PRETINDE-TE PRIETEN, DAR
ACȚIONEAZĂ CA SPION
ARGUMENT
Este de o importantă capitală să știi cât mai multe lucruri desprerivalul tău. Folosește spioni care să-ți furnizeze informații valoroase, înstare să te ajute să fii mereu cu un pas înaintea lui. Sau, și mai bine: fii tuînsuți spionul. Învață să profiți de ocaziile oferite de viața de societate casă iscodești și să observi. Pune oamenilor întrebări ocolite ca să-idetermini să-și dea pe față slăbiciunile și intențiile. Nu există împrejurarecare să nu poată fi valorificată de un spion abil.
RESPECTAREA LEGII
Joseph Duveen a fost, fără îndoială, cel mai mare negustor de opere de artă al epocii – între anii 1904 și 1940, aproape că
monopolizase piața și lumea colecționarilor milionari din America.
Un singur nume lipsea din panoplia succeselor sale: cel al industriașului Andrew Mellon. Duveen era ferm hotărât să-l adauge și pe acesta listei lungi a clienților ale căror colecții le aproviziona.
Prietenii săi aveau impresia că o asemenea ambiție nu avea nicio șansă să se realizeze. Mellon era un om închis, protocolar și taciturn. Auzise destule despre vorbărețul și jovialul domn Duveen.
Nu îl plăcea și nu făcea niciun secret din faptul că nu ținea câtuși de puțin să-l cunoască personal. Totuși negustorul nu înceta să le repete amicilor săi atât de sceptici: „Nu numai că Mellon va veni să
cumpere de la mine, ci va ajunge să nu mai cumpere decât de la mine”. Și-a pândit „prada” ani întregi; i-a aflat obiceiurile, preferințele, maniile. Informațiile proveneau din surse sigure, Î
fiindcă îi plătea pe mai mulți dintre angajații industriașului. În momentul când s-a hotărât să treacă la acțiune, deja îl cunoștea la fel de bine ca și soția lui, doamna Mellon.
În 1921, Mellon s-a dus să viziteze Londra. Locuia într-un apartament luxos la etajul trei al hotelului Claridge. Duveen și-a rezervat apartamentul de la etajul doi. Și-a îndemnat valetul să se împrietenească cu cel al industriașului, iar în ziua în care a decis să
„atace”, acesta l-a anunțat că tocmai îl ajutase pe Mellon să-și îmbrace pardesiul și îl condusese la ascensor. Valetul lui Duveen s-a repezit să transmită știrea, i-a dat negustorului haina și, după câteva secunde, iată-l în lift, lângă Mellon, căruia i s-a și prezentat: „Îmi pare bine să vă cunosc, domnule. Tocmai mă duc la National Gallery, să văd niște tablouri”. Ce coincidență! Și industriașul tot acolo mergea. Astfel, Duveen și-a însoțit „prada” către locul unde era sigur că va obține succesul scontat. Nimeni nu era mai bine informat decât el în legătură cu gusturile colecționarului și, în timp ce se plimbau prin sălile muzeului, nu i-a fost greu să-l uimească cu cunoștințele lui despre pictură. Mellon descoperea – altă
„coincidență” – că preferințele lor erau identice.
Magnatul nu-și mai revenea din surpriză – Duveen nu era deloc așa cum și-l închipuise. Dimpotrivă, omul părea fermecător, plin de amabilitate și avea un simț artistic fără cusur. După reîntoarcerea la New York, Mellon a vizitat foarte exclusivista galerie de artă a negustorului și s-a îndrăgostit de colecția sa. În mod neașteptat, toate tablourile expuse erau exact genul de lucrări pe care i-ar fi plăcut să le achiziționeze. Cât a trăit, Mellon a rămas cel mai fidel și mai generos dintre clienții lui Duveen.
Comentariu
Joseph Duveen era ambițios și avea prea mult spirit competitiv ca să lase vreun detaliu la voia întâmplării. Ce rost are să stai și să
aștepți momentul favorabil ori să te mulțumești să speri că vei izbuti să „seduci” pe un client sau altul? Ar fi ca și cum te-ai duce la vânătoare legat la ochi. Înarmează-te cu ceva „știință” și vei constata că „ochești” din ce în ce mai bine.
Mellon a reprezentat, într-adevăr, „trofeul” cel mai de seamă al lui Duveen, dar acesta vânase mulți alți milionari. Obișnuia să-l
plătească pe câte unul dintre angajații „țintei” și astfel, își asigura accesul la informații prețioase în legătură cu toate mișcările patronilor, schimbările apărute în preferințele acestora și orice alte amănunte și mici cancanuri datorită cărora era mereu cu un pas înaintea „vânatului”. Un rival al său constata cu stupoare că ori de cale ori îl vizita pe Henry Frick, un newyorkez bogat pe care și-l dorea client, Duveen deja trecuse pe acolo, condus, parcă, de un al șaselea simț. În general, concurenții negustorului aveau impresia că
acesta se afla pretutindeni și că era la curent cu tot ceea ce se întâmpla, lăsându-i în urmă de fiecare dată. Descurajarea și obida lor ajunseseră atât de mari, încât mulți au și renunțat să mai umble după clientela bogată datorită căreia s-ar fi putut îmbogăți și ei, la rândul lor.
