CAPCANA DE LA SINIGAGLIA

În ziua execuției lui Ramiro, Cesare Borgia a părăsit Cesena,abandonând trupul mutilat în piața orașului și s-a îndreptat către sud.

Trei zile după aceea, a ajuns la Fano unde i-a primit pe emisarii orașuluiAncona, veniți să-l asigure de loialitatea acestei cetăți. A sosit acolo și unmesager al lui Vitellozzo Vitelli, care a adus vestea că Sinigaglia, miculport la Marea Adriatică, se supusese, învins de condo ieri. Nu mai rezistadecât fortăreața aflată sub comanda genovezului Andrea Doria caredeclarase că nu va capitula decât în fața lui Cesare. [Borgia] i-a trimisvorbă că va veni chiar a doua zi, ceea ce condo ierii și așteptau să audă:ajuns la Sinigaglia, tânărul principe ar fi devenit o pradă ușoară, căci s-arfi găsit prins între fortăreață și armata lor, care încercuia orașul.

Condo ierii erau siguri că pot conta pe superioritatea lor militară și că

plecarea soldaților francezi redusese forțele lui Cesare la dimensiunile uneitrupe puțin numeroase. De fapt, după spusele lui Machiavelli, acestapărăsise Cesena în fruntea unei armate de zece mii de pedestrași și trei miide călăreți, pe care își dăduse osteneala de a o împărți în două coloane,înaintând pe două drumuri paralele, și care trebuiau să facă joncțiunea subzidurile Sinigagliei.

Motivul acestei concentrări de trupe era că, din mărturisirile smulsede la Ramiro de Lorca, Borgia aflase ce puneau la cale condo ierii și sehotărâse să-i facă să cadă în chiar capcana ce i-o pregătiseră lui. Aceasta afost capodopera de iscusință pe care istoricul Paolo Giovio avea s-onumească mai târziu „magnifica înșelătorie”.

În zorii zilei de 31 decembrie [1502], Cesare a sosit la periferiaSinigagliei. […] Sub comanda lui Michelo o Corella, avangarda sa dedouă sute de lăncieri a ocupat podul de peste canal […], făcând imposibilă

eventuala retragere a conspiratorilor. […]

Cesare i-a întâmpinat pe condo ierii plin de efuziune și i-a invitat să

i se alăture. […] Michelo o pregătise din vreme palatul Bernardinopentru Borgia, iar acesta i-a poftit pe conspiratori înăuntru. […] O dată

intrați, a pus să-i aresteze fără multă vorbă și i-a lăsat sub paza escorteicare, între timp, îl ajunsese din urmă și se strecurase, pe tăcute, în palat

[…] [Cesare] a dat ordinul de atac asupra soldaților lui Vitelli și Orsiniaflați pe flancuri. […] În noaptea aceea, pe când armata lor era nimicită, înpalatul Bernardino Vitelli și Orsini au fost sugrumați de către Michelo o.

[…] Dintr-o singură lovitură, [Borgia] a scăpat de foștii săi generalideveniți dușmanii cei mai înverșunați.

Familia Borgia, Ivan Cloulas, 1989

Wu a reușit să-l seducă și pe Kao Tsung, desfrânatul fiu al împăratului, profitând de unica ocazie în care prințul era singur, adică atunci când se ușura. Dar chiar și așa, după moartea lui Tai Tsung și venirea la tron a lui Kao Tsung, Wu a împărtășit aceeași soartă a soțiilor și a concubinelor încătușate de lege și tradiții: cu capul ras, s-a retras într-o mănăstire unde trebuia să-și petreacă tot restul vieții. Timp de șapte ani, și-a făcut planuri de evadare. A intrat în legătură cu noul împărat și s-a împrietenit cu soția acestuia, fapt datorită căruia a obținut o favoare cu totul neobișnuită: s-a emis un edict imperial prin care i s-a permis să se întoarcă la palat și să-și reia locul în harem. O dată ajunsă acolo, s-a strecurat atât sub pielea împărătesei, cât și în patul împăratului.

Împărăteasa nu a protestat: încă nu reușise să dea tronului un moștenitor și situația ei era destul de vulnerabilă în atare condiții, Wu reprezenta pentru ea o aliată puternică.

