scria bine – existau o mulțime de scenariști buni la Hollywood, ci din pricina unui lanț de „dependențe”: Lawson era scenaristul lui Humphrey Bogart, iar Bogart era starul casei Columbia. Dacă s-ar fi amestecat într-o relație de colaborare artistică atât de fructuoasă, Cohn nu ar fi avut decât de pierdut. Rezultatele ei valorau mult mai mult decât atmosfera proastă pe care i-ar fi făcut-o comitetul lui McCarthy.
Henry Kissinger a supraviețuit multor „remanieri” operate de Nixon, nu atât datorită faptului că ar fi fost cel mai capabil diplomat de care dispunea președintele – se afirmaseră și alți negociatori talentați – și nici pentru motivul că ei doi se înțelegeau bine – ceea ce nu era cazul. Nu împărtășeau nici aceleași convingeri, nici același stil tactic. Kissinger își păstrase postul fiindcă își întinsese influența, și relațiile în atât de numeroase și variate structuri ale puterii, încât îndepărtarea sa ar fi generat un adevărat haos. Forța lui Michelangelo fusese intensivă strâns legată de harul său artistic; forța lui Kissinger era extensivă. Se implicase în multe departamente ale administrației Nixon, iar această „extindere”
constituia o carte câștigătoare în mâna lui. În plus, i-a adus o mulțime de prieteni și aliați. Dacă izbutești să-ți construiești o situație similară, înlăturarea ta devine periculoasă – s-ar perturba tot felul de interdependențe. Cu toate acestea, forma intensivă a puterii îți conferă o mult mai mare libertate decât cea extensivă, întrucât cei care dispun de ea nu ajung să depindă de nimeni și nu au de ce se crampona de un anume șef ori de o anume funcție.
Îți poți asigura dependența celorlalți utilizând tactica serviciilor secrete. Cunoscând tainele altor persoane, deținând informații pe care ele nu ar dori să fie făcute publice, îți împletești soarta cu a lor.
Devii invulnerabil. Șefii serviciilor secrete și-au păstrat funcțiile exact în acest mod – erau (și sunt) în stare să facă și să desfacă
domnii și președinții. Un exemplu contemporan: J. Edgar Hoover.
Totuși poziția lor este dificilă. Din cauza insecurității și, adesea, a unei veritabile paranoia această putere aproape că se autoanulează.
Nu prea te lasă să dormi liniștit și, în fond, la ce mai este bună
puterea dacă nu îți asigură liniștea?!
Un ultim avertisment: să nu cumva să-ți închipui că dacă
superiorul este dependent de tine, te și îndrăgește. În realitate, va nutri resentimente serioase la adresa ta și se va teme de tine. Dar, cum spunea Machiavelli, e mai bine să te faci temut decât iubit.
Frica pe care o inspiri o poți controla; afecțiunea, niciodată. Dacă
depinzi de o emoție sau de un sentiment atât de subtil și de schimbător ca dragostea ori prietenia, îți vei pierde siguranța. Este preferabil să-i faci pe ceilalți să depindă de tine prin frica de ceea ce s-ar întâmpla dacă te-ar pierde decât prin atașamentul afectiv față
de persoana ta.
Imagine: Viță-de-vie plină de cârcei. Dedesubt, rădăcinile cresc și se întind. Deasupra, smicelele se strecoară prin tufișuri, se agață și se cațără pe copaci, stâlpi sau cercevelele ferestrelor. E atât de greu să scapi de ea, încât, pur și simplu, o lași să crească.
Ultimul cuvânt: Fă-i pe oameni să depindă de tine. Ai mai multe de câștigat dintr-o asemenea dependență decât din purtarea curtenitoare. Cel ce și-a potolit setea întoarce spatele izvorului, căci nu mai are nevoie de el. Când dispare dependența, dispar și amabilitatea, și politețea, apoi, urmează și respectul. Prima lecție pe care ar trebui să ţi-o dea experiența este să întreții speranța fără să o satisfaci vreodată, lăsându-ți protectorul regal să aibă mereu nevoie de tine. (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)
CONTRAARGUMENT
Inconvenientul situației de dependență în care îi aduci pe alții este că, într-o oarecare măsură, și tu ajungi să depinzi de ei. A încerca să depășești această fază ar presupune că scapi de superiorii tăi, adică să rămâi singur, fără a conta pe nimeni. Este ambiția monopolistă a unui J. P. Morgan sau a unui John D. Rockefeller –
înlăturarea oricărei concurențe, controlul total. Dacă poți să-ți impui punctul de vedere „golind” piața, cu atât mai bine.