Iată cât de importantă este arta de a spiona cu abilitate – te face să pari atotputernic și clarvăzător. Cunoscându-ți bine „ținta”, i te poți arăta în ipostaza care are cele mai mari șanse să o seducă și devii capabil să-i anticipezi dorințele. Nimeni nu va ști secretul puterii tale și, din chiar acest motiv, nimeni nu va putea să te învingă.
Conducătorii văd prin iscoade, vacile prin miros, brahmanii prinscrierile sacre, iar ceilalți oameni își folosesc ochii.
Kautilya, filosof indian din secolul al III-lea î. Hr.
CHEILE PUTERII
Când este vorba despre putere, scopul tău îl constituie un anumit grad de control pe care să-l exerciți asupra evenimentelor viitoare. Prin urmare, o parte a dificultăților o reprezintă faptul că
oamenii nu sunt dispuși să-și destăinuie gândurile, emoțiile și planurile. Își măsoară bine spusele și, adeseori, își ascund vulnerabilitățile, perfidiile sau obsesiile. Cum să le prevezi acțiunile când nu știi nimic despre ei?! Trebuie, deci, să găsești o modalitate de a-i observa atent și de a le descoperi secretele și intențiile fără să-i lași să afle ce urmărești.
Acest lucru nu este atât de dificil pe cât pare. Pune-ți masca prieteniei și la adăpostul ei vei aduna o mulțime de informații despre toată lumea, dușmani și prieteni deopotrivă. Lasă calculele
astrologice sau divinația tarotului în seama altora – tu dispui de cu totul altfel de mijloace de a sonda viitorul.
Cel mai comod procedeu de a spiona este să-i folosești pe alții, așa cum făcea Duveen. E simplu, dar riscant: obții datele dorite, însă
nu îi poți controla pe cei pe care i-ai pus la treabă. Dacă se dau de gol sau, și mai rău, dacă se întorc împotriva ta? Cel mai bine ar fi să
fii chiar tu spionul: te pretinzi prieten, te apropii de oameni și afli ceea ce te interesează.
Unul dintre cei mai mari maeștri în această artă a fost diplomatul francez Talleyrand, care avea un talent uluitor de a scormoni și aduce la iveală tainele adversarilor sau aliaților săi, învăluindu-i în subtila și fermecătoarea sa conversație. Un contemporan, baronul de Vitrolles, îl descria în termenii următori:
„Când vorbea, era tot numai spirit și eleganță rafinată. Stăpânea de minune arta de a-și ascunde gândurile sau maliția în spatele unui văl transparent de insinuări și de cuvinte care spuneau ceva mai mult decât păreau să spună. Nu se exprima direct și nu se referea la el însuși decât numai când acest lucru era cu adevărat necesar”.
Elementul esențial, în acest context, este capacitatea lui Talleyrand de a-și estompa propria personalitate și de a-i lăsa pe ceilalți să
vorbească despre ei înșiși, pentru că astfel își dezvăluiau, fără să
vrea, intențiile și planurile.
Talleyrand s-a bucurat toată viața de reputația de as în arta conversației și istoria consemnează destule dintre cuvintele sale de spirit, însă, de fapt, vorbea foarte puțin. Nu discuta niciodată despre ideile sale – îi determina pe cei din jur să și le expună pe ale lor, îi plăcea să organizeze serate unde îi invita pe diplomații străini să se întreacă amical în jocul șaradelor și oferea dineurile și supeurile cele mai rafinate (între altele, din punct de vedere gastronomic), în cursul cărora, gazdă perfectă, își măsura cu mare atenție vorbele, cântărindu-le, totodată, pe cele ale oaspeților, de la care se pricepea ca nimeni altul să adune confidențe și date extrem de valoroase pentru activitatea sa de ministru de externe. În timpul Congresului de la Viena (1814 – 1815), Talleyrand și-a schimbat „tehnica” de spionaj: de data aceasta, a început el să „dezvăluie” ceea ce părea a fi câte un secret însemnat – în realitate, pe de-a întregul inventat. Îl lăsa să cadă ca o bombă și apoi observa reacțiile ascultătorilor. De pildă, lansa în cercul diplomaților știrea (despre care îi asigura că
provine dintr-o sursă sigură) că țarul Alexandru I avea de gând să
