Că această lege funcționează într-adevăr, cel mai lesne ne convingem când este vorba despre dragoste și seducție. La începutul idilei, absența persoanei iubite îți stimulează imaginația și îi înconjoară chipul cu un fel de aureolă, care, inevitabil, dispare atunci când o cunoști mai îndeaproape, adică atunci când imaginației nu îi mai rămâne loc să zburde în voie. Obiectul adorației tale se transformă într-o ființă omenească obișnuită, de care ești sigur și cu care mergi la sigur. Iată de ce faimoasa curtezană Ninon de Lenclos își sfătuia „discipolii” să se îndepărteze des de iubita lor: „Dragostea nu moare niciodată de foame”, spunea ea, „ci, prea adeseori, de indigestie”.

Din momentul în care îngădui să fii tratat ca toți ceilalți, este deja prea târziu – vei fi înghițit și „digerat”. Ca să nu se întâmple așa ceva, înfometează-ți de prezența ta persoana iubită. Strecoară în mintea celorlalți ideea că ai putea să pleci și că te-ar pierde definitiv: creează alternanța prezență-absență.

După ce mori, tot ceea ce a avut legătură cu tine va părea diferit. Brusc, vei fi înconjurat de o instantanee aură de respect.

Oamenii își vor aminti că te-au criticat, că s-au certat cu tine și vor fi cuprinși de regrete. Se vor simți vinovați. Le va lipsi prezență ta, dispărută pentru totdeauna. Dar nu trebuie să aștepți până atunci: retrage-te de tot pentru o vreme. Mori „puțin”. Când te vei întoarce, toată lumea te va primi ca și cum ai reveni din mormânt –

va persista în jurul tău un aer de înviere, iar ceilalți se vor simți ușurați revăzându-te. Așa a ajuns Deioces rege.

Napoleon recunoștea și el efectele acestei legi a prezenței și absenței: „Dacă mă văd prea des la teatru, oamenii nici nu vor mai băga de seamă că sunt acolo”, spunea el. Astăzi, într-o lume inundată de „prezențe”, de un întreg șuvoi de imagini, jocul absenței are un efect încă și mai puternic. Rareori știm când să

dispărem, nu mai există intimitate sau discreție, suntem mai

degrabă uimiți sau înspăimântați dacă cineva reușește să se sustragă

și să se facă nevăzut după voie. Două exemple: scriitorii J. D.

Salinger și Thomas Pynchon au creat un adevărat cult în jurul lor, punând în practică arta de a dispărea la timp.

Legea se mai verifică și în aspectele vieții cotidiene, care o confirmă din plin. Aici avem, de pildă, cazul concret al pieței.

Scoțând un produs aflat în vânzare, valoarea lui crește imediat. În Olanda secolului al XVII-lea, clasele bogate doreau să facă din lalea ceva mai mult decât o floare frumoasă. Țineau să-i confere un statut simbolic. Florile aproape că dispăruseră cu totul, erau, practic, imposibil de găsit, pentru ca apoi să se declanșeze ceea ce s-a numit

„tulipomania”. O singură floare valora aur. La fel, în secolul nostru, negustorul de artă Joseph Duveen insista asupra rarității tablourilor pe care le vindea. Ca să mențină prețurile la un nivel cât mai ridicat, obișnuia să cumpere colecții întregi de lucrări și le depozita în pivniță, scoțându-le din circuitul pieței de artă. Picturile vândute de el deveneau mai mult decât ceea ce erau – se transformau în obiecte fetiș, cu atât mai prețioase cu cât căpătaseră aura rarității. Odată, Duveen a explicat: „Poți să iei ce tablouri vrei cu cincizeci de mii de dolari bucata. Ăsta e un fleac. Dar să iei tablouri cu un sfert de milion bucata, asta înseamnă, într-adevăr, ceva!”

Imagine: Soarele. Nu îi putem aprecia importanța decât simțindu-i lipsa. Cu cât durează mai mult ploile, cu atât ne e mai dor de el. Dar vremea prea toridă devine greu de suportat. Fă-ți și tu simțită absența, iar oamenii îți vor cere să revii.

Aplică legea la propriile tale atuuri: arată lumii că ceea ce ai de oferit este ceva rar, ceva greu de găsit și valoarea ce ți se atribuie va crește imediat.

Cei aflați la putere depășesc întotdeauna momentul când ar fi fost preferabil să plece. Lumea ajunge să se sature de ei, încetează

să-i mai respecte, vedem cu toții că sunt oameni ca oricare alții, ceea ce înseamnă, de fapt, mai răi decât alții, pentru că, în mod inevitabil, îi comparăm cu propria lor imagine de la început. Să știi să te retragi la timp este o adevărată artă. Dacă procedezi bine, îți vei redobândi respectul erodat de prezența continuă și vei reuși să

păstrezi o parte din putere.

