dădea în alte și alte săli și saloane de mari dimensiuni, unde mereu se adunau grupuri-grupuri de nobili domni și nobile doamne. Activitatea tuturor era în strânsă interdependență. Nimeni și nimic nu trecea neobservat:

„Regele nu numai că ținea să se asigure că întreaga mare aristocrație se afla la curte, ci aștepta același lucru și din partea micii nobilimi. La ceremoniile trezirii și culcării, la mesele regale, în grădinile de la Versailles, se uita întotdeauna ca atenție în jur și vedea totul. S-ar fi simțit jignit dacă cei mai de vază seniori nu ar fi trăit în permanență la curte, iar cine nu apărea la Versailles niciodată sau prea rareori, risca să cadă în dizgrație. Dacă unul dintre acești din urmă nobili solicita vreo favoare, regele obișnuia să

răspundă arogant: «Nu îl cunosc», iar verdictul era irevocabil”, își amintește Saint-Simon.

Comentariu

Ludovic al XIV-lea a urcat pe tron la sfârșitul unui crâncen război civil, cunoscut în istorie sub numele de Frondă. Instigatorii principali fuseseră aristocrații, care se împotriveau mereu mai puternicei autorități centrale a coroanei și duceau dorul epocii feudale, când marii seniori își guvernau după bunul plac domeniile și provinciile, iar puterea regelui era mai degrabă simbolică. Nobilii au pierdut războiul, dar supunerea lor aparentă ascundea resentimente și nu puține uneltiri.

Construirea palatului de la Versailles fusese, așadar, cu mult mai mult decât capriciul decadent al unui suveran iubitor al luxului.

Palatul era un mijloc pus în slujba unui scop crucial: regele dobândea posibilitatea de a-i ține sub observație pe toți curtenii.

Mândrii seniori de altădată au fost aduși în situația de a rivaliza pentru cinstea de a-i oferi monarhului hainele, dimineața, la lever.

Nu exista niciun cotlon tainic, niciun colț singuratic, nicio șansă de izolare. Ludovic al XIV-lea își dăduse seama de mult că pentru un rege, izolarea este îngrozitor de periculoasă. Absența sa ar fi încurajat conspirațiile ivite ca ciupercile după ploaie. Animozitățile s-ar fi transformat în dușmănii, simpatiile în facțiuni și alianțe, iar rebeliunea ar fi izbucnit înainte ca el să poată interveni. Ca să

înlăture o asemenea primejdie, sociabilitatea și deschiderea trebuiau nu numai încurajate, ci și organizate și supravegheate îndeaproape.

Așa au stat lucrurile la Versailles în tot timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea – aproape o jumătate de secol de liniște și de pace relativă. Astfel, regele își luase toate masurile pentru ca să nu-i scape nimic.

Singurătatea este primejdioasă pentru rațiune, fără a fi prielnică

pentru virtute. Să ținem minte că un muritor solitar este cu siguranță unsenzual, probabil, un superstițios și, posibil, un nebun.

Dr. Samuel Johnson, 1709–1784

MASCA MORȚII ROȘII

„Moartea Roșie” pustiise vreme îndelungată ținutul. Nu se maivăzuse niciodată o molimă atât de hidoasă și de fără leac. Avatar i-a fostsângele, iar pecete, roșeața și groaza sângelui. Te cuprindeau dureriascuțite și amețeli neașteptate și apoi, sângerai neîncetat, prin toți porii,până piereai. […] Întreaga boală, cu începutul, desfășurarea și sfârșitul ei,abia dacă ținea o jumătate de ceas. Dar prințul Prospero era fericit,neînfricat și deștept. Când jumătate din oamenii de pe domeniile lui aucăzut pradă molimei, a chemat înaintea sa o mie de prieteni voinici șicurajoși, din cavalerii și doamnele de la curte și s-a retras împreună cu eiîn depărtarea izolată a uneia dintre stărețiile sale fortificate. Era o clădiremare și bogată, ridicată după gustul său excentric, dar plin de măreție. Unzid gros și înalt împrejmuia stăreția. În zid erau porți de fier. După ce au

intrat, curtenii, care aduseseră cu ei cuptoare de metal și baroase au sudatzăvoarele. Hotărâseră să nu îngăduie nici intrarea, nici ieșirea spre care i-ar împinge vreun îndemn ivit pe neașteptate din disperarea sau dinnebunia dinăuntru. În stăreție erau provizii îmbelșugate. Datorită acestormăsuri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte primejdia de molipsire.

Lumea din afară nu avea decât să se descurce cum o ști. Până una-alta, arfi fost o nebunie să te jeluiești sau să stai pe gânduri. Prințul avusese grijă

să nu se ducă lipsă de distracție. Erau măscărici și comedianți, dansatori,muzicanți și tot ceea ce era frumos; era și vin. Toate acestea, laolaltă cusentimentul de siguranță, se aflau înăuntrul zidurilor, în afara lor era

„Moartea Roșie”. Era către sfârșitul celei de-a cincea sau a șasea luni aretragerii sale când, în timp ce molima lovea cu furie dincolo de ziduri,prințul Prospero și-a poftit cei o mie de prieteni la un bal mascat de oneobișnuită măreție.

Oferea o priveliște foarte plăcută balul acesta. […] Și petrecerea seîntețea, crescând ca un vârtej până ce, într-un târziu s-a auzit orniculbătând miezul nopții. […] Și poate așa s-a făcut că, mai înainte ca sunetulultimei bătăi a ornicului să se stingă cu totul în tăcere, s-au găsit mulțidin această adunare care aflaseră răgaz să bage de seamă prezența uneimăști ce nu atrăsese până atunci atenția nimănui. […] Era o siluetă înaltă

și slabă, învăluită din cap până-n picioare într-un giulgiu. Masca ce-iascundea fața semăna atât de bine cu chipul unui cadavru înțepenit, încâtși cea mai cercetătoare privire cu greu ar fi putut descoperi înșelătoria. Șitotuși petrecăreții, nebuni în veselia lor, ar fi fost în stare dacă nu să

încuviințeze, măcar să accepte toate acestea, însă mascatul duseseîndrăzneala atât de departe încât să-și ia înfățișarea Morții Roșii.

Îmbrăcămintea îi fusese vopsită în sânge – iar fruntea largă și întregulobraz îi erau stropite cu aceeași înspăimântătoare culoare stacojie. […] O

mulțime de petrecăreți s-au năpustit deodată în apartamentul negru și,punând mâna pe intrusul a cărui siluetă înaltă rămăsese dreaptă șinemișcată în umbra ornicului de abanos, au înlemnit de groază. Văzând că

giulgiul și masca aceea cu cap de mort, pe care i le smulseseră cu o furieatât de violentă, nu ascundeau niciun trup care să poată fi atins. Și așa auaflat că în fața lor stătea Moartea Roșie. Venise la adăpostul nopții, ca unhoț. Și unul câte unul, petrecăreții s-au prăbușit, în sălile înrourate cusânge ale petrecerii lor și a murit fiecare, în chipul deznădăjduit în care seprăbușise. Și viața ornicului de abanos s-a stins o dată cu viața celui de pe

urmă dintre oaspeții cei veseli. Și flăcările trepiedelor și-au dat sfârșitul.

Și Bezna, și Ruina și Moartea Roșie au pus stăpânirea lor nemărginită

peste toate.

Masca morții roșii, Edgar Allan Poe, 1809–1849