întotdeauna

obiectivul

precumpănitor. […] O dată ce s-a obținut o victorie majoră, lupta trebuie să continue fără a i se acorda inamicului niciun răgaz, nicio amânare, […] urmărindu-l, atacându-l, ocupându-i capitala, distrugându-i rezervele și eliminând orice posibilitate ca țara respectivă să primească sprijin ori întăriri”. De ce? Pentru că după

război vin tratativele de pace și împărțirea teritorială. Dacă nu ai câștigat decât o victorie parțială, poziția ta va fi, inevitabil, mai slabă

și vei pierde la masa negocierilor ceea ce ai cucerit pe câmpul de luptă.

Soluția este simplă: nu le lăsa dușmanilor nicio șansă. Distruge-i și astfel, teritoriul lor va fi al tău. Scopul dobândirii puterii este să îți exerciți un control complet asupra dușmanilor, să-i determini să ți se supună. Nu îți poți permite să te oprești la jumătatea drumului.

Rămași fără alternativă, ei se vor vedea siliți să-ți accepte condițiile.

Această lege are o aplicabilitate cu mult mai largă. Dacă te afli într-o situație insuficient de solidă, negocierile se vor transforma într-o viperă perfidă, care îți va înghiți victoria. Deci nu le lăsa dușmanilor nimic de negociat, niciun atu, nicio speranță, nici cel mai mic spațiu de manevră. Zdrobește-i și cu asta, basta.

Să nu cumva să te îndoiești: în lupta pentru putere îți vei atrage multă ostilitate și îți vei face destui dușmani. Vor exista unii pe care nu îi vei putea înfrânge și nici nu îi vei putea atrage de partea ta.

Oricât de grav îi lezezi, intenționat sau nu, evită să le iei ura cu titlu personal – acceptă, pur și simplu, că pacea cu ei este de nerealizat, cel puțin atâta timp cât deții puterea. Dacă îi lași în voia lor, vor căuta să se răzbune – fii la fel de convins de acest lucru pe cât de convins ești și că după zi, urmează noaptea. Ar fi curată prostie să

aștepți și să le permiți să-și facă jocul. Atunci va fi prea târziu ca să

te mai salvezi. Împărăteasa Wu cunoștea bine acest adevăr.

Fii realist! Cu un asemenea dușman prin preajmă, nu te vei afla niciodată în siguranță. Amintește-ți de lecțiile istoriei și de înțelepciunea lui Moise și a lui Mao: nu te opri niciodată la jumătatea drumului.

Desigur, nu se pune problema crimei. Nu este vorba decât de un „exil”. Vlăguiți și apoi îndepărtați definitiv de la „curtea” ta, dușmanii nu vor mai prezenta niciun pericol. Nu le va mai rămâne nicio speranță de întremare, nu se vor mai strecura în apropierea ta ca să te lovească. În cazul în care nu ai cum să-i „exilezi”, măcar ține

minte că nu vor înceta nicicând să comploteze și că nu trebuie să te încrezi în demonstrațiile lor de amiciție. Când te găsești într-o situație de acest gen, unica ta armă este vigilența. Dacă nu îi poți îndepărta imediat, așteaptă momentul potrivit și nu șovăi s-o faci.

Imagine: O viperă zdrobită sub călcâi, însă rămasă încă în viață, se va întoarce și te va mușca injectându-ți de două ori mai mult venin. Un dușman cruțat e asemenea viperei neucise pe care ai încălzit-o la piept. Timpul face veninul și mai puternic.

Ultimul cuvânt: Căci trebuie să se știe că pe oameni ori îi mângâi, ori îi anihilezi; ei caută să se răzbune pentru ofensele neînsemnate, dar nu sunt în stare să-și ia revanșa și pentru cele grave. Când îi facem un rău unui om, răul acela trebuie să fie destul de mare pentru ca să nu mai avem a ne teme că omul se va răzbuna.

(Niccolò Machiavelli, 1469–1527)

CONTRAARGUMENT

Această lege nu ar trebui ignorată mai niciodată, însă, uneori, se poate dovedi preferabil să ne lăsăm dușmanii să se distrugă singuri, dacă acest lucru este posibil, fără să intervenim direct. În război, un bun general știe că dacă dă atacul asupra unui inamic aflat într-o situație nefavorabilă, soldații acestuia vor lupta cu mai multă

înverșunare. De aceea este mai bine să nu le taie orice retragere.