Ca să-ți asiguri victoria supremă, trebuie să fii fără cruțare.

Napoleon Bonaparte, 1769–1821

În 654, Wu Chao a dat naștere unui prunc. Împărăteasa a venit s-o viziteze și, îndată după plecarea ei, Wu și-a sufocat copilul abia născut. Când crima a ieșit la iveală, bănuielile s-au îndreptat

imediat către împărăteasă, care fusese acolo cu doar câteva clipe mai înainte și a cărei gelozie o cunoștea toată lumea. Acesta și era planul lui Wu. Curând, împărăteasa a fost acuzată de uciderea pruncului și executată, iar ucigașa, încoronată în locul ei. Împătimit în viața sa de plăceri, împăratul a lăsat bucuros frâiele guvernării în mâinile noii soții, care a rămas în istorie sub numele de

„împărăteasa Wu”.

Cu toate ca deținea puterea efectivă, Wu nu se simțea în siguranță. Dușmanii se aflau pretutindeni, iar ea nu își putea îngădui niciun moment de neatenție. Într-adevăr, avea deja patruzeci și unu de ani și începuse să se teamă că tânăra și frumoasa ei nepoată avea să devină favorita împăratului. A otrăvit-o. În 675, fiul ei, proclamat moștenitor al tronului, a murit și el, tot otrăvit.

Cel de-al doilea fiu – nelegitim, dar, prin moartea fratelui, devenit prinț moștenitor la rândul său – a fost exilat, la scurt timp, sub o acuzație cu totul falsă, iar când, în 683, a murit și împăratul, Wu a izbutit să-l înlăture de la succesiunea coroanei și pe cel de-al treilea fiu, declarat nedemn să domnească. S-a ajuns astfel în situația în care împărat a devenit cel mai mic dintre băieți – și cel mai puțin potrivit pentru a purta coroana.

Vreme de alți cinci ani, au avut loc nenumărate lovituri de palat. Au dat greș toate și conspiratorii au fost executați până la unul. Așa s-a făcut că în 688 nu mai exista nimeni care să stea în calea împărătesei Wu. S-a autoproclamat urmașa de esență divină a lui Buddha, iar în 690, dorințele i s-au împlinit: i s-a atribuit titlul de

„«Împărat» Sacru și Divin al Chinei”.

Wu a devenit „împărat” pentru că literalmente nu mai rămăsese în viață niciun reprezentant al dinastiei T’ang. A domnit încă zece ani (de pace relativă), fără ca autoritatea ei să mai fie contestată, în 705, la vârsta de op eci de ani, a fost silită să abdice.

Comentariu

Toți cei care au cunoscut-o pe împărăteasa Wu i-au admirat energia și inteligența. În epoca respectivă, pentru o femeie ambițioasă nu exista absolut nicio cale spre glorie – ea nu putea ajunge mai mult decât o concubină în haremul imperial și aceasta doar câțiva ani, cât era încă tânără, după care urma, invariabil, Î

claustrarea forțată între pereții unei mănăstiri, până la moarte. În cursul treptatei, dar remarcabilei ei ascensiuni către putere, Wu nu a dat niciodată dovadă că ar fi fost o naivă. Știa sau simțea că orice ezitare, orice moment de slăbiciune ar fi însemnat căderea. Ori de câte ori scăpa de un dușman, apărea altul în loc. Soluția era simplă: sau îl zdrobea, sau era zdrobită. Și alți împărați înaintea ei își croiseră drum în același fel, dar Wu, ca femeie, nu avea aproape nici urmă de șansă să obțină puterea decât arătându-se încă și mai necruțătoare.

Domnia de patru decenii a împărătesei se numără printre cele mai îndelungate din istoria Chinei. Deși parcursul ei sângeros către autoritatea supremă este cunoscut de toată lumea, Wu rămâne în opinia tuturor unul dintre conducătorii cei mai capabili ai epocii sale.

Un preot l-a întrebat pe omul de stat și generalul spaniol RamónMaría Narváez, (1800–1868) aflat pe patul de moarte: „Excelență, vă

iertați dușmanii?” Narváez a răspuns: „Nu trebuie să-i iert. I-amîmpușcat pe toți”.