Totuși o asemenea independență își cere prețul ei. Te vezi silit să te izolezi. Adeseori, monopolurile fac implozie și se autodistrug din cauza excesului de presiune. În afară de aceasta, ele trezesc resentimente adânci și își ridică împotrivă coaliții redutabile de dușmani gata să sară la atac. Dorința de a exercita un control total se poate dovedi infructuoasă sau chiar autodistructivă. Legea care rămâne în picioare este aceea a interdependenței. Independența constituie o excepție rară și, uneori, fatală. Este cu mult mai bine să
te plasezi pe o poziție de dependență reciprocă și să mergi pe linia efectelor acestei legi decât să refuzi să i te conformezi. Vei evita tensiunile greu de suportat ale responsabilității de lider, în timp ce acest lider, superiorul tău, îți va fi, de fapt, sclav, pentru că el va depinde de tine.
LEGEA 12
DEZARMEAZĂ-ȚI VICTIMA PRIN
SINCERITATE CALCULATĂ ȘI
GENEROZITATE SELECTIVĂ
ARGUMENT
O atitudine sinceră și onestă poate acoperi o duzină de manevreincorecte. Până și cei mai suspicioși dintre oameni își abandonează
circumspecția în fața gesturilor frumoase. O dată ce o asemeneagenerozitate calculată creează o fisură în armura lor de vigilență, îi poțiînșela și manipula după cum vrei. Un dar oferit la momentul potrivit – unfel de cal troian – va servi de minune scopului tău.
RESPECTAREA LEGII
În cursul anului 1926, Al Capone, cel mai temut gangster al vremii, a primit vizita unui bărbat înalt și spilcuit. Vorbea o engleză
la fel de elegantă ca și costumul pe care îl purta. S-a prezentat drept contele Victor Lustig. I-a propus gazdei o afacere bună: daca îi dădea cincizeci de mii de dolari, în scurt timp urma să capete înapoi dublul acestei sume. Capone dispunea de suficienți bani lichizi ca să
acopere o asemenea „investiție”, dar nu avea obiceiul să acorde încredere unor persoane total necunoscute. L-a privit atent pe vizitatorul său – fără îndoială, omul impunea prin alura și stilul său aristocratic. „O. K., conte. Ai două luni ca să-mi dublezi suma”, i-a zis și i-a dat cele cincizeci de mii. Lustig le-a luat și le-a depus întrun seif la o bancă din Chicago, după care a plecat la New York, unde avea mai multe „combinații” profitabile în plină desfășurare.
Banii lui Capone au rămas acolo unde fuseseră depuși. Lustig nu a făcut niciun efort să-i „dubleze”, după cum promisese. După
două luni, s-a întors la Chicago, a scos cele cincizeci de mii și s-a dus
din nou la Capone. Sub ochii inexpresivi ai gorilelor cu mutre dăltuite ca în piatră ale gangsterului, și-a cerut scuze zâmbind: „Vă
rog să acceptați, domnule Capone, expresia regretului meu cel mai profund. Îmi pare rău, dar trebuie să vă anunț că planul meu a dat greș. Eu am dat greș.”
Gangsterul s-a ridicat încet în picioare. Încruntat, i-a aruncat lui Lustig o privire urâtă, întrebându-se, probabil, în ce parte a Lacului Michigan să pună să fie azvârlit. Dar contele a scos din buzunarul pardesiului cele cincizeci de mii de dolari și a așezat, calm, bancnotele pe birou. „Iată, domnule, banii dumneavoastră, până la ultimul cent. Vă cer din nou scuzele cele mai sincere. Mă simt îngrozitor de stânjenit. Lucrurile nu au mers așa cum crezusem. Aș
fi dorit foarte mult să pot dubla suma avansată – atât pentru dumneavoastră, cât și pentru mine și numai Dumnezeu știe câtă
nevoie aveam de ea – însă planul pur și simplu nu s-a materializat.”
Capone s-a așezat la loc, cu aceleași mișcări încete. Era derutat.