Pe măsură ce dau înapoi, se și istovesc. Ca să nu mai vorbim de faptul că ideea retragerii este mai demoralizantă decât înfrângerea propriu-zisă. Dacă ți-ai adus adversarul în corzi (și numai cu condiția să fii sigur că nu mai are nicio șansă de refacere a forțelor), poți să-l lași să se „spânzure” singur. Să fie el instrumentul propriei sale distrugeri. Rezultatul este același, iar tu nu te vei simți nici pe jumătate atât de vinovat.

În sfârșit, alteori, după ce este cu totul zdrobit, dușmanul suferă

așa de profund, încât își va petrece ani întregi rumegându-și amărăciunea și punând la cale revanșa. Este ceea ce s-a întâmplat cu Germania după încheierea Tratatului de la Versailles. Ar putea fi unii care să susțină că, în fond pe termen lung, o anumită doză de îngăduință ar da rezultate mai bune. Din păcate, această îngăduință

comportă riscul de a-l încuraja pe dușman să reia lupta, acordându-i ceva mai mult spațiu de manevră. Aproape întotdeauna este mai înțelept să-l zdrobești total. Dacă, mai târziu, el va nutri gânduri de răzbunare, fii vigilent și pregătit: zdrobește-l din nou.

LEGEA 16

FOLOSEȘTE-ȚI PROPRIA ABSENȚĂ

PENTRU A-ȚI SPORI PRESTIGIUL

ARGUMENT

Produselor banalizate le scade prețul. Daca lumea te vede și te aude dedimineața până seara, se va plictisi de tine. În condițiile în care deja faciparte dintr-un grup bine definit, o distanțare sau o absență va face să sevorbească despre tine și îți va atrage chiar admirația oamenilor. Trebuie să

înveți să sesizezi momentul când este cazul să pleci. Fă-ți prezența maivaloroasă drămuindu-ți-o cu zgârcenie.

ÎNCĂLCAREA ȘI RESPECTAREA LEGII

Sieur Guillaume de Balaun era un trubadur care cutreiera prin sudul Franței cândva în plin Ev Mediu, din castel în castel, recitându-și versurile și jucându-și rolul de cavaler desăvârșit. La castelul din Javiac, a întâlnit-o pe frumoasa castelană Guillelma de Javiac și s-a îndrăgostit de ea. I-a cântat, i-a recitat, a jucat șah cu doamna inimii sale, și încet-încet tânăra femeie s-a îndrăgostit și ea de el. Guillaume era însoțit în peregrinare de un prieten sieur Pierre de Barjac, găzduit în același castel. La rândul său, nici Pierre nu a rămas nesimțitor în fața farmecelor unei doamne din Javiac: grațioasa, dar temperamentala Vierne a.

Dar, într-o zi, Pierre și Vierne a s-au certat cu furie. Alungat, tânărul a alergat la prietenul său trubadurul. Numai el îl putea sfătui cum să-și împace iubita și să-i reintre în grații. Guillaume era însă pe punctul de a părăsi castelul, dar, la reîntoarcere și-a dat toată osteneala și a izbutit să reînnoade povestea de dragoste a însoțitorului său, care simțea că inima îi era de zece ori mai plină de iubire decât înainte, că nu exista pe lume adorație mai profundă, în

sfârșit că era fericit cum sunt toți îndrăgostiții care se împacă după o ceartă – cu cât mai lungă despărțirea, i-a spus el lui Guillaume, cu atât mai dulce împăcarea.

Ca trubadur ce se afla, Guillaume se mândrea că se împărtășise din mai toate bucuriile și suferințele dragostei. Ascultându-și prietenul extaziindu-se în fața fericirii regăsite, i s-a trezit și lui dorința de a trăi și el această experiență. Cu acest scop în minte, s-a prefăcut foarte supărat pe iubita lui, a încetat să-i mai scrie epistole înflăcărate și a plecat de la castel în toiul sărbătorilor și a vânătorii.

Disperarea Guillelmei era nemărginită. A trimis mesager după

mesager ca să afle ce se întâmplase, dar trubadurul refuza să-i asculte și-i alunga. Credea că toate acestea o vor înfuria și va fi silit să se străduiască mult ca să-i obțină iertarea, așa cum făcuse Pierre.