CHEILE PUTERII

Nu este deloc o întâmplare că cele două exemple menite să

ilustreze legea de față sunt culese din istoria Chinei: analele acestui imperiu abundă de astfel de situații, în care rivalii cruțați cu generozitate se întorc să-și ia revanșa și să-și hărțuiască învingătorii magnanimi. „Zdrobește-ți dușmanul” este un principiu strategic cheie enunțat de către Sun- u. Autorul din secolul al IV-lea î. Hr. al Artei războiului. Motivul este foarte simplu: dușmanul îți vrea răul.

El nu dorește altceva decât să te elimine. Dacă, luptându-te împotriva lui, te oprești la jumătatea drumului (sau chiar după ce ai străbătut trei sferturi din el), fie din milă, fie în speranța unei reconcilieri, îi sporești înverșunarea, îl faci să devină și mai hotărât, și mai încrâncenat în a-și răzbuna înfrângerea. Îți poate arăta prietenie (o vreme), însă numai pentru că este neputincios și are nevoie de un răgaz ca să-și revină.

Soluția: fii nemilos. Zdrobește-ți dușmanii cu aceeași necruțare cu care te-ar zdrobi și ei pe tine. La urma urmei, nu poți avea pace și

siguranță decât o dată cu dispariția lor.

Mao Tse-tung, fidel cititor al lui Sun- u și al celorlalți teoreticieni și istorici chinezi în general, cunoștea importanța acestei legi a războiului. În 1934, liderul comunist, împreună cu vreo șaptezeci și cinci de mii de soldați prost echipați s-au retras în pustietatea munților din vestul Chinei, ca să scape de armata cu mult superioară numeric a lui Chiang Kai-și, în cursul operațiunii numite: „Marșul cel lung”.

Chiang era ferm hotărât să distrugă comuniștii și, în câțiva ani, efectivele lui Mao abia de mai cuprindeau zece mii de oameni. Prin 1937, când China a fost invadată de japonezi, Chiang socotea că

vremea lui Mao trecuse și comunismul nu mai reprezenta o primejdie. A decis să înceteze campania de urmărire și să se concentreze asupra luptei împotriva invadatorilor. Comuniștii au avut la dispoziție zece ani pentru a-și reface forțele – destui, fiindcă

apoi, au reușit să pună pe fugă trupele lui Chiang. Acesta uitase, pare-se, de vechiul principiu al necesitații zdrobirii totale a dușmanului. Mao, însă, îl ținea minte bine: l-a hăituit pe Chiang, mânându-l din urmă până ce el și armata lui s-au refugiat pe insula Taiwan. În China continentala nu a mai rămas nicio urmă din regimul Chiang Kai-și.

Înțelepciunea din care a izvorât principiul eliminării definitive a adversarului are rădăcini în vremurile imemoriale despre care se vorbește în Biblie. Poate că primul conducător hotărât să-l pună în aplicare va fi fost Moise. Nu îl învățase el, oare, chiar de la Dumnezeu însuși, atunci când, despărțind valurile Mării Roșii în calea evreilor, a lăsat apoi hăul de apă să se închidă peste oștirea egipteană, înecând-o, astfel că „din ea nu a mai rămas nici un singur om”? Reîntors de pe Muntele Sinai cu cele Zece Porunci, Moise și-a găsit poporul căzut în adorarea Vițelului de Aur – i-a pedepsit pe toți, ucigându-i fără îndurare. Iar înaintea morții, același Moise le-a spus alor săi, ajunși, în sfârșit, pe punctul de a pătrunde în Țara Făgăduinței, că după ce vor fi învins triburile din Canaan, va trebui

„să le zdrobească de tot […], să nu încheie legământ de pace cu ei și să nu le arate niciun fel de cruțare”.

Victoria totală constituie una dintre axiomele gândirii militare contemporane, formulate de Carl von Clausewi , cel mai de seamă

teoretician al războiului. Analizând campaniile napoleoniene, von Clausewi scria: „Susțin cu toată tăria că anihilarea totală a forțelor

inamicului

trebuie

să

constituie