Cel mai mare conducător din secolul al XVI-lea a fost,

neîndoielnic, Carol al V-lea (Quintul) de Habsburg, rege al Spaniei (sub numele de Carol I) și împărat al Sfântului Imperiu roman de națiune germană, care, la un anumit moment, stăpânea o mare parte din Europa și din Lumea Nouă. În culmea gloriei, la anul 1557, s-a retras în mănăstirea de la Yuste. Întreaga Europă a fost stupefiată. Și cei care îl urâseră și se temuseră de el au început, brusc, să-l considere un om mare, pentru ca mai târziu să fie perceput ca un om sfânt. În vremurile mai apropiate nouă, Greta Garbo nu a fost parcă niciodată mai admirată ca atunci când, în 1941, a hotărât să se retragă. După opinia unora, această retragere a avut loc prea devreme – actrița nu împlinise treizeci și șase de ani –

însă ea a preferat cu înțelepciune să plece înainte ca publicul să se sature de chipul ei.

Dacă te arăți prea disponibil și prea accesibil, aura de putere pe care ți-ai creat-o va dispărea.

Întoarce foaia: devino mai puțin disponibil și valoarea prezenței tale va crește.

Ultimul cuvânt: Folosește-ți absența ca să-ți sporești respectul și prestigiul de care te bucuri. Dacă prezența diminuează faima, absența o întărește. Un om care, absent, este considerat un leu, când e prezent, devine oarecum banal și ridicol. Talentele își pierd din strălucire dacă le privim de prea aproape, întrucât cochilia exterioară a firii este mai lesne de văzut decât miezul ei bogat. Chiar și geniul profită de pe urma retragerii, căci astfel oamenii îl vor aprecia, iar dorul stârnit de absența sa îi va amplifica prestigiul.

(Baltasar Gracián, 1601–1658)

CONTRAARGUMENT

Această lege acționează după ce ai atins un anumit nivel pe scara puterii. Necesitatea de a opera o retragere survine abia o dată

ce ți-ai consolidat imaginea și prezența. Dacă pleci prea devreme, nu numai că nu îți sporești prestigiul, ci riști să fii, pur și simplu, uitat. După ce îți faci intrarea pe scena lumii, creează-ți o imagine recognoscibilă, clar definită și fă-ți-o cunoscută. Nu pleca înainte ca toți să te aprecieze și să știe cine ești. În caz contrar, absența e periculoasă – în loc să întețească focul, îl va stinge.

Î

În dragoste, lucrurile stau la fel: absența nu are efect decât după

ce l-ai copleșit pe celălalt cu imaginea ta, după ce ajunge să te vadă

pretutindeni. Totul în jur trebuie să-i amintească persoanei iubite de prezența ta, astfel încât atunci când te hotărăști să dispari, ea să

se gândească numai la tine, să te vadă mereu în mintea ei.

Dar nu uita: trebuie să începi prin a fi omniprezent. Abia după

ce te vezi apreciat și iubit, ți se va duce dorul.

LEGEA 17

ÎNTREȚINE TEAMA CELORLALȚI

PRIN SUSPANS: CULTIVĂ-ȚI UN AER

DE IMPREVIZIBILITATE

ARGUMENT

Oamenii sunt făpturi care au o insațiabilă nevoie de certitudinea că

înțeleg comportamentul celorlalți și că îl pot anticipa. Faptul că

reacționezi, conform așteptărilor lor îi face să se simtă stăpâni pe situație.

Întoarce foaia: fii în mod deliberat imprevizibil. Aparenta tainconsecvență, ca și aparenta lipsă a unui scop, îi va deruta și îi vaîmpinge să-și irosească energia încercând să-și explice rostul lor. Dusă

până la ultimele consecințe această strategie intimidează și chiargenerează teroare.

RESPECTAREA LEGII

În mai 1972, campionul de șah Boris Spaski își aștepta cu nerăbdare rivalul, pe Bobby Fischer, la Reykjavík, în Islanda, unde fusese programată întâlnirea contând pentru campionatul mondial.

Fischer nu a ajuns la timp și meciul a rămas în aer. De fapt, campionul american avea obiecții în legătură cu suma oferită de organizatori, cu împărțirea ei și cu aspectele logistice, respectiv fixarea partidei în această țară. Exista riscul retragerii lui din competiție.

Spaski a încercat să-și păstreze răbdarea. Oficialii ruși considerau că Fischer voia să-l umilească și l-au sfătuit să renunțe.

El însă ținea să joace meciul. Știa că îl poate bate pe american și nu dorea pentru nimic în lume să se priveze de cea mai mare victorie din cariera sa. „Se pare, deci, că e posibil să nu iasă mare lucru din