„Dacă am locul meu în ocniță, lângă foc, și câte o străchinuță de laptecald, de trei ori pe zi, nu mă interesează chiar deloc ce-ar putea face Omulsau Câinele! ”
[…] Iar de atunci încoace, dragii mei, trei oameni cumsecade din cinciaruncă după pisici cu ce le cade la îndemână și toți câinii cumsecade lealeargă până când bietele de ele se urcă în vreun copac. Motanul îșirespectă partea sa din târgul încheiat: prinde șoareci și se poartă frumos cuCopiii, atâta vreme cât nu îl trag prea tare de coadă. Dar, o dată ce s-aachitat de aceste îndatoriri și printre picături, când răsare luna și se lasă
noaptea, el e acel Motan care iese să se plimbe de unul singur și pentru el,locurile sunt toate la fel. Apoi intră în Crângul Ud și Sălbatic, sau se urcă
în Copacii Uzi și Sălbatici, sau sare pe Acoperișurile Ude și Sălbatice,zvâcnind din coada lui de sălbăticiune și plimbându-și sălbatica luisingurătate.
Povestiri adevărate, Rudyard Kipling, 1865 – 1936
CHEILE PUTERII
În ultimă instanță, a fi puternic înseamnă a-i determina pe ceilalți să facă ceea ce vrei tu. Numai atunci când reușești să
realizezi acest lucru fără să-i pui cu spatele la zid și fără să le faci rău, când ei îți îndeplinesc voința în mod liber consimțit, puterea ta este cu adevărat de nezdruncinat. Pentru a ajunge aici, calea cea mai bună este să-ți creezi o relație de dependență. „Stăpânul” îți solicită
serviciile; e slab sau incapabil să se descurce fără tine; te-ai „înfipt”
atât de bine în păienjenișul contactelor și activității lui, încât a te înlătura ar însemna să riște confruntarea cu dificultăți serioase sau măcar să piardă un timp prețios cu pregătirea unui alt colaborator cu care să te înlocuiască. După ce ai stabilit o asemenea relație, tu
„conduci dansul” – el, „stăpânul”, va juca după cum îi cânți tu. Este cazul devenit clasic al omului din spatele tronului – sfetnicul care îl ține pe rege sub controlul său. Bismarck nu a trebuit să încalce protocolul ridicând glasul la Frederic sau la Wilhelm. Le-a explicat limpede că în cazul în care nu îi urmau sfaturile, el, unul, nu dorea să rămână prim-ministru și că era gata să îi lase și să plece. Unul după celălalt, regii nu au avut de ales și au cedat.
Să nu comiți greșeala de a crede (ca atâția alții) că forma supremă a puterii este independența. Puterea presupune existența unui sistem complex de relații interumane: întotdeauna ai nevoie de ceilalți, ca aliați, pioni sau chiar ca superiori slabi, buni să-ți servească drept fațadă. Individul complet independent, care trăiește într-o colibă în adâncul pădurii este liber – se duce și vine când și unde vrea – dar nu are absolut niciun fel de putere. Tot ce poți spera este ca ceilalți să aibă atâta nevoie de tine, încât să beneficiezi de un gen de independență răsturnată: te eliberează dependența lor.
Ludovic al XI-lea al Franței, (1423 – 1483) era pasionat de cititul în stele. Avea la curte un astrolog pe care îl admira. Într-o zi, însă, omul artei calculelor stelare i-a anunțat moartea, în răstimp de opt zile a unei doamne de la palat. După împlinirea profeției, Ludovic s-a speriat – comisese, oare, astrologul o crimă pentru a-și demonstra „teoria”? Cunoașterea acumulată de el devenea cumva o amenințare pentru puterea monarhului? În ambele cazuri, soluția era aceeași: astrologul trebuia omorât.
Regele l-a chemat la el, într-o seară, sus, în iatacul din turnul castelului, după ce le spusese slujitorilor să aștepte semnalul său, pentru ca apoi să se repeadă asupra omului și să-l arunce pe fereastra aflată la zeci de metri înălțime.
ULMUL ȘI VIȚA-DE-VIE
Nesăbuită, o viță-de-vie tinerică și foarte dornică de independență sedădea în vânt după libertatea de a se îndrepta unde voia ea și disprețuiasprijinul prietenos al unui ulm falnic din apropiere, care îi râvneaîmbrățișarea. Crescând ea nițeluș fără ajutorul nimănui, și-a aruncat însus tulpinițele fragede, care ajunseseră nemăsurat de lungi și a strigatcătre vecinul cel voinic, ca să-i arate cât de puțină nevoie avea de el sau deoricine altcineva. „Biată tufă îngâmfată”, i-a răspuns ulmul, „cât ești denecugetată! Dacă vrei cu adevărat să fii independentă, ar trebui să-țitrimiți seva să hrănească tulpina ca s-o facă puternică și nu s-o iroseștiîmpodobindu-te cu atâtea frunze de prisos. Parcă văd că într-una din zileleastea o să te apleci și o să ajungi să te târăști pe jos; cât de bine semeni cucei atât de mulți din seminția omenească, ce amețiți de vanitate,disprețuiesc chibzuința și care, ca să se împăuneze, preț de-o clipă, culăudăroasa lor independență, își irosesc însăși izvorul ei, cheltuindu-șiforțele în chip nesăbuit.”