Numai că lucrurile nu au mers după planul lui Guillaume. Absența a avut un efect opus celui scontat: Guillelma îl iubea încă și mai tare. Acum rolurile se inversaseră. Doamna era aceea care își curta cavalerul, îi trimitea vorbă prin paji sau îi scria ea însăși scrisori de dragoste. Ceva nemaiauzit! Cu totul contrar canoanelor stricte ale iubirii cavalerești. Nici trubadurului nu i-a fost pe plac ardoarea tinerei femei. Felul ei deschis de a fi o scădea în ochii lui; o făcea să-i pară mai puțin demnă. Nu doar că nu mai era sigur de reușita planului său – nu mai era sigur nici măcar că o cunoștea pe doamna inimii lui.

CĂMILA ȘI BĂȚUL PLUTITOR

Primul om care a văzut o cămilă a luat-o la fugă. Cel de-al doilea s-aaventurat ceva mai aproape. Al treilea a îndrăznit să-i treacă peste capcăpăstrul. În viață obișnuința îmblânzește totul, căci ceea ce ar putea păreaîngrozitor sau straniu, îndată ce ochii noștri au timp să se deprindă,devine absolut banal. Cum despre acest lucru stăm acum de vorbă, amauzit că străjile postate pe faleză, de câte ori văd câte-un punct pe mare,hăt departe, nu se pot stăpâni să strige: „Corabie, Corabie! I-un mândrugalion!” Apoi, după un ceas e o caravelă, apoi o barcă și apoi un cufăr și, încele urmă, niște bețe plutind, năuce, peste valuri. Istorii din acestea știudestule, ba știu și oameni cărora să li se potrivească – din cei pe caredepărtarea îi face să pară mai mari dar care odată ce-i vezi de mai aproape,constați că nu e prea mare lucru de capul lor.

Fabule alese, Jean de la Fontaine 1621–1695

În cele din urmă, neprimind nicio veste de la Guillaume, Guillelma a renunțat. Nu i-a mai trimis mesageri, iar el a început să

se întrebe dacă nu era cumva în fine mânioasă. Să-i fi izbutit, totuși, planul? Atunci, cu atât mai bine! Venise vremea pentru împăcare.

Și-a pus straiele cele mai scumpe și-a înșeuat calul, împodobindu-l cu valtrapurile cele mai strălucitoare, a ales un coif pe care fluturau, elegant, penele și s-a îndreptat spre Javiac.

La auzul știrii despre reîntoarcerea iubitului, Guillelma i-a ieșit înainte, fericită a îngenuncheat în fața lui, și-a ridicat vălul ca să-l sărute și l-a implorat s-o ierte pentru orice va fi făcut ca să-i stârnească mânia. E lesne să ne închipuim uimirea și încurcătura, ba chiar disperarea trubadurului – tot planul i se dusese de râpă în chipul cel mai dezastruos cu putință. Nu numai că tânăra femeie nu era furioasă, ci o vedea mai îndrăgostită ca oricând, iar el nu avea să

știe niciodată ce înseamnă fericirea reîmpăcării după ceartă.

Gândindu-se la toate acestea, s-a hotărât să mai încerce o dată: a respins-o pe Guillelma, aruncându-i cuvinte de ocară și schițând gesturi de amenințare. Ea a plecat jurând să nu-l mai revadă cât avea să trăiască.

În dimineața următoare, Guillaume a simțit remușcări adânci pentru ceea ce făcuse. S-a reîntors la Javiac, dar castelana a refuzat să-l primească și le-a poruncit slujitorilor să-l alunge dintre ziduri, gonindu-l departe, dincolo de dealurile din jur. Guillaume a fugit.

Ajuns în odaia lui, a izbucnit în plâns – ce uriașă greșeală făcuse! Un an întreg a căutat să-și revadă iubita, fără să reușească și suferind cumplit, pentru că absența ei îi înflăcărase sentimentele. A scris cele mai frumoase poeme ieșite vreodată de sub pana lui, „Cântecul meu se pleacă să-ți ceară îndurare”. I-a trimis Guillelmei multe scrisori, în care îi explica motivele purtării lui necugetate și o implora să-l ierte.