Fabule, Robert Dodsley, 1703 – 1764
Astrologul s-a înfățișat, iar Ludovic, înainte de a le face semn slujitorilor, s-a gândit să-i mai pună o ultimă întrebare: „Zici că te pricepi la astrologie atât de bine încât știi soarta altora, dar despre propria ta soartă ce poți să-mi spui? Ție când îți va veni ceasul să
mori?”
„Sire, voi muri cu trei zile înainte de moartea majestății-voastre”, a răspuns astrologul. Semnalul, este lesne de înțeles, nu a mai fost dat. Nu numai că regele i-a cruțat viața cititorului său în stele, ci l-a luat sub protecția sa, l-a răsfățat, copleșindu-l cu daruri și înconjurându-l cu cei mai vestiți medici ai curții.
Adevărul este că astrologul i-a supraviețuit regelui cu mai mulți ani, infirmându-și propria profeție, dar demonstrându-și puterea asupra celor puternici.
Acesta este modelul: fă-i pe ceilalți să depindă de tine, astfel ca înlăturarea ta să însemne dezastrul, dacă nu chiar moartea lor – nu vor avea niciodată curajul să „verifice” și să-și asume riscul de a sfida destinul. Cum poți ajunge într-o asemenea situație? În special printr-un talent sau printr-o capacitate creativă deosebită, care să te facă de neînlocuit.
În epoca Renașterii, succesul unui pictor depindea de
priceperea sa de a-și alege protectorul potrivit. Aici, Michelangelo s-a descurcat mai bine ca mulți alții. Protectorul său era însuși Papa Iuliu al II-lea. Dar înaltul prelat și artistul s-au certat nu o dată, mai cu seamă de la prea numeroasele sculpturi care trebuiau să
împodobească mormântul pontifului, iar florentinul a părăsit Roma plin de amărăciune. Spre marea mirare a celor din anturajul lui Iuliu al II-lea, acesta nu l-a concediat pe sculptor, ba chiar, ca de la un orgolios la alt orgolios, l-a rugat să se întoarcă. Papa nu era numai un războinic, ci și un om de gust: știa că artistul putea să-și găsească un alt patron, pe câtă vreme Vaticanul nu avea cum să-și găsească un alt Michelangelo.
Nu îți cere nimeni să ai geniul lui Michelangelo – îți trebuie doar un talent care să te scoată din anonimatul gloatei. Ar fi bine să
te asiguri că îți poți înlocui și tu protectorul sau șeful cu un altul, dar că acestuia nu i-ar fi prea ușor să te înlocuiască pe tine cu altcineva posedând același talent. Dacă, în realitate, nu ești de neînlocuit, creează cumva impresia că ai fi. Construiește-ți o aparență de specialist și astfel vei putea să-ți înșeli superiorii, făcându-i să creadă că nu se vor descurca niciodată fără tine. Totuși, dacă dependența lor de tine este reală și meritată și vulnerabilitatea lor va fi mai mare decât dacă te bazezi doar pe aparența ta de om competent, cu atât mai mult cu cât, dacă dispui de un anumit talent, nu depinde decât de tine să-l faci prețuit și să devii indispensabil.
Iată ce înseamnă să știi cu cine să-ți împletești soarta – la fel ca iedera te încolăcești în jurul trunchiului puterii și îți amesteci ramurile cu ale copacului-gazdă astfel încât să fie greu de separat fără a provoca ciuntirea copacului. De fapt, nici nu ești obligat să te agăți și să te răsucești pe după șef – poți să-ți alegi o altă persoană, cu condiția ca aceasta să reprezinte, la rândul ei, o verigă
indispensabilă în ierarhia puterii.
Într-o zi, Harry Cohn, președintele casei de Filme Columbia, a primit în biroul său un grup de directori de producție cam amărâți.
Era în anul 1951, în plina vânătoare de vrăjitoare declanșată de Comitetul
pentru
activități
antiamericane
al
Camerei
Reprezentanților. Directorii veniseră cu vești proaste: unul dintre angajații companiei, scenaristul John Howard Lawson fusese acuzat de comunism. Dacă nu țineau să-și atragă represaliile furibunde ale comitetului respectiv, trebuia să-l concedieze imediat.
Harry Cohn nu se dădea în vânt după democrați și liberali.
Adevărul era că, de când se știa, fusese, gândise și votase ca un republican convins, ba chiar dintre cei mai intransigenți.
Este suficient să spunem ca omul său politic preferat era Benito Mussolini, care îl și primise cândva în audiență particulară și a cărui fotografie şi-o atârnase pe peretele biroului. Dacă nu putea suferi pe cineva, Cohn nu găsea insultă mai dură decât să-l numească „ticălos de comunist”. Acum, însă spre marea surpriză a directorilor săi, le-a spus că nu avea de gând să-l concedieze pe Lawson. Nu pentru că
